Africa si dictatorii ei

Un articol de DUMITRU RADU POPA

„E o lunga caravana de hoti, asasini, dementi, aceea careia se pregateste sa i se alature Muhammar Gheddafi in calatoria lui catre lumea tenebrelor!“ spune in editorialul sau din „La Repubblica“ Vittorio Zucconi. Faptul ne face sa reflectam la destinul istoric al Africii in ultimii cincizeci de ani, continent peste care s-a abatut teribila urgie a unor dictatori sângerosi si fara scrupule precum Bokassa, Mobutu, Idi Amin, Haile Menghistu, Mohamed Siad Barre, Jean Kambanda, Charles Taylor, Ben Ali, Hosni Mubarak. Toti au inceput prin a face figura de eliberatori pentru ca apoi sa guverneze autocratic, cu megalomanie si adesea comitând genocid. Nu mai spun ca si-au condamnat popoarele la pauperizare, au spoliat tarile in interesul personal, al familiilor lor si acolitilor apropiati, la fel ca si „colegul“ Nicolae Ceausescu, nu intâmplator prieten cu unii dintre ei!
Gheddafi al acestor ultime zile, tinând discursuri din bunkerul lui, protejat de o umbrela sau vituperând contra propriului sau popor de pe zidul din Piata Verde, purtând pe cap o ushanka, aminteste de un alt despot african, bântuit si el de aceleasi halucinatii ale puterii, un mascarici infam si el, cu uniforme si recuzita de opereta. E vorba despre cel ce se auto-intitula Ultimul Rege al Scotiei, Excelenta Sa Conchistador al Imperiului Britanic, al Africii in general si al Ugandei in special, cunoscut mai pe scurt drept Idi Amin Dada. Megalomania dictatorului libian il apropie si de Mobutu Sese Seko al Zairului, al carui titlu integral insemna Razboinicul omnipotent care, datorita propriei sale forte inflexibile si vointei implacabile, inainteaza din victorie in victorie lasând in urma sa o dâra de foc. E drept ca Gheddafi nu mai folosea demult intreaga sa titulatura, nici macar când vizita tarile cele mai prietene, insa si formula „scurta“ e indeajuns de ridicola si revelatoare: Fratele Conducator al Marii Revolutii de la 1 Septembrie a Poporului Socialist al Jamahiryei Arabe a Libiei.
E teribila si sugereaza o imagine de infern dantesc situatia continentului african care gazduieste o optime din populatia lumii si resurse naturale infinite, dar in care numai doua tari, Africa de Sud si Libia, au mai mult de trei mii de dolari anual pe cap de locuitor. Odata parasite de puterile coloniale, in anii ’60 – Belgia a lasat Congo fara nici un medic! –, in mizerie si deruta, tarile africane au devenit teatrul unor conflicte tribale si rebeliuni sângeroase, fiind mereu la cheremul jocului dintre Est si Vest, intre URSS si SUA sau intre China comunista si Occident. Terenul a devenit propice aparitiei dictatorilor, fosti sefi de banda sau militari. Ce a facut opinia publica mondiala când, pentru nu mai putin de 32 de ani, peste Zair s-a abatut despotismul crud al lui Mobutu Sese Seko? Domnia lui a saracit poporul la sânge, in vreme ce marele presedinte cheltuia zece milioane de dolari ca sa organizeze la Kinshasa meciul de box dintre Muhammed Ali si George Foreman. Sifilitic si megaloman, pâna si când a fost constrâns sa plece in exil a reusit sa ia cu el zece milioane de dolari si a murit nepedepsit vreodata in 1997, in Maroc, lasând ca mostenire vocabularului umanitatii o expresie noua: cleptocratia. Nu mai putin odioase au fost crimele comise in Etiopia de asa-zisul Negus Rosu, Haile Mariam Menghistu, ca sa tina tara aliniata cu „lagarul socialist“, cum a facut de altfel si „tovarasul“ sau Siad Barre in Somalia. De la deportari, tortura, violuri, pâna la executii sumare, nimic nu a lipsit din procedeele acestui criminal care a facut sa moara in teroare zeci de mii de somalezi nevinovati, intr-o tara destinata apoi sa se dezintegreze si sa devina, in zilele noastre, temutul cuib al piratilor, cu o excelenta pozitie de control pe Marea Rosie. Când Siad Barre a fost constrâns sa abandoneze puterea, debitul extern al Somaliei echivala cu profitul a o suta de ani de export de banane (singurul produs somalez prezent pe piata internationala). Dictatorul a murit nepedepsit la Lagos, in Nigeria. Tot astfel Idi Amin, despre care se spune ca a a aruncat in Nil miile de cadavre ale victimelor sale. Nu a fost vreodata pedepsit si a murit in cel mai somptuos spital din Jeddah, in Arabia Saudita. Sa-l mai adaugam pe „pitorescul“ Jean Bedel Bokassa, cel care a studiat la iezuiti, mare admirator si prieten al lui Gheddafi, despotul Republicii Centafricane, faimos intre alte crime pentru canibalism! Nici acesta n-a fost procesat cum trebuie si n-a sfârsit in fata unui pluton de executie, asa cum s-ar fi cuvenit poate. Franta si-a salvat protejatul care, chiar si dupa ce s-a reintors in Republica Centafricana, a scapat cu putina detentie si a murit tocmai in 1997 la Bangui, nu inainte de a se proclama… cel de-al 13-lea Apostol si a dezvalui ca, de fapt, avusese o misiune secreta primita de la Papa insusi, ca sa evangelizeze Africa, dar fusese tradat si a trebuit in cele din urma sa abandoneze proiectul! El se proclamase nu presedinte, nu rege, ci chiar Imparat al… Republicii devenite Imperiu si Intemeietorul Revlutiei. O aiureala intreaga! Ca sa nu mai vorbim de odiosul Al Bashir, dictatorul sudanez responsabil pentru genocidul din Darfur, inca presedinte in functiune al Sudanului, in ciuda celor doua mandate de arestare pentru genocid emise de Curtea Criminala Internationala.
Singurul dictator african care, de voie de nevoie, si-a recunscut crimele in fata unui tribunal international este pâna acum fostul presedinte al Ruandei, Jean Kambanda, condamnat la inchisoare pe viata pentru omorârea a nu mai putin de 800 de mii de Tutsi, ucisi in numai o suta de zile de urgie genocida. Isi ispaseste pedeapsa intr-o inchisoare din Mali. Dar, cum bine s-a vazut, el e, din pacate, doar o fericita exceptie de la regula.
De curând, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite a aprobat in unanimitate sanctiuni impotriva guvernului de la Tripoli si a recomandat aducerea dictatorului Gheddafi in fata Curtii Internationale, pentru crime de razboi si genocid. Desi zilele Colonelului par sa fie numarate, nu exista inca siguranta faptului ca el va fi adus, in cel mai scurt timp, in fata unei instante internationale. Se vorbeste de negoceri, de un eventual exil si asa mai departe. Dar Gheddafi poate si trebuie sa fie prins si procesat cu toata severitatea pentru multimea crimelor comise. E un imperativ al comunitatii internationale, al dreptului public international; si atunci condamnarea lui Kambanda nu va mai ramâne doar o exceptie, ci va incepe sa fie norma.
Astfel incât sa fim in stare sa realizam idealul exprimat de Immanuel Kant: Fiat justitia, pereat mundus!

Un comentariu pentru “Africa si dictatorii ei”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper