Clubul poetilor premiati (2): Petre Soica, Mircea Ivanescu, Gabriela Melinescu

Profitând de evenimentul aparitiei, la Editura Paralela 45, în coordonarea lui Gellu Dorian, a colectiei „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, initiem panoramarea celor 20 de volume care sintetizeaza opera – cuvântul, în acest context, nu e deplasat – celor 20 de poeti recompensati cu cel mai prestigios premiu de gen din România.
Premiul este acordat anual, începând din 1991, cu sprijinul Primariei municipiului Botosani, de catre un juriu format din Laurentiu Ulici, Marian Papahagi (ambii disparuti între timp), Daniel Dimitriu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Al. Calinescu, Petru Poanta, Ion Pop si Nicolae Manolescu.

Cei 20 de laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu – Opera Omnia sunt:
Mihai Ursachi (1991), Gellu Naum (1992), Cezar Baltag (1993), Petre Stoica (1994), Ileana Malancioiu (1995), Ana Blandiana (1996), Stefan Augustin Doinas (1997), Mircea Ivanescu (1998), Cezar Ivanescu (1999), Constanta Buzea (2000), Emil Brumaru (2001), Ilie Constantin (2002), Angela Marinescu (2003), Serban Foarta (2004), Gabriela Melinescu (2005) Adrian Popescu (2006), Mircea Dinescu (2007), Cristian Simionescu (2008), Dorin Tudoran (2009), Dinu Flamând (2010).

Microarmonii senzoriale

1994: Petre Stoica

Petre Stoica, Polifonia noptii, note bio-bibliografice de Aurel Sasu, postfata de Cornel Ungureanu, Editura Paralela 45, Pitesti, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 296 p.

ANDREI TERIAN

E interesant cum marginalitatea geografica a lui Petre Stoica tinde sa reverbereze într-o marginalitate literara. Greu încadrabila în paradigma lirica a generatiei ’60, poezia scriitorului banatean legitimeaza, în schimb, o analogie cu creatia lui Mircea Ivanescu: traducatori rafinati din lirica secolului XX (Petre Stoica a talmacit numeroase texte din poezia germana si austriaca, dar si din aceea nordica), amândoi se racordeaza la alte modele culturale decât acela presupus de francofonia traditionala a culturii noastre; apoi, ambii autori ofera o alternativa la structura metaforica a neomodernismului românesc, una care, acreditând prozaicul si discreditând metafizicul, ajunge sa anticipeze, prin ironie, teatralitate si livresc, experienta poetica a generatiei ’80; în fine, cei doi sunt preocupati în egala masura de regasirea „timpului pierdut“ si de ratacirea pe coridoarele obscure ale memoriei. Ce-i drept, diferentele sunt si ele la fel de semnificative: daca la Mircea Ivanescu discursul poetic se rasuceste într-o sintaxa labirintica, Petre Stoica mizeaza mai degraba pe efectele imediate ale coordonarii enunturilor; apoi, livrescul autorului „Miracolelor“ se concretizeaza rareori sub forma aluziilor intertextuale si ramân, de regula, în sfera importului de formule si maniere poetice; nu în ultimul rând, daca la poetul sibian compasul amintirilor cuprinde doar existenta individuala, la congenerul sau banatean mamoria are o raza mai larga de actiune, care înglobeaza moduri de viata si mentalitati colective.
Toate aceste trasaturi se regasesc în recenta antologie realizata de Gellu Dorian, care a selectat doar poeme pe deplin caracteristice pentru maturitatea creatoare a lui Petre Stoica, fenomen pe care îngrijitorul editiei îl fixeaza (implicit) în jurul anului 1980, odata cu aparitia volumului „Coplesit de glorie“. Desigur ca, oricum am privi lucrurile, omiterea inflexiunilor realist-socialiste din cartea de debut a poetului („Poeme“, 1957) nu constituie defel o pierdere. Regret, însa, prospetimea lirismului nostalgic din volumele deceniului sapte, în care sentimentalitatea deceptiva lua nastere din evocarea lucrurilor marunte si din invocarea apuselor vremi; dupa cum regret si abandonarea expresionismului de factura hard al lui Petre Stoica, care iradia cu intensitate maxima în „Melancolii inocente“ (1969) si, ceva mai atenuat, în volumele din anii ’70. Asta cu toate ca, în ceea ce are ea mai specific, formula poetului banatean s-a fixat cu adevarat abia în cartile din deceniul al noualea: „Coplesit de glorie“ (1980), „Prognoza meteorologica“ (1981), „Întrebare retorica“ (1983), „Numai dulceata porumbelor“ (1985), „Tango si alte poeme“ (1989) si „Visul vine pe scara de serviciu“ (aparut în 1992, dar tinând, ca tip de viziune si sensibilitate, tot de etapa anterioara).
Trei sunt, în opinia mea, elementele definitorii ale acestei faze. Mai întâi, o „îmblânzire“ progresiva a obiectelor, care, cu mici exceptii, nu se mai prezinta poetului-voyeur în alteritatea lor terifianta, ci ca receptacole ale unei priviri intime, familiare, care le umanizeaza. În consecinta, indiferent de natura lor, lucrurile îsi dezvaluie „sufletul“, alcatuind deopotriva suportul si substanta unei microarmonii senzoriale: „aici în curte peste sticle si lazi parasite/ se apleaca îngeri care strâng la piept chiparoase/ acolo pe acoperis cai albi rotesc caruselul destinului/ fluturi de smarald îmi napadesc perdeaua/ (…) si foarte aproape de portretul tatalui meu/ un paianjen calatoreste spre adâncimea oglinzii/ pe covor se rostogolesc fructe exotice le înghite/ gura umbrei în urma lor ramân pâlpâiri sidefii/ si dincolo de norii leganati pe cântare de aur/ o punte împletita din crini uneste viii cu mortii“ („Imaginile apusului de soare“). În al doilea rând, teatralitatea. Generalizarea animismului conduce la o ambiguizare a relatiei privitor-privit; subiectul poetic devine, la rându-i, obiect, fiind contemplat în simpla sa materialitate. De aici, acceptarea fireasca a propriului „rol“ si inevitabila exhibare a spectacolului: „de pe balconul meu la ceas cu luna clara/ în uniforma de amiral absolut/ dirijez spre pântecul femeii cu parul de foc/ nave arborând pavilioanele victoriei depline// sunt rasplatit cu sarutul nemuririi// uraganul stelelor îmi scufunda navele// apoi ma privesc în oglinda/ sunt în tinuta muritorului de rând/ care mâine îsi matura odaia/ alearga prin birouri/ se duce la medic se opreste în piata/ si daca timpul îsi permite îsi admira ombilicul“ („Pe balconul de peste drum“). În fine, ironia: poetul îsi asuma euforic „masca“ si îsi joaca pâna la capat partitura de „bufon“; el e cel care „se scalâmbaie“, face nazbâtii, vorbeste în dodii. Dar asta nu-l împiedica sa rosteasca uneori niste „adevaruri pline cu praf de stranutat“. De aceea, unele dintre piesele sale sunt mici disertatii etice în care, sub aparenta ludicului inocent si a imagisticii incontinente, Petre Stoica uzeaza din plin de resursele subversiunii: „Coboara în fântâna nu zabovi însa prea mult în racoarea oglinzilor/ la secretele întâlniri ale gradinarilor pune-ti mustati de marar/ existenta noastra în Balcani are o multime de aspecte agreabile/ aduna cu farasul acest imens morman de poeme cu elitre uscate/ citeste calendarul bunicii apoi studiaza pe îndelete probleme ecologice/ arma ta de aparare sa ramâna doar asprimea glaspapirului traditional“ („Sfaturi pentru cel invadat de lacuste“).
Registrul poetic se schimba radical odata cu volumul „Piata Tien An Men II“ (1991), inspirat de episodul Pietei Universitatii. Aici, ca si în cartile ulterioare – „Manevrele de toamna“ (1996), „Insomniile batrânului“ (2000) sau „Vizita maestrului de vânatoare“ (2002) -, Petre Stoica încearca o fuziune între alegoria morala si pamfletul vitriolant. Suavitatea caligrafica face loc acum taisurilor si rugozitatilor, microarmonia devine reportaj post-apocaliptic, iar seninatatea se lasa inundata de fluidul biliar: „Manevrele de toamna vor arata/ cât de supli suntem în rezolvarea problemelor vitale/ vor arata ca stim sa extragem esente subtile din haosul splinei moarte/ vom arata ca stim sa aducem simetrie în franjurii ignorantei// vom arata ca stim sa uitam siluetele crucificatilor/ acolo sub clopotnita gerului// vom arata ca suntem vamesi la granita/ dintre somn si nimic“ („Vamesi la granita dintre somn si nimic“).
Însa productiile postdecembriste mi se par, si tipologic, si valoric, mai putin reprezentative pentru creatia acestui poet greu încadrabil, dar nu inclasabil, custode al memoriei situat în proximitatea lui M. Ivanescu si, totodata, apologet al gratuitatii din familia unor Leonid Dimov sau Mihai Ursachi.

Textul si interpretul
1998: Mircea Ivanescu

Mircea Ivanescu, Versuri alese, antologie si note bio-bibliografice de Ioan Radu Vacarescu, postfata de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Pitesti, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 2010, 272 p.

GEORGE NEAGOE

Cititorul si scriitorul se identifica în aproape toata opera lui Mircea Ivanescu. Nu încape îndoiala ca autorul atâtor poeme „vechi si noua“ este si cel mai îndreptatit interpret al sau. Inevitabil, poetul-carturar îsi însoteste versurile cu o exegeza. Poezia lui s-ar subsuma unui model în care digresiunile, elementele incidente si parantezele reprezinta comentariile/ lamuririle/ tiparul, iar restul, citatul ori perifraza din/ dupa magistri: Dante, Henry James, Joyce, Thomas Mann sau William Carlos Williams. Vedem, simultan, imaginea exterioara a obiectelor si imaginea formata pe retina. Desigur, aceasta din urma apare micsorata si rasturnata, dar un astfel de detaliu tine de zona de artificiu din poezia traducatorului lui Joyce. Pe de o parte, versiunea redusa închide legitatea/ structura/ filiatia textului. Pe de alta parte, forma inversata functioneaza ca indiciu pentru întelegerea corecta a poeziilor. Mircea Ivanescu da senzatia ca detesta conventiile literare, când, de fapt, lucrurile stau pe dos. Mai ales din cauza influentei americane, parintele lui mopete nu se numara printre nostalgicii paradisului pierdut. Poetul nu priveste lumea din mijlocul acesteia, nu mâzgaleste imagini sa-si clarifice angoasele si obsesiile, nu ofteaza, nu urla. Artistul prefera izolarea în caldura biroului de studiu, citind la masa sau în pat. Are fata întoarsa catre biblioteca, din rafturile careia deprinde învatamintele fundamentale. Orice gest al sau este lipsit originalitate. Toate au provenienta livresca. Bunaoara, mopete îl imita pe Leopold Bloom din „Ulysses“, facând însemnari pe mânecile camasii: „mopete s-a instalat într-o seara comod,/ la marginea focului, sa-si citeasca gazeta -/ în spatele lui, scara care suia la pod/ trosnea când lumina focului îsi înfigea egreta/ pe câte o treapta, mai fosnea si mopete/ când întorcea foaia sa urmareasca ce scrie/ despre una despre alta. din când în când îsi nota pe mansete/ câte o idee, ca sa poata mai târziu sa o transcrie/ când avea sa se duca la culcare, pe perete deasupra/ patului“ („mopete în atmosfera launtrica“, secventa din „MOPETEIANA“, p. 43). Citiscriitorul (engl. „wreader“) lui Mircea Ivanescu îsi compune cartile din carti, cautând întelepciunea. Mopete se comporta ca un mag descifrând hieroglifele. Graba de a transcrie impresii de lectura devine modalitatea naturala de a crea si de a exista. Într-un depozit inspirat de „Divina comedie“, scribul pastreaza marile secrete: „Si ne rotim astfel o viata/ cu iubire livresca – pentru ca dragostea – asa scrie,/ nu? – misca stelele./ Dar daca în realitate/ nici nu suntem închisi într-un ou? -/ ci numai spunem asa, caci am citit asta/ în tot felul de carti. Daca suntem cu adevarat în afara/ de orice volume, sau forme -“ („Nu se termina nimic niciodata“, p. 77).
Legaturile cu elementele exterioare sunt rare si se manifesta, în principiu, tot prin mediere simbolica. Între ochi si natura se interpune fereastra, topos de rang înalt si, totodata, obiect al reflexiei, dar mai ales al refractiei. Prin urmare, perspectiva se dovedeste îngusta si corupta. Privirea merge din casa spre afara cu reticenta. Când se lasa convins sa-si paraseasca bârlogul, de dragul vreunei femei eterate, barbatul simte dispret sau, în cel mai bun caz, indiferenta. Îndemnul eminescian al retragerii în spatiul primordial provoaca repulsie. Dorinta de reîntoarcere în locuinta este instantanee. În asemenea stari observam rolul lui Wallace Stevens si a lui William Carlos Williams, cu viziunea lor centrata, printre altele, pe primatul civilizatiei. Natura nu se înfatiseaza deloc fermecatoare, narcotica sau ocrotitoare, ci dizgratioasa. Panica da târcoale: „Mi-a spus: „Rasare acum soarele. Nu s-a ridicat înca/ peste munti, dar aerul e de sticla – o sticla rosiatica,/ si apa. asa cum se rasfrânge lumina de soare în ea, parca arde./ E ca o flacara lunga, ca un sarpe de foc care se strecoara în vale./ Nu vii? E un lucru pe care n-am sa-l mai vad niciodata./ N-am sa mai vin niciodata aici.“ Eu nici nu dormeam./ Sedeam în pat cu ochii închisi. Nu ma gândeam la nimic./ Mai târziu, când am iesit si eu pe poiana cu ea, era soarele sus,/ muntele era acoperit de un abur. Apa era acum murdara/ de la ploaia de ieri. Era cald. Si în sala de mese/ erau tot cei de aseara – acum beau ceai“ („Dimineata la munte“, p. 69).
Chiar si când pare sufocata de cotidian, aceasta poezie nu contine nimic banal. De pilda, discutiile în cuplu mimeaza aparent simplitatea confesiunii si placerea maruntisurilor. Dialogul nu constituie prilej de empatie sau de bunavointa conjugala. Auzind relatarea sotiei, barbatul atotcititor reactioneaza instantaneu, ca un metal alcalin. Se transpune în universul cultural, încetând sa asculte patania partenerei. Ruptura de real reprezinta o forma de autism. Însingurarea nu implica însa disperare, pentru ca obiectul meditatiilor este literatura. Poetul sufera de egolatrie. De aici deriva evaziunea lui. Ca sa nu se plictiseasca, se îndeletniceste cu scrisul. Întotdeauna se uita la univers prin lentile, cu ajutorul preconceptiilor adica. Iar daca instrumentele optice se aburesc, atunci se instaleaza deruta: „Seara ea îmi spune – astazi mi-a ghicit în cafea/ însasi Suzana, si-mi povestea cum fuge un barbat/ cu ochi rotunzi, bulbucati, dupa mine – sa însemne/ asta ca e un barbat cu ochelari? (eu îmi scot/ repede lentilele de pe nas si suflu în ele/ s-alung ispitele) dar mai pe urma –/ spunea Suzana (povesteste ea mai departe),/ se face o cotitura si scapi – de asta mi-e frica si mie,/ adauga ea gânditoare. Vazuta fara ochelari,/ fata ei este ca o parere – ma gândesc ca am scris de/ demult/ ca legaturile mele cu timpul sunt ca o fuga/ a unui nebun care vrea sa se prinda/ pe el însusi -/ si e întotdeauna câte o cotitura./ Pe urma îmi pun ochelarii si totul reintra în normal“ („Miopie“, p. 16).
Întâlnim, în poezia lui Mircea Ivanescu, obsesia amintirilor, de parca am asista la un asalt al traumelor. Putine situatii de acest gen pot fi detectate, asa cum se întâmpla cu poemul „o însemnare a lui camil“ (p. 177), care, prin coordonatele temporale semnalate si prin rezonanta numelui trimit la sinuciderea fratelui mai mare, Emil. Regula de compozitie indica altceva. Sursa memoriilor nu se gaseste în biografie, ci în cultura. Sinesteziile de factura proustiana reprezinta procedeul predilect. Poezia se naste din rascolirea unei magazii mucezite si din înlaturarea pânzelor de paianjen. Efortul recuperator genereaza un lirism cu inflexiuni epice: „(În copilarie, demult,/ am privit o carte cu chipuri – si unul din ele/ arata cum un barbat cobora niste scari,/ cu fata zvâcnita – cu ochii mari si pierduti,/ catre o fata privindu-l, si el cobora/ tot mai jos – si în jur, o tristete tot mai decolorata,/ ca o fraza dintr-un lied, despre o închipuire/ pe care o stii mincinoasa. Era, de fapt, un fragment,/ abia amintit dintr-un film – si se cânta în vremea aceasta/ la pian, din Chopin – si el cobora scarile,/ si afara era razboi, el nu avea sa se mai întoarca)“ („O vizita, seara“, p. 30).
Poate ca surpriza majora oferita de recitirea lui Mircea Ivanescu este descoperirea unui sonetist remarcabil. Fiecare piesa provine dintr-un scurt poem în proza, sectionat asa încât rimele sa fie ca niste extrasistole. Respiratia se poticneste. Lectura ajunge silabisire. Ritmul si atmosfera se suprapun. „Lumina iernatica“ face parte din rândul exemplelor elocvente. Greutatea aerului hibernal si fractura erotica impun ca scrisul sa respecte agitatia rasuflarii maladive: „Daca ninge astazi – mi-a spus ea odata –/ am sa îmbatrânesc cu o mie de ani. Si eu/ n-am crezut în singuratatea lenta, mereu/ revenind catre trupul ei înghetat, pe o roata// de spaima încet rotitoare. Eu ma roteam/ în jurul ei, în timpul meu, indiferent,/ întors cu fata lucie spre ea, si – neatent/ împingeam la o parte gândurile pe care nu vroiam// sa o las sa le vada. Si când am privit pe fereastra,/ am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastra,/ se va fi deschis iarna. Am vazut-o ratacind prin zapada.// Si urmele ei strâmbe urcând spre clopotul coborât/ al singuratatii, pândindu-i gesturile, deodata/ risipite, îngropate, în zapada, în pustiu, în urât“ (p. 18).
Inteligenta, uneori strengareasca, vadit livresca, pastrând aburii starilor de criza, poezia lui Mircea Ivanescu nu poate fi înteleasa decât cu ajutorul judecatilor reci si al lecturilor abundente. Altminteri, urmele ei dispar odata cu topirea zapezii.

Caligrafii de viatamoarte

2005: Gabriela Melinescu

Gabriela Melinescu,  Stari de suflet, postfata de Mircea A. Diaconu, Editura Paralela 45, Pitesti, Colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie Mihai Eminescu“, 2010

CORNELIA MARIA SAVU

În colectia „Poeti laureati ai Premiului National de Poezie «Mihai Eminescu»“, selectia Gabrielei Melinescu poarta titlul (ales de poeta) – „Stari de suflet“. Si reproduce antologia pe care Ileana Malancioiu i-a publicat-o la Editura „Litera“, în 1993, „Juramântul de saracie, castitate si supunere“, din care autoarea a scos câteva poeme.
Postfatatorul volumului e criticul si universitarul Mircea A. Diaconu, care, într-un studiu aplicat, „Gabriela Melinescu si trandafirul lui Paracelsus“, ia în discutie (si bine face) doar poezia scrisa dupa stabilirea poetei în Suedia (1975), având ca punct de plecare un amplu interviu pe care scriitoarea i l-a acordat Martei Petreu, publicat în revista „Apostrof“ (1997).
Dincolo de faptul ca despre cartile ei „autohtone“, de la debutul editorial cu „Ceremonie de iarna“ (1965), pâna la ultimul volum de poeme inedite publicat în România, „Împotriva celui drag“ (1975), cei mai importanti critici de la noi au scris autentificându-i calitatea de scriitor profesionist din primul pluton al generatiei sale, dincolo de biografia ei cu aura de legenda literara si de multele versuri devenite cult pentru o noua promotie ce voia sa sparga tiparele unei înghetate retorici precum „Sa nu uiti ca eu ca si-altadata/la cismea beau apa tot din mâini“, „Arde tot pamântul unde trec baietii“, „Mai scuip în stil pictat si zeflemist“ – Premiul National „Mihai Eminescu“ pe care Gabriela Melinescu l-a primit în 2005 este unul pentru opera omnia. Era de vazut/scris cu întâietate ce s-a petrecut cu poezia ei în cele trei decenii „nordice“.
De la început trebuie spus ca în Suedia n-a avut loc doar o aclimatizare a scrisului ei, ci, în timp, sub „puterea talismanica a pietrei de la Gotland/si rugaciunea evreilor, Sema Israel“, (cum inspirat îsi exprima ea evolutia în poemul „Cautând pe regele analogiei“ din volumul „Casa de fum“ – 1982), Gabriela Melinescu – a devenit un artist complex. Ea scrie, în româna si în suedeza, si proza scurta, roman, un masiv jurnal, toate acestea subsumându-se, în fapt, unui veritabil (auto) bildungsroman, deseneaza (cu mâna stânga), face gravura, traduce din suedeza în românã si din românã în suedezã. Întreaga ei opera s-a cladit însa pe suportul poeziei. Aici ma despart de Mircea A. Diaconu care scrie, în postfata amintita, ca între volumele de poeme din România si cele din Suedia „… rupturi de mare adâncime nu se produc. Se produc numai lamuriri, aprofundari, atât la nivelul expresiei, cât si în planul fortei imaginii“.
Fireste, nu avem cum sa stim pe ce drum ar fi înaintat poezia Gabrielei Melinescu daca ea ar fi ramas în România. Stim însa ce a lasat aici. O poezie cu accente de fronda baietesc-feminina, când exuberanta, când atinsa de angoase adolescentine, în cazul ei particularizate de traume (reale) trecute din biografie în scris. Dar si cartografierea lirica a pitorescului de cartier (Dudesti) asumat în descendenta Mateiu I. Caragiale, cu personaje ciudate, extravagante, precum Eufemia si Iozefina, cu mahalaua plesnind de izuri si miresme, cu portret de familie în stilul Vamesului si limbaj pasaresc, temperat suprarealist, pe care îl va trece si în paginile insolitului roman „Bobinocarii“ si într-o carte pentru copii, de succes în vremea aceea. Moartea, transcendentul, câteva aluzii cultural-livresti si-au facut simtita prezenta si în aceste poeme, de la distanta însa, mai mult ca un apanaj al tineretii care se simte datoare sa atace (si) marile teme omologate, fie si tangent doar. Autenticitatea, capacitatea inventiv-ludica, plasticitatea, discursul dintr-o bucata, cu sufletul la gura sunt calitatile indiscutabile ale poeziei care a plasat-o pe Gabriela Melinescu în plutonul câstigator al cursei literare în care s-a înscris, într-o perioada de dezghet, generatia ei.
În Suedia, poeta intra într-o elita literar-editoriala apropiata Academiei, deprinde mestesugul gravurii, se initiaza în Cabala si în Biblie (care îi devine model literar). Fecunditatea, uniunea mistica a contrariilor, textele gnosticilor îi produc revelatii si o conduc „în apropierea unei viziuni apocaliptice“ despre care scrie Artur Lundkvist, presedinte al Academiei Suedeze, care i-a prefatat volumul „Zeul fecunditatii“ (1977), numind-o „un Chagall al literaturii“ si catalogându-i poemele drept „o poezie mare pe un plan elevat“. Francisc din Assisi, Milarepa, Paracelsus, Sapho, dar si Persephone, în dualitatea ei, si harpiile, femei cu trup de pasare pe care le deseneaza obsesiv, sunt noile personaje ale poemelor scrise în suedeza, caligrafii de viatamoarte din „câmpul cu meri al kabalistilor“, multe dintre ele adresate noptii si Soarelui Mortii „care va lumina ce nici un om nu poate banui“ („Andantino religioso“). E o poezie în efigie, care-si decanteaza afectele si se ordoneaza în texte sapientiale, caligrafiate sigur, cu mâna de maestru, precum gravurile în aqua tinta si în aqua forte. Vizionarismul e heraldic, din tarâmul esentelor înghetate, surprinse în emblema, nutrite mistic, dar fara ostentatie: „Noapte cu luna./ Cineva se roaga în casa de deasupra mea./ Sunt îmbracata în stralucitoarea mea rochie-alba/ recitând poemul/ «She at his funeral»/ Deodata se arata pentru mine/ Locotenentul pasarilor si spune: /Nu fi trista. Eu sunt cu tine./ Împartim pâine si vin./ Apoi toata noaptea/citeste cu vocea lui iubita versuri/ scrise pe cealalta lume./ El vrea dintr-o data/ sa desire pânza Lunii/ si sa faca din ea doua camasi/ cu care sa îmbrace/ sufletele noastre gemene“ („Cel mort în vizita“ din volumul „Lumina din lumina“, 1993, Editura Albert Bonnier).
Cu volumul de poeme „Oglinda femeii“, inclus în Clubul de carte Bonnier, cu doua mult râvnite Premii ale Academiei De Nio, cu Premiul Albert Bonnier pentru opera omnia si cu Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în strainatate oferit, în 2005, de Academia Suedeza, Gabriela Melinescu a confirmat primirea entuziasta pe care elita scriitoriceasca de la Stockholm i-a facut-o în 1975. Nu e lipsit de importanta pentru întelegerea evolutiei ei literare „nordice“ sa luam în calcul si ce a tradus din suedeza în româneste, autori si carti din seria afinitatilor elective: Emanuel Swedenborg („Cartea de vise“), August Strindberg („Jurnal ocult“, „Inferno si Legende“, romanul „Singur“), precum si autori contemporani afini, antologii din poemele Birgittei Trotzig (careia i-a tradus si nuvelele din volumul „Vieti duble“) si Göran Sonnevi si selectia de poeme „Ioni“ purtând semnatura Katarinei Frostenson, dar si, împreuna cu Dan Shafran, o antologie din poemele lui Kjell Espmark. Din literatura contemporana a unei tari cu multi si importanti poeti, receptati ca atare pe continent si considerati maestri peste Ocean, Gabriela Melinescu a ales poezia întretesuta cu aluzii mistice si medieval-nordic culturale a Birgittei Trotzig, cea fundamentata pe solaritatea dar si structurile tragediei din antica Grecie, cu virtuti monologale, scrisa de Katarina Frostenson (care este si reputat dramaturg), poezia neoexpresionista cu mari împliniri metaforic stilistice a lui Kjell Espmark si, nu în ultimul rând, poezia descâlcirii unor angoase metafizice pornind din si întorcându-se în realitatea imediata, avându-l ca autor pe originalul, remarcabilul poet Göran Sonnevi.




Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper