Alexandru Dobrescu sau spiritul polemic pe câmpul de lupta

Un articol de AL. CISTELECAN

Cronicarul emblema al „Convorbirilor literare“ pentru perioada ’70-90, Al. Dobrescu a profesat de la bun început o critica de nerv, iute si transanta, cu verva polemica si vocatie disociativa. Foiletonist cu pasiune si temperament, net si definitiv în judecati, el si-a strâns productia de cronicar în trei volume intitulate provocator „Foiletoane“. Cel dintâi e dedicat exclusiv cartilor de critica si istorie literara (profilul rubricii detinute era cel de critica a criticii), grupate în trei compartimente. Prima sectiune e rezervata câtorva „clasici“ ai criticii (Dobrogeanu-Gherea, Ibraileanu, Lovinescu, Perpessicius, Octav Sulutiu si Serban Cioculescu) si cuprinde mai degraba portrete decât simple cronici; sau eseuri pe teme afine temperamental (spiritul polemic, bunaoara, la Gherea si Ibraileanu, cu distinctii limpezi la nivelul strategiei: „Prin Gherea, polemica se democratizase, devenise dialog. Ibraileanu o readuce în faza ei primara si aristocratica“). Problemele sunt întotdeauna abordate subit, fara protocol, si privite îndeosebi pe laturile lor mai ascunse ori mai ignorate. Dupa o astfel de cercetare, de regula de sub mâna lui Dobrescu rasar cu totul alte calitati decât cele conventional si unanim acceptate. Perpessicius, de pilda, desi „lasa impresia de mansuetudine“ daca e „citit cu grabire“, nu face altceva decât sa-si ascunda sub aceasta masca un „scepticism superior“. Tot pe ascuns lucreaza si Lucian Raicu (si multi altii), a carui „iubire pentru literatura ascunde complexul narcisiac al criticului“. Cam aceasta e, de fapt, tinta comentariilor lui Dobrescu: sa întoarca pe dos imaginile consacrate ori macar sa le contrarieze argumentat. Sectiunea secunda cuprinde alta secventa cronologica din istoria criticii (de la Al. Dima, Paul Georgescu, N. Balota, Al. Paleologu, Mircea Zaciu pâna la N. Manolescu, Eugen Simion, M. Iorgulescu s.a.). Ultima sectiune e mai amestecata, atât în privinta autorilor, luati din generatii diferite (Adrian Marino si Ion Pop), cât si a cartilor. Apetitul polemic al lui Dobrescu, disciplinat si tinut, de regula, în regimul obiectiilor de idee sau principii, se dezlantuie câteodata în spectacole de ironie strivitoare („Mihai Dragan practica un comentariu nu excesiv de personal, cât excesiv de neargumentat“). Dar în genere criticul merge întâi la sistemul de idei si principii, apoi la aspectele metodice si abia la urma la cele stilistice. Faptul ca el acroseaza întâi eventualele idei releva un concept dialogal al criticii.
Tipuri de redundanta în poezia lui Ion Banuta
Al doilea volum de „Foiletoane“ extinde raza interesului critic si asupra poeziei si prozei. Cu exceptia lui Dan Desliu si a lui Mircea Dinescu, grupul de poeti e un triptic temperamentos ce tine de generatia ’60 (Ioan Alexandru, Adrian Paunescu si Ion Gheorghe). Comentariile au si aici franchete iar judecatile sunt tot transante: „Dan Desliu a simtit continuu pulsul clipei, potrivindu-si ritmul dupa acesta. Când erau la pret entuziasmele de parada (…), el s-a aflat în primele rânduri“ etc. (Sau, la Ioan Alexandru: „Nefericita preschimbare!“, cea de la expresionismul elementar la imnologie). Si prozatorii sunt selectati cam din aceeasi serie (de la Marin Preda, Laurentiu Fulga, Mircea Horia Simionescu pâna la Augustin Buzura, Corneliu Stefanache, Paul Anghel, Petre Salcudeanu s.a.). Exprimându-si întotdeauna viguros (ba chiar ritos) rezervele, Dobrescu nu-si reprima nici entuziasmele (acestea, ce-i drept, mult mai rare): „«Cel mai iubit dintre pamânteni» este cea mai consistenta scriere a lui Marin Preda si una dintre marile carti ale zilelor noastre. Traducerea ei într-o limba de circulatie mi se pare o datorie morala si patriotica“. Sunt comentate si câteva memoriale (Iorgu Iordan, Lucian Valea) sau editii de literatura subiectiva („Însemnarile“ lui Maiorescu, „Notele“ lui Camil, „Corespondenta“ lui Calinescu etc.); în cazul acestora nu e vorba atât de comentarii tehnice ale editiilor, cât de sondaje personale în psihologia autorilor (de tipul: „Realitate sociala mai mult decât psihologica, seninatatea publica a lui Maiorescu se plateste prin disperarile ceasurilor de singuratate“). Sectorul rezervat criticii pare a sugera câteva empatii (nume care revin: Cioculescu, Paleologu, Zaciu, Balota), dar el marcheaza, de fapt, carti de impact. Spirit aplicat, Dobrescu rezolva din mers si problemele teoretice legate de conditia criticii, în acelasi stil tipic al directitatii si transantei: „Cât de mare poate fi obiectivitatea criticului? (…). Criticul ar trebui sa-si aiba domiciliul în mijlocul desertului“. De obicei Dobrescu nu face multa teorie, ci taie, una-doua, nodul gordian al problemei. Asa cum face, de pilda, în finalul celui de-al treilea volum de „Foiletoane“ cu problema „bastonului alb“ al metodelor critice ivite din lingvistica (si alte domenii). Fara sa respinga de plano utilitatea acestora (mai ales în cazul operelor „clasate“), Dobrescu ironizeaza excesul spiritului de metoda, luând apararea foiletonisticii si a criticii „traditionale“: „Proasta idee dupa care metoda se constituie ca un ansamblu de adecvari, la opera si la posibilitatile criticului, a fost lepadata în cel dintâi cos„. „Ma astept – adauga el – sa gasesc oricând în reviste foiletoane critice ce pun în evidenta tipurile de redundanta din poezia lui Ion Banuta sau misiunea actantilor în romanele lui Corneliu Leu“. Verva ironica (în ton destul de iritat) subliniaza, de fapt, calitatile necesare criticii de actualitate: „Scutit, gratie metodei, a da dovada de gust, intuitie si capacitate de cuprindere a impresiei imediate într-o formula pregnanta, cronicarul semiotician (poetician, retorician etc.) se vede scapat de corvoada semnalarii neîmplinirilor, reusind sa multumeasca pe toata lumea“. Spectacolul ironiei caustice, ascutite, merge apoi spre apogeul absurd: „pasareasca (…) va deveni limba oficiala a criticii, vor fi organizate cursuri de initiere pentru cititori, se vor edita dictionare pasaresco-românesti si româno-pasaresti“ etc. Nu mai putin transant e Dobrescu si în problema „moralei criticului“, a „tacerilor vinovate“ „ori de câte ori buna functionare a criteriului estetic este în primejdie“. Ca si în cea a spiritului polemic, a carui actiune (în domeniul criticii literare) nu poate fi purtata în abstractul principiilor, ci doar în confruntari concrete.
Contra mitului maiorescian
O carte care a tulburat apele linistite ale posteritatii maioresciene e „Introducere în opera lui Titu Maiorescu“, deopotriva monografie si meditatie asupra conditiei criticii. Pornind de la „complexul Maiorescu“, de care literatura româna sufera „iremediabil“, Dobrescu îsi propune sa demonteze nu neaparat statuia lui Maiorescu, cât mecanismele prin care s-a instaurat complexul respectiv. Ideea polemica a cartii e ca „Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa se odihneasca!“. El va fi retrezit doar când „orizontul se va înnegri iarasi“ (dar la Dobrescu orizontul e tot timpul cam înnegrit iar propria actiune e, pe fond, maioresciana). La întrebarea fundamentala a cartii, referitoare la actualitatea lui Maiorescu, Dobrescu raspunde ca „aceasta nu poate fi decât concluzia restaurarii Maiorescului istoric“. Pe acesta îsi propune el sa-l releve, „razuind carena pâna la metal“, cu riscul de a vedea ca ramân „intacte“ doar „câteva portiuni“. Procedura e valabila în sine, dar strict ca opera de arheologie critica; ideile sunt mai degraba ceea ce devin decât ceea ce au fost; asa si cu cele maioresciene; confruntate cu orizontul critic actual, ele sunt de-a dreptul precare; dar orizontul de azi a fost format tocmai prin actiunea lor catalitica. Monografia e oarecum pornita „contra“ lui Maiorescu, începând chiar de la psihologia acestuia (dominata de „vointa de a straluci“). Tip de parvenit, care subordoneaza totul „dorintei de a razbate“, Maiorescu e, în viziunea lui Dobrescu, un mistificator care „începuse a minti“ înca din tinerete, din „dorinta de a parea învatat“. El va „minti“ si în critica, dar „niciodata grosolan, ci cu simtul masurii“. În general, „autenticul“ Maiorescu, „originarul“ Maiorescu sunt portrete care nu slujesc mitului maiorescian. Sunt cercetate în capitole aparte componentele actiunii critice maioresciene (formele fara fond, directia noua etc.), într-o deosebit de scrupuloasa punere în context a fiecarei idei si atitudini. Concluzia nu e de tot favorabila la nivelul moralei critice: „Am deprins de la Maiorescu nu numai datoria de a spune adevarul; am deprins, înca mai bine, dreptul criticului de a rosti adevarul pe jumatate“. Desigur, precizeaza Dobrescu, „pe jumatatea convenabila“. Retrogradate de la disputa de idei la gratuitatea literara sunt si scrierile polemice ale lui Maiorescu. Verdictul nu poate fi decât drastic: „nici actiunea critica propriu-zisa, nici sensul ei“ nu mai sunt „vii“; mai aproape de noi e doar „omul Maiorescu“.
Daca „Introducerea…“ nu era „o monografie în acceptie traditionala“, cu atât mai putin e asa ceva „Ibraileanu, nostalgia certitudinii“. Si aici Dobrescu gaseste un punct de atac prin care va rasturna imaginea consacrata a criticului ferm si devotat ideilor si optiunilor sale. Tema „îndoielii“ e injectata în opera critica pornind de la fiziologia îndoielii din romanul „Adela“, cu urme regasite apoi în desfasurarea ca atare a operei exegetice (si în pofida turnurii sale apodictice) si în structura omului: „Siguranta lui Ibraileanu este eminamente diurna si precara, pojghita abia întarita peste fluidele sufletesti“. Metoda de investigatie a lui Dobrescu o e interesanta „psihocritica“ pornita în cautarea „omului“ prin transparenta documentelor critice si a celor literare. Observatiile si disociatiile referitoare la ideile si atitudinile lui Ibraileanu sunt transferate în concluzii privitoare la om: „Existenta lui Ibraileanu a stat sub semnul dezechilibrului energetic“. Din acest punct de vedere, si romanul (caruia i se acorda o atenta lectura) si piesele critice îsi au relevanta lor (chiar si „consideratiile tehnice“ sunt privite ca „intermedii ale personalitatii creatoare“). Teza eseului se confirma si în concluzie: „Ibraileanu nu mai cunoaste, de fapt, certitudinile, ci numai îndoiala“. Ca si în „Introducere…“, si în acest eseu demonstrativ protagonist e spiritul polemic al lui Dobrescu, spirit pornit sa întoarca pe dos cele primite de toata lumea.
Eseul despre Maiorescu si cel despre Ibraileanu se regasesc reunite (alaturi de unul despre Ion Creanga) în „eseurile despre omul din literatura“ din „Butoiul lui Diogene“. Parabola introductiva („Legea lui Arhimede“) pledeaza pentru literatura cu ontologie, pentru „consistenta omenescului din opere“, pentru literatura care-si asuma si înfrunta realul, în loc sa se „priveasca în oglinda“. Ca si în cazul celor doi critici, si la Creanga Dobrescu investigheaza „nu textul, ci subtextul“, în cautarea „omului“ care a scris „Amintirile din copilarie“.
Monografia „Maiorescu“ constituie si corpul volumului „Maiorescu si maiorescienii“ (cu exceptia ultimului capitol, nou, care da si titlul cartii). Dobrescu „reinventariaza“ mostenirea maioresciana, verificând-o prin raport direct cu „spiritul si litera operei“ maioresciene si acuzând de pura „întelegere formala“ a maiorescianismului toata „puzderia de maiorescieni“. Peripetiile – si anamorfozele – maiorescianismului sunt urmarite îndeosebi pentru secventa interbelica, dar si cu o trimitere catre cele postbelice (decisive sunt „momentele“ Lovinescu, Pompiliu Constantinescu si postbelic).
Ansamblul cultural al plagiatului
În „Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români“, cu subiect de succes si scandal, Dobrescu a ales un stil deliberat neutru, descriptiv, stil de fapte care vorbesc de la sine; un stil, asadar, de evidenta, care sa nu agraveze prin el însusi situatia celor prinsi în flagrant delict; sunt trecute aici în revista plagiatele – celebre sau ca si necunoscute – nu doar din literatura, ci si din alte domenii. Expunerea cazurilor se tine calma, dar cu efort, caci temperamentul autorului razbeste din loc în loc, îndeosebi în sarje ironice. În „Avertisment“-ul introductiv, Dobrescu face profesiune de credinta contra fundamentalismului critic, daca nu direct în favoarea relativismului; se marturiseste om al îndoielii si, deci, incapabil de fanatisme sau de judecati inclemente, nenuantate. E un fel de a zice ca si istoria lui e una sine ira et studio si ca nu-i o campanie de denigrare pornita contra bietei culturi române. „Cartea de fata nu-si propune sa se transforme într-un tribunal al plagiatului si al practicantilor sai“, ne asigura el, desi, desigur, chiar asta face. Tocmai de aceea si insista el pe expunerea de dovezi, nefiind nevoie de prea multa retorica recriminatorie. Singura retorica e cea a faptelor, a dovezilor puse în paralel. Iar fapte de hotie literara sunt destule, chiar daca Dobrescu se plânge ca „istoria publica a plagiatului este mai degraba istoria unor descoperiri accidentale decât rodul cercetarilor metodice“ si presupune ca ceea ce a strâns el aici e doar vârful unui aisberg. Acest soi de optimism negru se bazeaza pe o suspiciune generalizata, potrivit careia „plagiator în sensul propriu al cuvântului nu e cel care se înstapâneste pur si simplu pe bunurile intelectuale ale aproapelui, cât acela care o face fara a fi prins“ si conchizând ca „adevaratii experti în plagiat (…) au fost, sunt si vor ramâne de-a pururi negustori cinstiti de bunuri ale spiritului“. Dobrescu regreta mereu saracia materialului („abia de am putut trece în revista cazurile flagrante“, scriind doar „o istorie a ageamiilor“), desi istoria e proiectata în patru volume si promite ca lista va fi plina de surprize si nume grele. Conceptul cu care opereaza e unul minimal si sigur: plagiat e „însusirea nemarturisita si ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propozitiei simple pâna la acela al cartii întregi“. Nu intra aici prelucrarile, aproprierile subtile si discutabile. În acest prim volum – care se întinde numai pâna spre 1870 – problemele sunt destul de simplu de transat, desi Dobrescu nu s-a înhamat doar la partea literara, ci, frontal, la întreg ansamblul cultural.

2 comentarii pentru “Alexandru Dobrescu sau spiritul polemic pe câmpul de lupta”

  1. aprilie 2, 2011 la 2:49 pm

    Pacat ca Dobrescu asta nu are caracter. Deloc!

  2. aprilie 7, 2011 la 2:44 pm

    cum nu?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper