„Cercetare etnologica si de antropologie culturala putem face oriunde traiesc oameni“

Narcisa Alexandra Stiuca despre cercetarea de teren in etnologia contemporana

– un interviu de Sabina Lungu si Alexandru Tudose –


Narcisa Alexandra Stiuca predã cursuri de etnologie la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. A desfasurat, de-a lungul timpului, o bogata activitate de cercetare de teren si este unul dintre cei mai cunoscuti specialisti români in domeniu. Despre terenul etnologic si rosturile lui in etnologia contemporana discuta in acest interviu cu doi dintre studentii ei, Sabina  Lungu si Alexandru Tudose.

1. Mai e necesara investigatia de teren pentru etnologia de astazi? E posibila o etnologie fara teren?
Ca sa lamurim inca de la inceput lucrurile, etnologia si antropologia s-au nascut ca stiinte pe teren. Din punctul meu de vedere, oricare alta perspectiva sau maniera de lucru este un surogat de cercetare si asta pentru ca numai realitatea iti poate confirma sau infirma premisele si directiile de interpretare. Mai mult decât atât, astazi, când societatea omeneasca se schimba cu o viteza uluitoare (depasita doar de viteza cu care comunica), este de neconceput sa construiesti o demonstratie si un discurs etnologic la timpul prezent bazându-te pe informatii si date culese fie si acum doua decenii. Si, totusi, sunt destui autori de studii etnologice care fac acest lucru nu fara un oarecare succes la public, mai ales la acela pe care nu l-a parasit nici acum, dupa mai bine de un veac si jumatate, nostalgia romantica… Sigur ca se pot studia cultura si civilizatia populara si din biblioteca sau in cabinetul de lucru, dar asta insemna „a face carti din carti“, a acorda credit neconditionat unor cercetari anterioare ale caror repere si coordonate nu le cunosti, dar mai ales a te plasa cu totul in afara culturii cercetate chiar daca, asa cum e cazul etnologilor români, apartii acesteia.

2. Unde se face astazi cercetare etnologica?
Daca o luam in sens etimologic, cercetare etnologica si de antropologie culturala putem face oriunde traiesc oameni. Bunaoara, in spatiul urban, scara blocului, blocul de locuinte, ca sa nu mai vorbim despre cartier si locurile de socializare (parcuri, piete, cluburi, stadioane)… Campusul universitar este, de asemenea, un loc ofertant. Spun asta nu numai pentru ca stiu ca s-au facut si la noi asemenea investigatii cu mult succes, dar mai ales pentru ca in asemenea locatii gasim grupuri umane neomogene care au adus in timp zestrea lor culturala din zonele de origine contribuind astfel la construirea unei identitati noi, complexa si eterogena, dar nu lipsita de consistenta si coerenta, a locului de adoptie.

3. Satul, „terenul traditional“, a mai rãmas interesant pentru cercetarea etnologica?
Satul actual? Sigur, satul a fost si ramâne inca pentru etnologii români un reper in cercetarea culturii. Dar trebuie sa intelegem ca satul românesc s-a schimbat enorm de un secol incoace, iar despre ultimele decenii, ce sa mai vorbim?!…
Ar fi doua motive care ne-ar indrepta totusi catre sat. Cel dintâi, ii anima pe etnologii care se mentin inca pe o linie traditionalista si care considera ca nu a fost cules si mai ales inteles tot ceea ce caracterizeaza civilizatia rurala. Cel de-al doilea motiv este unul mai apropiat de perspectiva sociologilor si a  antropologilor, anume acela de a studia dinamica lumii rurale, schimbarea mentalitatii si a stilului de viata, asumarea valorilor civilizatiei contemporane. In alte tari exista, spre exemplu, o ramura numita „antropologia riscului“, care se ocupa cu studiul impactului schimbarii asupra oamenilor. Ar fi trebuit sa se faca si la noi asemenea studii inca din perioada industrializarii fortate sau macar acum, inainte de a se construi autostrada europeana si marile magistrale petroliere…

4. Cine si cum se  incumeta sa purceada acum pe teren?
As incerca sa fac o gluma, dar nu cu conotatii peiorative: cine nu are astâmpar mai face teren!… Si nu ma refer aici doar la tineri, ci si la seniori, caci a face ceva cu pasiune inseamna a cauta fara ragaz confirmari si infirmari ale propriilor opinii, a fi animat de un optimism care nu-ti da pace si te determina sa revii in locuri deja cercetate sau sa explorezi altele, in speranta ca vei descoperi fapte de cultura ignorate pâna la tine. Sigur ca cercetarea de cabinet nu a pierit, dar isi permit luxul de a o face doar cei care au acces la arhive impresionante, insuficient valorificate. As conchide intrucâtva malitios: cine nu face teren in România nu duce lipsa de bani, ci de perspectiva… Unii se tem ca ceea ce ar gasi azi acolo le-ar demola esafodajul de idei si interpretari si sigur asa ar fi!…

5. S-au schimbat metodele de cercetare pe teren?
Nu se mai face – slava Domnului! – cercetare mediata, adica prin corespondenta asa cum s-a facut in sec. XIX. Si, totusi, daca stau sa ma gândesc bine, câtiva dintre studentii mei au apelat la forumuri si bloguri pentru a-si completa cercetarile pe teren.
Da, iata inca un posibil teren: cel virtual, unde se formeaza comunitati efemere si unde normele deontologice se cer strict respectate (ma refer la identitatea subiectilor, dar si la autenticitatea mesajelor atât de spontan generate in discutie).
Dezvoltarea tehnicii de inregistrare si prelucrare, adoptarea unor metode specifice psihologiei, sociologiei, jurnalisticii, tendinta catre o abordare transdisciplinara au modificat sensibil insasi conditia cercetatorului si relatia cu terenul si obiectul de studiu. Asta e si bine si greu. E bine pentru ca putem sa inregistram extrem de ieftin sute de minute de interviu sau desfasurarea integrala a unor manifestari traditionale (pe vremuri, cercetatorii schimbau la 2 minute si jumatate un cilindru de ceara pentru a imortaliza o voce, iar acum 40 de ani pe o bobina de film de celuloid nu se puteau inregistra decât 10 minute!). E bine pentru ca putem salva, transpune, prelucra informatii si documente vechi si noi si pentru ca le putem arhiva si valorifica mai lesne. Dar e dificil pentru ca, asa cum am scris undeva, vremea cercetatorului-demiurg a apus: nu mai poti impune interlocutorului o tratare seaca, strict cantonata in cadrele chestionarului, fara digresiuni, comentarii, observatii si aprecieri. Si evident ca acesta e un lucru bun pentru ca informatiile si datele etnografice generale s-au cules. Din acest punct de vedere terenul nu ne mai poate oferi surprize. Aceste date sunt fie pastrate in arhive, fie le gasim in lucrari de referinta (monografii, atlasul etnografic, colectii, tipologii). Acestea sunt reperele cercetatorului care pleaca pe teren, „formele canonice“ ale culturii populare.

6. Care sunt diferentele intre cercetarea de teren de aici si cercetarea de teren contemporana din, sa zicem, Franta sau Anglia?
Eu cred ca menirea noastra (dar mai ales a voastra) este astazi aceea de a afla si de a analiza cum se plaseaza oamenii fata de propria lor zestre culturala, cum o evalueaza, cum percep schimbarile traditiei, pierderile repertoriale si achizitiile modernitatii. Nu mai e cazul sa ne straduim sa facem „portrete-robot“ ale traditiei, ci sa compunem imaginea lor printr-o tehnica de caleidoscop utilizând multiple metode convergente si mai ales perspectivele marcate de subiectivitate ale indivizilor din interiorul comunitatilor cercetate. Aici este, intre multe altele, diferenta dintre abordarea specialistilor din România si a celor de aiurea.
Ar mai fi un lucru esential diferit: plasarea inside, apartenenta la cultura investigata… Cercetatorii din tarile care au fost mari colonii au renuntat cu doua secole in urma la a se cerceta pe sine, dar au avut privilegiul de a descinde in spatii extraeuropene, plasându-se astfel pe o pozitie obiectiva prin definitie. Prin urmare, aspiratia noastra catre acest sens nu poate ramâne decât la nivelul nonimixtiunii in crearea si transmiterea faptelor de cultura populara.

7. Ce inseamna formarea unui etnolog azi si ce se deprinde sau se poate contura din acel „a fi“ al cercetatorului, pe bancile facultatii?
Consider ca nici demersul didactic nu poate fi facut fara o buna experienta de teren. Nu numai fiindca ai nevoie de materiale ilustrative bogate pe care sa le prezinti studentilor, ci mai ales pentru ca, acum mai mult ca oricând, nu poti ramâne cu analiza doar la formele clasice publicate in colectii si tipologii. Spun asta pentru ca etnologia si folcloristica sunt discipline pe care le studiaza nu numai studentii de la litere (virtualmente viitori profesori de româna), ci mai ales cei care vor lucra in cercetarea fundamentala si in cea aplicata, vor fi consultanti de specialitate pentru implementarea unor programe de dezvoltare regionala (bunaoara, pentru turism rural), specialisti in administrarea patrimoniului muzeal sau imaterial ori vor lucra in mass-media. Si atunci menirea profesorului de etnologie este aceea de a le fauri nu o imagine idealizata, bucolica, incremenita in epoca marilor culegeri etnografice, ci una vie, onesta si realista. Altminteri, rezultatul ar fi unul deloc profitabil: fie ca, ajunsi in teren, tinerii absolventi ar trai socul si frustrarea confruntarii cu o alta realitate (lucru care i-ar descumpani sau, si mai rau, i-ar indeparta de domeniu) fie ar recurge la procedeele vechilor romantici de a „corege“, adica de a corecta, completa, reconstitui ceea ce „s-a pierdut“. Or, cultura populara este un organism viu, in perpetua schimbare, un sistem in care transformarile de functie, de semnificatie sau de forma sunt in firea lucrurilor si nu trebuie sa fie supuse niciunei interventii din afara. Cum spun si la cursuri, etnologul, indiferent de pozitia ocupationala, trebuie sa observe, sa consemneze, sa examineze si sa explice, nu sa modifice realitatea mediilor folclorice si cu atât mai putin „s-o infiereze“ emitând judecati de valoare. Caci, in fond, nu conteaza daca noua ne place sau nu un cântec, o tesatura ori ba; ele apartin grupului care le-a creat si vor dainui atâta timp cât vor servi gustului acestuia. De altfel, aceasta este una dintre interdictiile profesiei: etnologul nu are voie sa intervina nici pentru a face lucrurile pe placul lui nici macar pentru a le evalua conform unor grile exterioare sistemului care le-a generat! Din pacate, lucrurile nu stau intocmai asa, mai ales in mass-media, care ofera imaginea unui sat atemporal, ba chiar a unui sat de nicaieri procedând atât la reconstituire (nemarturisita), cât si la o recompunere nefireasca, sfidatoare a diferentelor zonale. Asta vine nu numai din faptul ca, din pacate,  inca nu au pierit „folcloristii de duminica“, adica acei diletanti care se revendica de la marile spirite romantice (Alecsandri, Marienescu, Pamfile, Niculita-Voronca) dar fara a avea farmecul si inocenta lor motivata ideologic. De aceea eu cred ca etnologii de azi si mai cu seama cei de mâine nu trebuie sa se sustraga provocarii terenului. Da, stiu, este o activitate dificila, dar ceea ce poate fi cucerit prea usor nu iti da nicio satisfactie (cu atât mai putin renume si glorie!) iar din punctul meu de vedere, nu are valoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper