Conspicomicarii. Caius Dobrescu, Minoic

Un articol de MIHAI IOVANEL

Caius Dobrescu, Minoic, Editura Polirom, Iasi, 2011, 690 pag.


Dupa „Teza de doctorat“ (2007; 864 pag.), carte ilizibila in cam toate sensurile pe care le poate suporta acest cuvânt, Caius Dobrescu publica „Minoic“, nici el scurt la 700 de pagini câte numara, dar subintitulat „thriller“. Autoironia este reala, dar ea nu merge pâna la a mistifica prin eticheta continutul real al masivului volumul: „Minoic“ chiar este un thriller, desi nu unul genuin. Ce-i drept, elemente de thriller se gaseau destule si in „Teza de doctorat“: dar acolo Dobrescu gresea fundamental in sensul ca isi presupunea un cititor ideal mult prea generos, un cititor dispus sa parcurga 700 de pagini nonlineare, pline de brizbrizuri si de glume de filologi care daca in doze mici s-ar fi dovedit macar amuzante, in pelteaua intregului sunt ucigator de plictisitoare. Daca cele 90 de minute cât dureaza „Made in USA“ sau „Détective“, filme politiste din care Godard a scos nu doar suspansul, ci orice liant narativ, pot parea – si chiar sunt – chinuitoare, chinul acesta isi merita pretul, pentru ca gândirea lui Godard merita un astfel de efort si in sine, si ca referinta deja istoricizata a culturii occidentale. Sunt putini marii artisti care pot cere ca pret plictiseala, si Caius Dobrescu – care pretinde nu 90 de minute, ci o saptamâna intreaga de plictiseala – nu face parte dintre acestia; pur si simplu viata e prea scurta iar romanul d-sale prea lung.

In „Minoic“, Nicu Stoica, mostra de intelectual activat dupa revolutia din ’89 ca ziarist de opinie, autorul unui volum de versuri ignorat de mai toata lumea, in prezent blazat redactor la revista „Lumea minunata a animalelor“, ajunge in orasul american Shebango cu o bursa intermediata de prietenul sau Dinu, coleg de facultate care reusise sa fuga din România comunista si facuse o oarecare cariera in Statele Unite ca discipol al regretatului Tidid Diomed Caraiani, invatat de renume international, fiind in prezent custodele Fondului Memorial Caraiani. Initierea huronului Nicu Stoica in meandrele birocratiei universitare americane se dovedeste cu atât mai dificila cu cât un Dinu disparut misterios ii da instructiuni bizare cifrate intr-un alfabet fictiv inventat impreuna in timpul studentiei.
Pentru ca nu vreau sa povestesc romanul, rezum personajele: Nicu Stoica, poet, român neprevenit debarcat in America; Foxi, sotia ramasa in România, impreuna cu care Nicu ofera romanului multe pagini de dialoguri transoceanice prin telefon; Constantin (Dinu) Dima, posesorul unei eruditii monstruoase achizitionate in plin ceausism prin profesori underground; Laura, logodnica lui Dinu; Sebi, vedeta a echipei de fotbal american din Shebango originar din România; o seama de securisti (Alexandru Mangalitan, consulul României in Shebango; domnul Nita, soferul lui rasist si versat in tehnici de tortura; Comandorul, personaj legendar de mare calibru, dezertor din Securitatea lui Ceausescu si care, traind in State sub o identitate schimbata, stie multe, prea multe); o seama de români verzi care, desi bine impliniti financiar in patria dolarului, nu au uitat ca toata civilizatia se trage din Hiperboreenii daci (dl. Talaba); umbra tutelara a regretatului Tidid Diomed Caraiani (Dio pentru fostii lui studenti), ale carui memorie si patrimoniu ocupa un loc important in sistemul Universitati din Shebango (nu in ultimul rând datorita generoaselor, desi obscurelor fonduri care nu ocolisera zestrea spirituala a marelui om inca din vremea in care aceasta nu devenise o afacere postuma); sotia lui Caraiani, pe care savantul o cunoscuse in Brazilia, posesoarea, zice-se, a unor tehnici magice; diversi discipoli americani ai lui Dio, bine instalati in administrarea „Centrului Memorial T.D. Caraiani“ (Nat O’Hare, directorul Centrului, fost diplomat in România, fost (?) agent CIA; Stacey Cunninghan, directorul bibliotecii Bearenstein, sotia lui Nat; Heidi, membra in boardul Centrului, interesata de fenomenul antisemitismului românesc si de chestiunea adeziunii lui Dio la miscarea legionara). O parte dintre acestia evolueaza catre conditia de cadavru.
Dobrescu joaca pe mai multe tipuri sau niveluri de miza, iar miza cea mai mica tine de comic si de sarja. Avem, deci, un român aterizat in Statele Unite parca doar pentru a ilustra motivul insului picat din luna; un numar ridicat de personaje sablon; secvente care amintesc de comediile universitare ale lui Lodge; un paienjenis conspirationist tratat de sus de catre un autor care, desi il inventeaza, ia peste picior maculatura de asemenea gen. Toate aceste date tin de parametrii romanului comic, ceea ce „Minoic“ si este, pâna la un punct. Performantele aici sunt agreabile (de pilda, in scena in care domnul Nita se dezlantuie impotriva african-americanilor, dublat discret de un Mangalitan, care-l asigura pe Nicu de faptul ca la consulat nu sunt tolerate „atitudini rasiste“; sau in secventele in care diversi americani vorbesc româneste – urechea lui Dobrescu creeaza impecabil efectele care stârnesc râsul). Dar o astfel de miza ar fi fost insuficienta pentru a tine un roman de 700 de pagini, mai ales ca repertoriul de scheme al lui Dobrescu nu este gargantuesc.
O a doua miza, in termeni de importanta, tine de conventia romanului cu cheie. Nu e nevoie de prea multã perspicacitate pentru a observa deghizarea fictionala a lui Mircea Eliade in Dio, a lui Culianu in Dinu sau a lui Pacepa in Comandor. Relatia dintre Eliade si Culianu, având marea calitate de a asorta paradigma raportului maestru-discipol la o anecdotica cu virtuti senzationale (trecutul radical al lui Eliade, moartea misterioasa a lui Culianu), a inspirat deja câtiva romancieri. Primul a fost Claudio Gatti, cu „Il presagio. Un thriller esoterico“, 1996  („Prevestirea. Thriller esoteric“, traducere de Geo Vasile, Editura Polirom, 2005); i-au urmat Saul Bellow, episodic, in „Ravelstein“, si Norman Manea, in „Vizuina“. La Dobrescu, poate si datorita acestei precedente, distorsiunile introduse in enciclopedia reala sunt ceva mai muncite, desi, cum spuneam, recunoasterea se face cu usurinta. Diomed a scris poezie ionbarbiana, nu proza, precum Eliade; in tinerete ar fi calatorit nu in India, ci in Indiile Olandeze. Cam acesta e tipul de rebus in care Dobrescu asaza camuflarile si „cheile“: coafeaza semnul, dar pastreaza referentul din enciclopedia reala. Himmelbeer il denota pe Heidegger, Istrate Milescu este Nae Ionescu, desi câte ceva a fost schimbat. Singurele identitati fara cheie sunt Carol al II-lea, „Capitanul“, Ceausescu si – amintit o singura data, in treacat – legionarul sConstantint Papanace. Dar, in fond, aceste deghizari de mântuiala nu ii fac un deserviciu lui Dobrescu, intrucât 1. potenteaza efectul comic al romanului, in felul in care travestiurile din „All That Jazz“ dau o nota picanta filmului 2. ii dau autorului prilejul de a-si executa eseismele profitând din plin de alibiul fictiunii (nu sugerez ca Dobrescu n-ar fi destul de viteaz sa scrie ce doreste despre Eliade, ci doar ca Dio e o momâie mult mai apta sa incaseze detalii precum acela al parezei pe partea dreapta cu care romancierul il blagosloveste la un moment dat pe ilustrul carturar).
O a treia miza tine de abordarea genului „thriller“ si are o calitate intertextuala si metatextuala. Desi toata recuzita de apropouri ironice nu lipseste, Dobrescu nu face greseala de a neglija partea de mistery, lasând-o sa se inece textualist la mal (ca in „Derapaj“ de Ion Manolescu ) sau dând-o pe misto-uri (ca Gelu Negrea in „Codul lui Alexandru“). Dimpotriva, se achita mai mult decât satisfacator de acest job, mergând pe o combinatie de thriller conspirational, de thriller detectivist si de bibliothriller (un subgen foarte bogat reprezentat gravitând in jurul unor artefacte bibliofile – fie ca e vorba de simfonia a X-a a lui Beethoven, de cutare manuscris al lui Bach sau de memoriile lui Iisus).  Conceptul de thriller  cu care lucreaza Caius Dobrescu este acela din primele doua romane ale lui Umberto Eco, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“, care sintetizeaza si in acelasi timp parodiaza literatura detectivista/ conspirationista. Exista elemente in „Minoic“ care pot fi interpretate drept citate. De pilda, fictivului plan al Templierilor din „Pendulul lui Foucault“ ii corespunde in romanul lui Dobrescu la fel de fictivul plan al Hiperboreenilor. Apoi,  manuscrisul otravit care, la Dobrescu, ar fi facut parte dintr-un complot al Miscarii Legionare de a-l asasina pe Carol al II-lea, avea un rol important in „Numele trandafirului“, provocând o parte dintre crime. „Numele trandafirului“, la rândul sau, era plin de citate: nu cel mai putin importante erau acelea din Borges, care de altfel apare si ca personaj, in trasaturile lui Jorge da Burgos. Eco prelua intregul skepsis narativ din „Moartea si busola“. Argentinianul imaginase o naratiune metadetectivista in care criminalul inscena nu doar un lant de crime, ci si o interpretare a lor, sugerând astfel detectivului solutia; dar solutia era de fapt falsa, ascunzând o capcana. Interpretând corect semnele, detectivul lui Borges ajunge sa cada in capcana. Si Ioan Petru Culianu a imitat foarte de aproape „Moartea si busola“, in povestirea de tinerete „O razbunare“ (v. Ioan Petru Culianu, „Arta fugii“, cu cinci desene ale autorului, prefata de Dan C. Mihailescu, Editura Polirom, 2002); poate nu e intâmplator ca Dobrescu, al carui roman are ca personaj un Culianu in disguise, foloseste ca motor narativ tot o varianta a povestirii lui Borges.

In fine, a patra miza si cea mai importanta sta in transcenderea mizelor no. 1, 2, 3 (toate comerciale) intr-un roman a carui oferta sa nu fi epuizata de lectura rapida in regim de divertisment. Eco obtinea acest rezultat desenând, pe trunchiul unui policier/ thriller, alegoria unei semiotici sceptice, acordate la opera lui stiintifica. Dobrescu a vrut sa scrie un „roman-roman“, cum i-ar fi spus Regman; faptul ca l-a disimulat intr-un thriller nu este o pacaleala, intrucât „Minoic“ functioneaza prea bine si ca thriller, ci doar o scara care, odata ce a fost folosita, poate fi lasata in urma. Aceasta din urma miza, a performantei literare a romanului lui Dobrescu, este câstigata cu precadere de-a lungul a doua mâini. In primul rând, prin cele trei capitole-monolog avându-l narator pe batrânul Lapsarian. Prieten din tinerete al lui Caraiani, martor in interbelic la aventura legionara a viitorului Dio, detinut politic dupa razboiul mondial, Lapsarian e o epava in maruntaiele careia puscariile comuniste au sfarâmat aproape tot ce era de sfarâmat – nu in ultimul rând, o vocatie filozofica (fusese elevul marelui Himmelbeer). Acestea sunt datele personajului: prin el, Caius Dobrescu reviziteaza interbelicul, executând, in adâncimea textului thrilleristic-senzationalist, un tour de force de subtilitate analitica si de penetranta literar-caracterologica. A doua mâna prin care autorul isi câstiga romanul este capitolul final, care executa iesirea din fictiune si finalizeaza toate firele. Pe aeroport, inainte de a se intoarce acasa in realitatea-i familiara, Nicu Stoica are viziunea baudrillardesca a unei Americi fantasmatice, a unei hiperrealitati in care el, biet omulet 2D care o visase toata tineretea, nu avusese nici un moment iesire. Imi place sa vad aici o alegorie a romanului care tocmai se termina: pus sa evolueze pe coordonatele unui scenariu presetat (conventia thrillerului), romanul aspira la hiperviata Literaturii. Insa, spre deosebire de poetul care se intoarce din America fara sa o fi atins, romanul lui Caius Dobrescu pare sa aiba mai multe sanse.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper