Clubul poetilor premiati (3): Ana Blandiana, Constanta Buzea

Profitând de evenimentul aparitiei, la Editura Paralela 45, în coordonarea lui Gellu Dorian, a colectiei „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie «Mihai Eminescu»“, initiem panoramarea celor 20 de volume care sintetizeaza opera – cuvântul, în acest context, nu e deplasat – celor 20 de poeti recompensati cu cel mai prestigios premiu de gen din România.
Premiul este acordat anual, începând din 1991, cu sprijinul Primariei municipiului Botosani, de catre un juriu format din Laurentiu Ulici, Marian Papahagi (ambii disparuti între timp), Daniel Dimitriu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Calinescu, Petru Poanta, Ion Pop si Nicolae Manolescu.

Cei 20 de laureati ai Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia sunt:
Mihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Malancioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Stefan Augustin Doinas (1997), Mircea Ivanescu (1998), Cezar Ivanescu (1999), Constanta Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Serban Foarta (2004), Gabriela Melinescu (2005), Adrian Popescu (2006), Mircea Dinescu (2007), Cristian Simionescu (2008), Dorin Tudoran (2009), Dinu Flamând (2010).

RITA CHIRIAN

Din mine, din strainatatea mea
1996: Ana Blandiana

Ana Blandiana, Pleoape de apa, postfata de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Pitesti, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 2010


Pentru Ana Blandiana, poezia ramâne îngerul romantic palid si cu priviri curate. Câstigatoare a Premiului „Eminescu“ în 1996, ea este, poate, una dintre poetele care supravietuiesc memoriei culturale mai curând prin biografia militanta decât prin versuri – un argument ca eticul nu va înceta niciodata sa intre într-o nedreapta competitie cu esteticul: ceea ce salveaza omul nu salveaza artistul, ci, cel mult, îi plaseaza textul într-o alta grila de lectura. O arata cu prisosinta antologia ei de autor, „Pleoape de apa“, publicata la Paralela 45, în 2010.
Înca din volumul de debut, „Calcâiul vulnerabil“ (1966), Ana Blandiana nu se sfieste sa faca din imperativul moral tema generica a unui monolog egal cu sine însusi si repetabil ca o mantra. E drept, totusi, ca schelaria lirica a volumelor (cuprinzându-l inclusiv pe cel mai recent dintre ele, „Patria mea A4“, 2010) este data de asumarea glorioasa a unei traditii literare, fara concesii de conjunctura facute –ismelor de tot felul si fara indulgenta fata de experimentalism. A sta departe de orice fronda poate fi însa o fronda în sine. Tinându-se departe de aceasta originalitate cu orice pret, care a facut, pâna la urma, ca literatura noastre sa încerce sa forteze iesirea din tardomodernism, Ana Blandiana ofera o proba de fidelitate. Poeta nu întrerupe niciodata legatura cu un anume univers transpersonal, chiar daca desuet si anacronic, care vorbeste despre constante si nu despre variabile. Aceasta atitudine clasica – ipostaza care se traduce prin compatibilitatea cu tiparele cuminti si perene ale poeziei – este un gest curajos prin el însusi. Atasata de biografia istorica si de cea culturala (dar fara sa profeseze, asemenea multor colegi de generatie saizecista, livrescul ori detasarea ironica), Blandiana refuza singularul, ascunzându-se – cu o decenta si cu un echilibru care nu sunt defel ale veacului ei – în spatele unui plural ambiguu si fara pretentii. Acolo unde expresia individualului iese însa – dar  arareori – la suprafata, ea nu depaseste granitele unei suave poezii feminine, în spiritul Magdei Isanos, cu toata aureola ei solara, ingenua, dar pasionala. Feminitatea ori gratia sunt, astfel, cele care ar alcatui culorile de fundal ale poeziei Anei Blandiana.
Folosindu-se exclusiv de elementele imaginarului chtonic, într-o epoca în care natura suporta, totusi, invazia vitriolanta a tehnologiei, poeta îsi gaseste resursele de viziune într-un paseism elegant si trist, care o fereste de tentatiile tranzitivitatii laxe si ale cuvântului vulgar, într-o natura virginala si esentiala ori în zonele nepoluate ale sufletului. Versurile ei sunt imponderabile, ortodoxiste, de aceea populate de îngeri care si-au negat, la un moment dat, raiul si-au fost maculati de tot ceea ce-i pamântesc: „…Din când în când/ Un pocnet înfundat/ Ca la caderea/ Unui fruct în iarba./ Cum trece timpul!/ S-au copt si-au început sa cada/ Îngerii:/ S-a facut toamna si-n cer…“ („La cules îngeri“). Un astfel de înger cazut este însusi reflectorul acestei realitati: visând o vârsta mitica, irecuperabila, fara doar si poate, decât prin inocenta si refuz obstinat al prezentului, el este cel care trage, ca un nou Sisif, cerul înapoi pe pamânt. Pentru Ana Blandiana, transcendenta nu poate fi goala, iar supliciul ei nu se afla niciodata în stupoarea de a descoperi coridoarele pustii ale cerului, ci în cautarea fara sfârsit, nesatioasa: „Mi s-a spus sa te caut/ Nu sa te gasesc“, spune, arghezian, scriitoarea în „Nec plus ultra“. În consecinta, retorica ei poetica se va fixa într-o exaltare juvenila, postromantica, abia îndulcita în volumele din urma, în care prinde radacini, din ce în ce mai mult si în favoarea poeziei, intuitia zadarniciei.
Mizând pe simplitatea discursului si pe plurivalenta interna a cuvântului, poezia Anei Blandiana creste în spatiul larg al simbolicului si al miticului. Proiectia mistica si religioasa, chemarea sfâsietoare a sângelui tras înauntrul pamântului, solitudinile aristocratice, dar soptind mereu despre un umanism sacrificial, toate sunt construite din esentele moi ale eufoniei sau ale liedului, ale elegiei si ale pastoralei. Eul ramâne strain sau, simplu, irelevant – daca nu atinge limitele universalului si nu se poate reflecta în aceeasi oglinda cu celalalt. În viziunea poetei, vorbind despre sine, despre mecanismele derizorii ale umanului jos, poezia se prostitueaza, îsi pierde magia orfica si balteste în impudoare. Si, fiindca patria vietii este prezentul, Ana Blandiana trebuie, pentru a trai, sa transfigureze realul-prezentul, sa le faca acceptabile; iar formula pe care o adopta este aceea a unei religiozitati naturale, a unei piosenii subîntelese, daca nu a unei tulburatoare asceze. „Marele striptease“ („În cadere“) pe care si-l îngaduie este, asadar, extazul în fata primordialului si a inalienabilului. Ultragiat de realul în care „poti fi oricând calcat de o biserica/ Înnebunita,/ Grabita sa se-ascunda“ („De-a v-ati ascunselea“), acest eu se demarca prin consolidarea unui turn de fildes – nu al unui infertil concept de arta pentru arta, ci al unuia capabil sa tina departe sau sa neutralizeze murdaria lumii.
Antologia – realizata de autoare, ca si nota biobibliografica – urmareste succesiv etapele maturizarii artistice. Bineînteles, Ana Blandiana pastreaza un numar mai important de texte din ultima perioada de creatie, în detrimentul ezitarilor inerente începuturilor. Totusi, nota fundamentala a acestor poeme nu se modifica. În texte infuzate de magia coexistentei naturii si a unei difuze iubiri – pe linia unui Cezar Baltag sau a unui Ion Alexandru –, în scenarii poetice în care predomina o anumita tentatie a ceremonialului si a ritualicului si care se resimt uneori de naivitatea redescoperirii literaturii dupa prohibitia proletcultista (ecouri eminesciene ori argheziene, din Blaga si din Pillat se aud în tot locul), într-un registru înalt si adesea gnomic, alternat cu tonalitati elegiace, Ana Blandiana îsi creeaza prin literatura o zona tampon, prin care sa poata filtra reziduurile unei lumi potrivnice. Cu toate acestea, un astfel de discurs risca primejdia cliseizarii: „Doamne, cât de viu poate sa fie/ Arborele al carui nume nu îl stiu,/ Chiar daca pe frunzele lui de hârtie/ Poemele mi le transcriu!// Între mine si el au fost schimbate/ Lacrimi si flori,/ Chiar daca fereastra mea dinspre cer/ Nu-i ajunge la subtiori,// Chiar daca pe mine ma doare/ Si el cânta cu fiecare miscare,/ Între mine si el/ E o tacere atât de mare,/ Încât poate cuprinde orice/ De la nebunie la disperare,/ Orice blasfemie si orice minune/ De la tipat de dragoste la rugaciune.// Caci, rar, între noi în tacere/ Cade o frunza la câteva ere/ Si fara sa stie cu ce rost/ Cu ce cost/ Universul o-nvata recunoscator pe de rost.“ („Între mine si el“, „Patria mea A4“). Oricum, literatura ramâne singura patrie cu putinta, cea care nu impune granite si a carei democratie nu poate fi mistificata în niciun fel. Ana Blandiana poate parea, astazi, sa apartina unei faze revolute a poeziei, cu textele ei interogativ-simbolice, deschise catre mitic, dar care se opresc din evolutie asa cum, inexplicabil, unii fetusi nu-si mai divid celulele. Staza nu este decât, cred, un semn al inaderentei la o contemporaneitate cu totul straina.

RITA CHIRIAN

Pielea de sagri

2000: Constanta Buzea


Constanta Buzea, Roua plural, postfata de Nicolae Manolescu, Editura Paralela 45, Pitesti, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 2010

Noima unei postfete este sa fixeze câteva linii de interpretare, cât mai relaxate si mai subtile, care sa stârneasca pofta lecturii. Prin însasi esenta ei, este o introducere si o invitatie. Iar invitatia nu are nimic de-a face cu obiceiul acesta împamântenit prin partile noastre de a fi tras cu tot dinadinsul la masa, îndopat si îmbatat, fiindca numai atunci te-ai putea simti omenit. Cam în felul acesta procedeaza Nicolae Manolescu în „O alta cale de-a privi“, postfata antologiei „Roua plural“, semnata de Constanta Buzea (Paralela 45, 2010, o preluare a textelor din antologia aparuta la Editura Vinea, în 2007), prin care încearca sa-i convinga pe cititori, cu o inutila si agasanta staruinta, ca autoarea face nota distincta în peisajul literaturii noastre. Ceea ce e drept, de altminteri. Totusi nu stiu câta graba ori cât entuziasm va fi pus criticul în redactarea cuvântului de încheiere, dar tonul obsecvios si pledoaria encomiastica îi scapa uneori – si e pacat – în suvoi. Riscul este de la sine înteles, când citesti, de pilda, despre „frumoasele poezii“, despre „prea frumoasele“ poezii, când afli ca
N. Manolescu a citit „putine definitii mai profunde ale poeziei“ si stie „putine versuri mai extraordinare în toata poezia lumii“ ori ca arta poetica a scriitoarei este „una dintre cele mai socante si subtile“ din câte cunoaste, dar îi gaseste, în cele din urma, locul în proximitatea lui… Emily Dickinson.
Dincolo de aceasta paranteza initiala, poezia Constantei Buzea este una care într-adevar merita o (re)descoperire. Dupa publicarea volumului (care da si titlul antologiei) „Roua plural“ în 1999 si obtinerea, în 2000, a Premiului „Eminescu“, poeta a ales tacerea editoriala, cu exceptia, desigur, a antologiilor. Interesant este, deopotriva, faptul ca nu avem în fata o culegere care sa reia cronologic fragmente ale operei, ci una subiectiva, care ascunde evolutia ori sinusoidele unui destin poetic. Un astfel de demers are beneficiul de a deschide o panorama asupra unei personalitati literare coagulate, unitare, dar trece în plan secund segmentele tranzitorii, ezitarile, reculurile – care sunt, poate, pagini cel putin la fel de incitante pentru cititorul de poezie, care e tentat nu numai de perfectiune, ci si de pietrele brute.
Temele pe care le abordeaza Constanta Buzea sunt cele ale poeziei înalte, timp, singuratate, iubire, destramare, chemarea si intuitia absolutului, închiderea cercului, cu fulguratii metafizice si prospectari ontologice. În acest sens, antologia se deschide cu un poem amplu, fragmentat si cu o sintaxa rupta, ermetizant, una dintre cheile de bolta ale antologiei, care vizeaza tocmai circumscrierea domeniului de interes al poetei. În întregime aproape, el merita reprodus, asa cum o face, pe îndelete, însusi Manolescu în textul sau de încheiere; un fragment însa este revelator: „piatra neridicata/ ecoul ei în prapastie/ nu se va auzi/ o macina soarele/ ploi lin si cu mila si neauzit/ o fac prund în izvorul/ ce calca prapastia cu pasnic pas/ departe tot mai departe/ daca exista un capat/ lin si cu mila si neauzit/ îl vor gasi împreuna“ („Roua plural, 10“).
Pentru Constanta Buzea, poezia este aluviune care se cere limpezita: versul este suprimat dintr-o sfâsiere, în asteptarea exploziei. Cu o scriitura taioasa, poeta pare sa nu îndrazneasca în niciun moment a-si duce gândul la capat. Nu e pudoare, ci spaima de limita, de savârsire („cine ma vede/ dar cine ma vede tresare“, „Plecare“), într-o mereu procrastinata confruntare cu eul adânc, care trebuie sa ramâna de nepatruns, pentru a nu-i fi treziti demonii.
Pretutindeni, versurile Constantei Buzea poarta pecetea unei angoase nenumite, abia întrezarita, fiindca libertatea se învecineaza numai cu moartea („nici azi nu mi-e frica desi-s mai aproape“). Imaginea creata este aceea a unei feminitati întunecate: o madona înconjurata de pasari negre: „e o nebuneasca stingere-n cosmar/ ma constrânge veghea de pe înaltime/ zilnic îmi inspira gând sinucigas/ sa nu pierd prilejul golului din mine/ sa-l deschid simetric golului din pasi“ („Prilej“). Sacadat, ca în talazurile sparte ale dicteului automat, versul nu închide metafore, ci scurte epifanii. „Ochii“ sunt „lasi“ privind catre moarte, tainele se desfac si-si arata ineptia, iar poezia se converteste din mila ori dispret, ca un tribut platit cu furie. Simbolurile prolifereaza si tulbura sensul uneori pâna la opacizare.
Curioasa este si domolirea acestor expresioniste avânturi de homo interrogator în versuri „cenzurate“ în metrica traditionala, dar tocmai acesta pare sa fie mijlocul prin care poeta pastreaza nealterat principiul sugestiei, al adevarului presimtit, dar ascuns în falduri bogate de imagini, la care nu poate ajunge decât cel care „citeste si a doua oara“, initiatul cu ochi asemenea, halucinat.
Desfigurarea, metamorfoza negativa, ciuntirea, autopsia biograficului si autoscopia necrutatoare, calamitarea sunt semne ale alunecarii încete spre moarte, ca si cum pielea de sagri s-ar împutina din ce în ce mai mult, odata cu fiecare cuvânt care trece în poem. Înfrânarea nu este castitate, ci colaps interior, chiar daca nu absenta ispitei este virtutea, ci continua înfruntare a ei: „Rapit în trup ca-ntr-un calvar,/ sufletul meu, sa-l vad nu stiu,/ nici el nu vrea. Sa-l uit încerc, el nu se plânge. Ramân la usa./ din rama ei, ca dintr-un pat vad/ tenebrele. Îndura, spun. Launtric piere,/ asteapta semn, clopote bat.“ („Cumintenia“). Lipsita de stridente, de „urlet“, dar cu un scrâsnet care si el asurzeste, mai degraba ca picatura chinezeasca, poezia Constantei Buzea îsi întinde radacinile în terenuri liminare, între viata si moarte, între înalt si minor, între tranzitivitate (poemele plat-discursive, dar înauntrul carora pulseaza un sânge navalnic si revendicativ, care încheie selectia de texte) si criptarea / esentializarea excesiva a mesajului. Poeta care struneste cu îndemânare felurite registre, în textele acesteia confesiunea este frustrata, suspendata în sugestii mitice sau primare: „Albi în iarba, culcati în iarba,/ cu nori pe fata, nevinovati cautând/ înainte de gândul gasirii./ Sub iarba, pamânt, sub nori trist si umed/ pamânt./ Între cele pierite, deodata, cuminti/ sederea, dormirea. Dormirea, sederea. Dormirea, sederea/ celor fara de somn si fara de stare,/ iubire fiind, cautare fiind, înainte de gândul gasirii gândind“ („Dormirea“). Scenariu erotic sau intuitie a dezmarginirii, patima sau recluziune si refuz?
Constanta Buzea este una dintre prezentele feminine ale literaturii noastre saizeciste care îsi solicita înca cititorii si din poezia careia se poate învata daca nu mai mult, macar amânarea, tactica asteptarii frustrate si a promisiunii care cheama si îndeamna spre un alt, nou poem.


Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper