Arta profesoratului: între „agorafobie“ si „epistemologie“

Un articol de CODRIN LIVIU CUTITARU

Cu mai mult timp în urma, scriam undeva despre un „coleg“ universitar, care suferea – paradoxal, având în vedere cariera aleasa – de agorafobie. Îl îngrozeau, altfel spus, spatiile mari, pline cu oameni – oameni carora, în plus, trebuia sa li se mai si adreseze ca orator. O drama perfecta, chintesentiala, pentru un profesor ce traieste – vai! – tocmai din vorbitul public. „Colegul“ respectiv (care îsi crease mici „strategii“ de „îmblânzire“ a audientelor, mimând, hilar, diverse suferinte fizice!) era, desigur, un personaj fictional, dar el se baza, asa cum adesea ne invita sa credem filmele americane, pe „fapte reale“. Nu exista profesie mai asaltata de emotii si fobii decât cea didactica. Îmi sprijin afirmatia nu doar pe experienta proprie, ci si pe o statistica arhicunoscuta si, deci, ipotetic macar, convingatoare.

Conform cercetarilor sociologice celor mai serioase, în epoca modernitatii, spaima prin excelenta a omului ramâne aceea de a tine un discurs în fata unui grup – mai mare sau mai mic – de indivizi. Se pare ca aceasta aprehensiune teribila o depaseste în intensitate si pe cea pe care, la prima vedere, am fi tentati sa o consideram mama tuturor fricilor: teama de moarte. Ea vine, cuminte, abia pe locul al doilea. De aici si o poanta celebra, din nu mai putin celebru serial „Seinfeld“. Daca ar fi sa judecam strict statistic, ne zice Jerry, la un moment dat, insul normal ar trebui sa-si doreasca, la o ceremonie funerara, de exemplu, sa fie mai degraba în locul mortului decât în locul celui care tine panegiricul. Prelungind ironia neagra, as adauga, la rândul meu, ca, în virtutea aceleiasi statistici, un profesor ar trebui sa viseze, zilnic, sa fie într-un cosciug mai curând decât la catedra. De altfel, între noi fie vorba, nici nu m-as mira ca, în România, o asemenea presupunere sa fie pe deplin adevarata.
Fiorii interactiunii
Lasând gluma la o parte, cred, fara ezitari, ca profesoratul de orice fel (însa, cu precadere, cel universitar) constituie o activitate marcata de tensiune nervoasa permanenta, cu un grad de uzura imens pe termen lung. Constatam, recent, la o întrunire academica, faptul ca, personal, în douazeci de ani de experienta didactica, am tinut, la un calcul sumar, în jur de opt-noua mii de ore de curs (de „zbor“ educational adica). Unele dintre ele s-au desfasurat în afara tarii, adresându-se studentilor din alte culturi, mentalitati, istorii si geografii. Am ajuns la concluzia interesanta ca nici macar un minut din aceste ore nu a fost lipsit de presiune psihica, de „emotii“, cum se spune în general, chiar daca, pe parcursul derularii lor propriu-zise nu le „constientizam“, nu le „amplificam“, ci le „gestionam“, le „împingeam“ spre palierul subliminal, acolo unde salasluieste fiinta noastra launtrica – „încarcata“ cu toate spaimele, frustrarile, neîntelegerile si devierile acumulate în timp, dar reprimate destoinic pentru a oferi eului social (vizibil) imaginea (aparenta) de prospetime, vitejie si echilibru. Va întrebati, poate, daca toti profesorii – si cei buni, si cei rai – au aceste „emotii“? Raspunsul e, categoric, da. Cu o nuanta: un ascendent de emotivitate se va gasi, oricât ar parea de oximoronic, la profesorii cei mai buni si cu cea mai mare experienta scolara. În principiu, pe orice palier educational te-ai situa ca dascal, oricare ti-ar fi pregatirea, „vechimea în munca“ si structura nervoasa, nu ai cum sa iesi în fata unei comunitati de discipoli fara a trai fiorii interactiunii cu ei si, în prealabil, fobia manifestarii discursive publice. La cei mai abili si experimentati, intensitatea trairilor devine maxima, întrucât numai acestia vor reusi sa contemple – din afara – relativitatea întregii situatii. Se vor întreba, inevitabil, ce-i îndreptateste pe ei sa le predea oamenilor din fata lor?
Într-o carte superba („Lessons of the Masters/ Lectiile maestrilor“) – ce reuneste un numar de prelegeri despre relatia „maestru-învatacel“ –, marele profesor George Steiner descria excelent acest sentiment de „insecuritate“ profesionala. Observa autorul: „Prinsi cum suntem în nenumarate forme de predare – elementara, tehnica, stiintifica, morala si filozofica –, ne dam foarte rar înapoi ca sa meditam la minunile transmiterii de cunostinte, la sursele falsitatii, la ceea ce as numi, în lipsa unei definitii mai precise si mai concrete, misterul predarii. Ce-i împuterniceste pe un barbat sau pe o femeie sa predea unei alte fiinte omenesti? Care este izvorul autoritatii? Si invers: care sunt principalele tipuri de reactii ale învataceilor? (…). Ce înseamna a transmite (tradendere) si de la cine catre cine este legitima transmiterea? Relatiile dintre traditio (ceea ce ne-a fost înmânat) si grecescul paradidomena (ceea ce ni se înmâneaza acum) nu sunt niciodata transparente. Poate ca nu este un accident ca tradare si traducere nu sunt, din punct de vedere semantic, parea îndepartate de traditie. La rându-le, aceste vibratii ale sensului si intentiei sunt foarte active în conceptul mereu provocator de traducere (translatie). Este oare predarea, în vreun sens fundamental, o modalitate de translatare, un exercitiu practicat printre rânduri?“ Tehnic vorbind, avem un raspuns global la toate întrebarile si dilemele profesorale de mai sus, raspuns care ar trebui sa limpezeasca lucrurile si sa atenueze orice emotie/ fobie a predarii. Dascalul stie mai mult decât elevii sai. El detine adevarul. Prin urmare, are dreptul sa vorbeasca pentru a-i „lumina“ pe ceilalti. Steiner detaliaza foarte plastic: „Maestrul poseda forta psihologica, sociala si fizica. El poate sa rasplateasca si sa pedepseasca, sa excluda si sa promoveze. Autoritatea sa e institutionala sau charismatica, ori de ambele feluri. Ea este întarita prin promisiuni sau amenintari. Cunostintele (…) sunt forme de putere.“
Cunoasterea ca forma de putere
Si cunoasterea însa îsi are propriile paradoxuri. Într-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, „Nature/ Natura“, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observa, la un moment dat, un lucru mai degraba ciudat. Spune eseistul ca omul cel mai apropiat de ideea cunoasterii totale este poetul. Da, stiu, sunteti deja contrariati. Va întrebati cum poate o natura esentialmente subiectiva, onirica, instabila, precum cea poetica, sa-si asume un exercitiu intelectual atât de complex si elaborat – al obiectivarii prin excelenta 0û, pretinzându-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede ca avem la mijloc o mica si arbitrara „solidaritate de casta“, stiut fiind faptul ca Emerson era, între atâtea altele, si poet. Ma grabesc însa sa descurajez o asemenea banuiala. Acest mare orator si – într-un anumit sens – mare filozof american, care a teoretizat, atât de staruitor, impersonalitatea, sustinând ca individul îsi va recapata spiritualitatea autentica, arhetipala, doar atunci când va reusi sa iasa din personalitatea lui limitativa si va dezvolta abilitatea (nerestrictiva) de a contempla lucrurile „din afara“ („trans-personal“, adica „obiectiv“), nu va putea fi vreodata suspectat de afirmatii gratuite sau „subiective“. Tocmai atitudinea impersonala – întemeiata pe intransigenta si stoicism – l-a facut celebru în epoca. În definitiv, Emerson îsi explica afirmatia cu ajutorul câtorva argumente convingatoare. Foarte pe scurt, el constata ca exista diverse forme de intelectualitate, „prinse“ în stradania cognitiva, dar pe directii diferite, specifice. Moralistul, de pilda, vrea sa cunoasca lumea, cautând, prioritar, virtutea. În alt plan, filozoful e obsedat de adevar. Teologul investigheaza dumnezeirea, în timp ce intelectualul generic devine sclavul ratiunii. Desi legitime si nobile prin ele însele, toate variantele de cunoastere enumerate mai sus esueaza în câte un ideal prea mare pentru înzestrarile propriu-zise ale mintii omenesti. Si virtutea, si adevarul, si ratiunea, si Dumnezeu sunt finalitatile aspiratiilor noastre superioare si nicidecum scopuri de atins la nivelul cognitiv imediat, permis de natura umana. Între toti, poetul opereaza, în procesul cunoasterii, paradoxal, cu instrumentul cel mai adecvat, atât la capacitatile intelectului omenesc (limitat), cât si la natura obiectului de întelegere/articulare ales. Ne referim la imaginatie – folosita de poet în studiul frumusetii. Cu imaginatia ne putem juca oricât fara a suferi inhibitia teritoriilor interzise. În plus, flexibilitatea conceptului de frumusete legitimeaza orice excurs pe palierul sau de reprezentare. Poetul se gaseste de aceea, prin specificitatea naturii lui, în plin spatiu al posibilitatii.
Indirect, Emerson da aici o descriere potrivita a fenomenului numit de noi cunoastere. Ce este, ultimativ, „cunoasterea“ pentru standardele – repet – limitative ale intelectului nostru? Probabil ca un raspuns ar fi: constructie. Nu „cunoastem“ efectiv realitatea, ci „construim“ ipoteze în jurul ei, ajutându-ne de singurul element cerebral de care putem beneficia la discretie – imaginatia. Ne imaginam, speculam, presupunem, având impresia falsa ca, în ansamblu, noi cunoastem. Emitem pareri, fara a renunta, fie si pentru o clipa, la emfaza celor care au certitudini, ne scufundam în speculativ cu voluptatea nefondata a marilor maestri ai rationalitatii pure, absolute. Totusi, în pofida orgoliilor noastre, cunoasterea ramâne numai constructie – o constructie strabatuta, în cel mai bun caz, de speranta finalizarii, nu însa si de siguranta ei. Înca de la Socrate si Platon, efortul cognitiv e vazut ca o initiere „în trepte“ si nu ca o „revelatie“ instantanee (prizonierul din „Republica“ – evadat din lanturi – reface, în sens invers, un întreg „traseu“ al mistificarii, minunându-se la fiecare nou „grad“ de cunoastere, fara a sti ce va urma). Heremeneutica se dezvaluie ca o activitate „graduala“ si, aproape deloc, ca una „epifanica“. Dupa apriorismul kantian, conform caruia cunoasterea are o dimensiune intuitiva („imginativa“, cum ar zice Emerson!), fenomenologi precum Edmund Husserl ori Maurice Merleau Ponty au vazut în actiunile cognitive adevarate „procese“ de constructie prin corijare. Primul vorbeste despre nevoia „corectarii“ permanente a pozitiei subiectului cunoscator fata de obiectul cunoscut, pâna la atingerea unei viziuni cât mai complete (si, deci, „obiective“), pe când al doilea introduce notiunea de „punere în perspectiva“ (mise en perspective), metafora ce rezuma aceeasi necesitate de „gradualitate“ a perceptiei intelectuale pe parcursul efortului cognitiv. Rezultatul nu iese nici asa dintr-un inevitabil relativism, dar macar ne apropie de ideea obiectivarii. Prin urmare, vom admite ca, asa cum sustine Steiner, cunoasterea reprezinta, în ultima instanta, o forma de putere, prin intermediul careia poti induce sentimentul autoritatii în discipol. El va recepta „miscarea“ (fie si în aparenta) „relaxata“, prin cultura, a maestrului ca pe un veritabil „spectru“ al fortei de care cel din urma poate, la rigoare, dispune. Informatia copleseste, atunci când nu inhiba pur si simplu. În ambele cazuri, ea genereaza controlul celui care o transmite asupra celui care o primeste.
Androidul emotiv
Si, totusi, ramâne o astfel de concluzie satisfacatoare pentru legitimarea autoritatii educatorului, pentru detensionarea sa … emotionala? Fara nici o îndoiala ca nu. Cum spuneam deja, cu cât „charisma“ si „puterea“ maestrului cresc, cu atât retorica lui interioara va fi mai halucinanta, cu atât dubiile legate de „singularitatea“ profesoratului în raport cu „multitudinea“ discipolatului se va mari. Profesorul va ajunge, treptat sa-si deteste conditia umana, „emotiva“, cum ar veni, invidiind masinile inteligente, construite dupa principiul cerebralitatii pure, nealterate. Invidia intelectualului pentru masina inteligenta (în speta, pentru computere) nu reprezinta un lucru nou, macar din punct de vedere filozofic. Multi darwinieni s-au întrebat, de-a lungul timpului, la ce folosesc cu adevarat emotiile în procesul de selectie si adaptare? Nu cumva contrazic ele, ultimativ, ideea de temelie a teoriei „supravietuirii celui mai înzestrat“? Emotiile îl fac pe om slab, vulnerabil, instabil si ineficient. De ce nu „a scapat“ de ele pe parcursul derularii evolutiei? Dimpotriva, parca pe masura ce „a evoluat“, emotivitatea lui s-a intensificat, individul modernitatii fiind, macar prezumtiv, mai fragil psihic decât echivalentul sau traditional. Nu vrem oare cu totii, de atâtea ori în viata, sa fim doar ratiune, resimtind emotia ca pe un handicap social? Nu a dus, atât de frecvent în istorie, ascendentul emotional la adevarate dezastre nationale si globale? Ne dorim sa fim fundamental „cerebrali“ si, de aceea, inteligenta artificiala, eliberata de constrângerea „sentimentelor“, ne fascineaza în acest eon al dezvoltarii tehnologiilor. Banuim ca, daca am avea glacialitatea unui calculator, eficienta noastra sociala ar fi remarcabila, deciziile noastre ajungând rapide si exacte precum taietura milimetrica a unui chirurg oftalmolog.
Într-un episod din popularul serial SF „Star Trek“, ipoteza e confirmata cumva indirect. Androidul Data (pe care, probabil, nu l-ati uitat) – o constructie tehnica impresionanta, ce împinge principiul „umanitatii artificiale“ aproape de limita perfectiunii (atât din unghi fizic, cât si din perspectiva intelectuala) – realizeaza subit ca, în masinaria complicata care-i da infailibila identitate super-umana, exista totusi o carenta inacceptabila: absenta emotiei. Data vrea sa simta si el ca un om, doreste senzatii, fiori, excitabilitate nervoasa. Altfel, spune eroul computerizat, nu va întelege niciodata, adecvat, conceptul de viata. Prin urmare, inginerul Giordi – sensibil la frustrarea lui Data – îi instaleaza în creierul electronic un dispozitiv ce actioneaza asupra comportamentului informatic aidoma emotiei asupra conduitei unui om obisnuit. Lucrurile iau însa o turnura ciudata. Data nu mai are eficienta din trecut. Gradual, devine un robot penibil. Râde natâng, se teme (are fobii) si nu mai rationeaza cum trebuie. Are emotii, iar emotiile – se vede bine – mutileaza personalitatea. Asadar, cum am putea sa nu visam – mai ales în profesiile cu „grad de risc“ asa-zicând, precum educatia – sa anihilam emotia, sa functionam în stare de „cerebralitate pura“, asemenea formelor de inteligenta artificiala? Ma grabesc totusi sa adaug si a doua întrebare: am fi oare, cu adevarat, mai „eficienti“ în absenta emotiilor? Poate veti fi surprinsi sa aflati ca anumite cercetari psihologice si chiar neurologice, de data recenta, sustin ferm ca nu.
Superformula
În doua lucrari vestite (traduse, între timp, si în limba româna), „Descartes’ Error/ Eroarea lui Descartes“ si „Looking for Spinoza/ În cautarea lui Spinoza“, doctorul Antonio R. Damasio demonstreaza – cu exemple medicale – faptul ca inhibarea emotiei în individ nu genereaza, asa cum s-ar banui, supercerebralitate, ci, dimpotriva, determina deruta comportamentala si indecizie crasa. Cunoscutul neurolog american a eradicat, prin mijloace chimice si mecanice, emotivitatea unor pacienti, producând disparitia senzitivitatii. A observat ca, desi rationau corect (luciditatea nu le era alterata!), nu se puteau hotarî nici macar asupra unor actiuni elementare. Cei mai multi au declarat ca simt, dar nu le mai pasa de ceea ce simt si, ca atare, nu au interes pentru nici un fel de actiune. Pentru Damasio, concluzia experimentului nu a constituit o mare surpriza. Constient de paradoxul neural al legaturii centrului emotiei de emisfera dreapta a creierului, unde se afla sediul ratiunii, el prefigurase necesitatea îmbinarii celor doua (emotie-ratiune) în comportamentul decizional si de actiune al omului. Cu alte cuvinte, neurologic vorbind, nu putem fi cu adevarat rationali fara a fi, în acelasi timp, si emotionali. Cerebralitatea noastra nu are cum sa functioneze în absenta sentimentelor puternice. Gândim si apoi actionam, numai în masura în care, concomitent, si simtim. Umanitatea se dovedeste – si în acest plan – un imens paradox: „functionalitatea“ ei ideala deriva chiar din „disfunctionalitatile“ sale aparente. De aceea, trebuie sa acceptam ca meseriile marilor desfasurari cerebrale sunt, inevitabil, si meseriile marilor emotii structurale. Curajul nebun e, în ultima instanta, consecinta unei fobii paroxistice. Ideea mi se pare relevanta si pentru enigmatica definitie a identitatii profesorale. Dascalul nu se legitimeaza, în mod absolut, nici prin superioritatea cunostintelor, nici prin cea a autoritatii. Profesorul genuin e, în fond, un maestru al hermeneuticii. Principala lui arta (si misiune) ramâne aceea de a întelege (si nu doar de a sti si de a se impune). El va putea explica lumea discipolilor sai în functie de gradul în care se arata dispus sa o priceapa. A pricepe, bunaoara, înseamna a gestiona trei realitati distincte si, totusi, complementare: informatia (dimensiunea rationala), dreptatea (dimensiunea morala) si emotia (dimensiunea psihologica). Admit, ultima poate deveni cel mai greu de controlat, însa – odata înteleasa si asumata – îi preschimba în printi pe cersetori.

4 comentarii pentru “Arta profesoratului: între „agorafobie“ si „epistemologie“”

  1. aprilie 4, 2011 la 7:57 am

    Codrin Liviu Cuţitaru – discipol sau dublură?

    Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com , http://www.liviudrugus.ro

    Revista săptămânală „Cultura” continuă să mă intereseze/ frapeze atât prin calitatea unor articole (exemple: grupajul dedicat lui Mircea Ivănescu şi articolul semnat de Mihaela Grancea, dar şi eseul lui CLC intitulat – neinspirat şi chiar incorect – „Arta profesoratului: între şi ”) cât şi prin tezismul editorialistului Augustin Buzura, un vehement angajat ideologic al opoziţiei actuale. Mă refer acum la numărul 11 (316) din 24 martie 2011, paginile 28 – 29.
    Voi formula câteva remarci pe margine eseului lui CLC, motivat fiind de senzaţia de deja vu pe care am avut-o atunci când am citit câteva dintre opiniile opiniomanului ieşean (pe care îl citesc şi la rubrica Opinii a cotidianului Ziarul de Iaşi). Evident, voi da curs şi unor întrebări care îmi apar în minte atunci când nu sunt de acord cu unele formulări, idei, concluzii etc. ale autorului. Cum spuneam, titlul mi se pare ciudat: „agorafobia” nu ţine de „arta” profesoratului, ci este pe deplin în afara acesteia. Agorafobul poate lesne să se retragă între pereţii bibliotecilor şi să devină un cercetător bun, în loc să rămână în afara artei profesoratului, să sufere atât el cât şi aceia cărora li se adresează (desigur, doar dacă nu este cumva un sado-masochist autentic). CLC ar fi putut să se apropie mai mult de un eseu autentic dacă ar fi respectat regulile artei, respectiv dacă ar fi făcut şi citări ale surselor invocate (aşa cum face, de exemplu, cu notabilă distincţie şi autentic profesionalism, bilunarul Tribuna de la Cluj). Un prim exemplu este luat din primul capitol – „Fiorii interacţiunii” – al articolului : „Conform cercetărilor sociologice celor mai serioase, în epoca modernităţii, spaima prin excelenţă a omului rămâne aceea de a ţine un discurs în faţa unui grup – mai mare sau mai mic – de indivizi.”. Trimiterea la vetusta şi desueta epocă a modernităţii, încheiată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, vine în flagrantă contradicţie cu concluziile acestui eseu, postmoderne prin excelenţă. Nu m-ar mira să citesc, într-un viitor articol al lui CLC, că cele mai moderne cercetări sunt cele postmoderne… Ce l-ar fi costat pe CLC să citeze sursa serioaselor cercetări? Asta cu atât mai mult cu cât, drept argument suprem, autorul continuă cu o frază ce relativizează spusele anterioare: „Se pare că această aprehensiune teribilă o depăşeşte în intensitate şi pe cea care, la prima vedere, am fi tentaţi să o considerăm mama tuturor fricilor: teama de moarte”. Cel care tocmai citise excelenta relatare a teribilelor spaime ale unui soldat care a luptat pe ambele fronturi la ultimul mare război (pagina 27) va avea dovada că cele afirmate mai sus sunt o simplă speculaţie ad hoc, nesusţinută de nimic, decât, cel mult de clamarea unor sporuri salariale de nivel maxim pentru bieţii profesori speriaţi de studenţi… Emotivitatea crescută a profesiei de dascăl este, cred, mult depăşită de aceea a actorilor şi a politicienilor în campanii electorale sau în Parlament (evident, mă refer la cei buni, nu la simulanţi lipsiţi de minimul bun simţ care îi face imuni la orice emotivitate…).
    Lipsa de respect al autorului faţă de cititorii săi apare prin consecvenţa acestuia de a NU cita, de a NU trimite cititorul interesat de mai multă cunoaştere la o sursă concretă (editură, an, pagină). Iată cum citează profesorul CLC: „Într-o carte superbă („Lessons of the masters/ Lecţiile Meştrilor”) – ce reuneşte un număr de prelegeri despre relaţia „maestru-învăţăcel –, marele profesor George Steiner…”. Din modul de punere a ghilimelelor la titlul cărţii rezultă că lucrarea a apărut cu acest dublu titlu – în engleză şi română – pe coperta sa…. Urmează un citat de 35 de rânduri (!), cu intercalare a unui comentariu personal de 8 rânduri – tehnică subversivă menită să confunde textul autorului citat cu gândirea proprie a autorului articolului. Până în prezent, credeam că tehnica era deţinută doar de profesorul universitar ieşean Tiberiu Brăilean şi de profesorul universitar băcăuan Ştefan Munteanu, doi maeştri ai acestei tehnici (câteva probe sunt prezente pe site ul subsemnatului la secţiunea Recenzii. Acum, tabloul este mai complet şi mai uşor de diagnosticat. Evident, ar fi fost extrem de utilă precizarea paginilor de unde a fost copiat/ tradus textul cu pricina, deoarece chiar aş vrea să verific originalul englez la etimologiile cuvintelor „a transmite” (tradendere) şi „traditio” (ceea ce ne-a fost înmânat). Cred că merită să reliefez filiaţia dinspre latinescul „tradendere” (transferare, transmitere) şi englezescul „trade” (comerţ), un act realmente „tradiţional”, ca să nu spun ancestral…
    Următorul segment al articolului lui CLC („Cunoaşterea ca formă de putere”) începe tot cu o citare în stilul, încă nerevendicat ca atare, promovat de profesori şi cercetători din scumpa noastră patrie cu o democraţie culturală extrem de originală. Concret iată citarea: „Într-un eseu faimos din secolul al XIX, – vai, câtă precizie! – „Nature/ Natura”, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă [….]”. Se observă acelaşi stil ambiguu de citare care ne face să credem că acesta era titlul original al lucrării, bilingv, dar fără a ne oferi sursa din care a citit şi preluat CLC informaţiile pe care le prezintă în continuare şi la care se adaugă trimiteri la Socrate şi Platon, Husserl şi Merleau Ponty, evident fără a preciza măcar „secolii”, darmite, titluri de carte, autori, edituri, ani, pagini… Invocarea unei eventuale lipse de spaţiu tipo cade, doar una dintre cele trei imagini care însoţesc articolul ar putea fi înlocuită cu spaţiu dedicat trimitelor, notelor, referinţelor.
    În segmentul final („Superformula”) CLC ne trimite (vorba vine….) la dr. Antonio Damasi şi două lucrări ale sale prin care se demonstrează un lucru uşor intuibil: emoţiile sunt absolut necesare vieţii umane; iar raţionalismul cartezian; uscat şi reducţionist trebuie „musai” îndulcit şi umectat cu emoţionalitatea specific umană. Mă mir că CLC nu l-a citat pe Coleman cu „Inteligenţa emoţională” şi „Inteligenţa socială” aflate în orice librărie… Melanjul dintre raţiune şi emoţii este o chintesenţă a gândirii postmoderne, transdisciplinară şi bazată pe logica terţului inclus de tip „şi – şi”, tip de gândire pe care o promovez şi o predau studenţilor de peste trei decenii. Evident, teoriile create şi semnate de mine nu pot fi citate şi puse alături de celebrităţi occidentale deja amintite… Mi se pare simptomatic fapul că niciun autor român nu este invocatînsuşi şi nici măcar autorul nu se prezintă cu vreo contribuţie oarecare… Concluzia la care ajunge CLC este formulată astfel: „Gândim şi apoi acţionăm, numai în măsura în care, concomitent, şi simţim”. Este definiţia pe care o dau eu managementului de cel puţin 10 – 15 ani, teorie definită în cadrul Metodologiei Scop Mijloc (MSM) – EMMY în varianta engleză – şi care vizează compactizarea şi esenţializarea cunoaşterii despre om şi comportamentul uman într-o abordare unică şi unitară care să aibă drept nucleu dur Politica-Economica-Etica văzute în simultaneitatea şi continuitatea lor indistinctă. Pe acest nucleu orbitează firesc abordări legate de drept, estetică, lingvistică etc. Evident, cine doreşte să se informeze sau să intre în dialog cu mine, o poate face şi prin lecturarea unora dintre articolele postate pe site, publicate în reviste precum ETC (www.ugb.ro/etc) sau European Legacy, scriindu-mi sau publicându-şi opiniile în reviste sau bloguri. Dialogul este nu doar posibil, ci extrem de necesar în postmodernitatea caracterizate de comunicare globală, transdisciplinaritate şi compactare informaţională.
    Întrebarea din titlu face trimitere la posibilitatea ca CLC sa-mi fie un tăcut şi respectuos discipol sau este doar o simplă dublură/ portavoce a unor somităţi occidentale, unele deja contestate sau rămase doar în amintirea modernităţii care este deja istorie…
    Valea Adâncă, Miroslava Duminică, 3 aprilie 2011, ora 16.00

  2. aprilie 9, 2011 la 8:27 am

    Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator „postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti „ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste.

  3. aprilie 18, 2011 la 11:01 am

    Mult stimate si iubite tovarase Silviu Manolescu (un pseudonim perfect pentru un pseudointelectual). De ce te miri in loc sa rapunzi la invitatia la dialog? Pentru ca nu vrei sa dialoghezi, pentru ca esti incremenit in proiectul de „contestatar” de tip nou. Pentru ca nu ai nimic de spus. Pentru ca nu ai nici o idee de comunicat. Pentru a demonstra celor care (mai) citesc acest forum te informez ca nu am predat niciodata socialism (titular curs era prof Marinescu) si nici ceausism (curs existent poate in mintea ta). Am predat disciplinele Economie politica si Economie sanitara. Daca mi-ai fost student (poate coleg cu Alina Mungiu careia i-am indrumat o lucrare de cercetare in 1988?) adica, daca esti un biet fost student medicinist, iti spun ca unii studenti medicinisti erau mai ceausisti decat mine. Un exemplu cred ca esti chiar tu, indoctrinat definitiv in doctrina luptei de clasa si a dusmanului de clasa ce trebuie izolat, distrus, nimicit… Daca spui ca iti este rusine „ca ma vezi vorbind” (licenta iti apartine) tot este un lucru bun. Asta dovedeste ca esti un om simtitor, sensibil chiar… Evident, incompatibilitatea ta cu postmodernismul demonstraza ca esti bine infipt in proiectul modernist (din care si comunismul a aparut) proiect din care nu poti iesi. Infierarea mea cu sfanta manie proletara demonstreaza ca eforturile profesorului Marinescu au dat si mai dau roade. Desigur, astept nu doar alte injuraturi, ci eventuale replici la observatiile mele. Altfel, ce rost au injuratorile intr-un saptamanal de Cultura? Eventualii cititori ai acestor comentarii vor decela cu usurinta cine este dogmaticul indoctrinat si lipsit de orizont cultural si cine nu…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper