Totul pentru furt, totul pentru victorie!

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Nu încetez sa-mi cumpar carti desi, încet si sigur, numarul lor va ajunge sa ma scoata din casa. Nevoia de carti este o maladie cronica dobândita înca din studentie, când, din cei 30 de lei care-mi ramâneau din bursa, îmi mai cumparam si carti, unele foarte ieftine, ale marilor clasici rusi, aparuti la o editura care a disparut mai târziu, „Cartea Rusa“. Pentru cele necesare studiului, extrem de scumpe, cum erau „Anatomia…“ lui Papilian sau „Fiziologia…“ lui Best si Taylor, îmi vindeam cartela de masa trecând, ca atâtia altii lipsiti de posibilitati materiale, în lumea „supistilor“, adica a celor ce asteptau sa primeasca o farfurie de supa daca ramânea de la masa respectiva sau, dimineata, mamaliga cu un surogat de cafea numit „Cicoarea“. Altii, cu o conditie fizica mai buna, descarcau adesea vagoane, în gara, iar cei mai decorativi faceau figuratie la Opera unde aveau sansa sa-l vada pe profesorul nostru de fiziologie, Grigore Benetato, aparând în loja fix la zece si douazeci, în serile când se cânta „Marsul triumfal“ din „Aida“.  Aceasta sete  de carti s-a accentuat mai târziu, când au început sa apara marii nostri clasici sau traducerile din literatura universala, niciodata suficiente, care se dadeau „pe sub mâna“ sau la pachet cu alte volume, de necitit, din sfera propagandei politice. Într-o lume condusa de activisti primitivi si inculti, cautam cartile, nu toate bune si nu toate necesare, cu disperarea cu care umblam dupa hrana, la propriu, în anii când tara îsi platea datoria externa. Multe dintre aceste achizitii importante s-au pierdut cu ocazia diverselor mutari dintr-un spatiu în altul. Un batrân pompier, profesionist serios, cu experienta, îmi explicase odata ca trei mutari egal un incendiu. În ce ma priveste, eu am trecut prin mai multe incendii mutându-ma si dintr-un oras în altul, dar cartile pe care le-am socotit necesare – în mare parte cele care astazi ma alunga din casa –, le-am salvat.

Din pacate, nu am avut rabdarea sa le asez în rafturi dupa vreun criteriu, de cele mai multe ori cartile necesare într-un moment sau altul le gasesc abia când nu mai am nevoie de ele.Google-ul te obliga sa citesti într-o singura pozitie si, pentru noi, cei mai vechi,  computerul nu  poate înlocui hârtia, mirosul ei particular, placerea de a întoarce paginile. De asta data, în mod cu totul surprinzator, „Gândirea captiva“ a lui Czeslaw Milosz a aparut exact când aveam nevoie. Ea este una dintre cartile cele  mai dragi nu doar  pentru ca s-a întâmplat s-o citesc la timp – în prima traducere frantuzeasca –, ci  si pentru  ca am avut sansa sa descopar, cu un ceas mai devreme, resorturile intime ale lumii în care traiam, relatiile ambigue ale intelectualilor cu puterea comunista în tarile „logocratiei populare“. În acelasi timp, pentru Czeslaw Milosz cartea este un efort unic de a încerca sa elibereze Polonia de fatalism. Pe buna dreptate, cartile adevarate, mult mai putine decât s-ar crede, îi ofera cititorului exact ceea ce cauta: sprijin,  alianta,  un  raspuns la durerile anumitor momente si certitudinea ca, din miile de drumuri care duc spre adevar si frumos, unul a fost strabatut. Cu o multime de ani în urma, când, la terminarea facultatii, îmi pregateam lucrarea de diploma, am gasit în Shakespeare nu numai tratatul de stiinta care avea sa fie pus în termeni corespunzatori abia peste câteva sute de ani, ci si o sinteza a cunostintelor stiintifice si filozofice din epoca elisabetana, spuse cu o forta artistica uluitoare. „Gândirea captiva“ a fost situata, cum observa Czeslaw Milosz, „în rândul putinelor opere care au drept obiect totalitarismul comunist ca jonctiune între teroare si doctrina“. Daca mi-am amintit de ea este pentru ca aceasta carte a devenit un reper, o garantie ca ceea ce vad si simt în jurul meu nu face parte dintr-un cosmar. Si ca exista semne din ce în ce mai concludente ca ne aflam iarasi, mai repede decât ne-am fi putut imagina, la una din marile aberatii ale istoriei noastre. Dupa o viata traita sub patru dictaturi, am ajuns sa simt de la mare distanta ceea ce ni se pregateste, dar de asta-data nu în numele unei doctrine, ci a unei banale obsesii: reforma tarii, modernizarea ei.

Deocamdata moartea face ravagii: institutiile medicale de mare performanta sunt desfiintate, medicii sunt fugariti din tara, la fel si profesorii. Caci daca pâna acum scoala româneasca a produs, cum lesne se poate vedea, si tâmpiti, noua Lege a educatiei va produce exact ce îsi dorea prima minte a tarii: ospatari, tinichigii si asa mai departe. Prin urmare, nimeni nu stie în ce consta reforma si ce proiect de viitor exista sau daca autorii sau autorul acestora au proprietatea termenilor, dar deocamdata verbul, unicul, care terorizeaza o tara este: „a taia!“ S-au taiat salariile, îndemnizatiile mamelor, sportivilor, oamenilor de stiinta, handicapatilor, s-au impozitat pensiile, o lege aberanta, antinationala, a redus numarul scolilor si a modificat programele scolare, s-a legalizat discriminarea pozitiva a etniei favorite: maghiara. Astfel ca ungurii, maestri ai trocurilor, ar putea obtine imediat, daca ar vrea, schimbarea Imnului si a Zilei Nationale, caci de dragul unor voturi, a pastrarii coalitiei la putere, nu exista absolut nimic sfânt. Cineva, un antemergator, sustinea zilele trecute ca ne trebuie un alt imn, mai nou si mai calm, de parca celebrul imn al Frantei – Marseilleza – ar fi fost un tango compus cu o saptamâna în urma. Vrem-nu vrem, se practica cel mai jenant model, al comunismului rudimentar de dupa razboi, când erau atacate toate vârfurile  intelectuale si religioase, umilite si minimalizate valorile din orice domeniu, învrajbite toate categoriile sociale, profesiile, pe orizontala si pe verticala, toate vârstele etc. de catre niste activisti ale caror calitati esentiale erau incompetenta si fudulia agresiva. Cei de astazi nu sunt cu nimic mai diferiti decât înaintasii lor de acum mai bine de o jumatate de secol. Au în plus doar smecheria si banii obtinuti din furt si minciuna. Si nevoia maladiva de a nu-i pierde, de a învinge prin orice mijloace. Se merge si astazi dintr-o diversiune în alta cu aceeasi agresivitate si incompetenta; nici anii care au trecut si nici ridicolul ce i-a însotit de-a lungul vremii pe  vechii activisti nu i-a învatat nimic pe cei de astazi. A trebuit sa moara oameni – adica sa iasa din sistem, vorba lui Boc –, si sa se ajunga la demonstratii de strada pentru a obliga Guvernul „sa mediteze“ asupra recalcularii pensiilor militarilor. Dar nu cred ca acestia se pot astepta la ceva mai bun: o smecherie va fi înlocuita cu alta, în buna traditie nationala. „Baza armatei române sunt subofiterii“, sustinea presedintele, caci acestia sunt mai numerosi decât generalii, deci buni de vot. Mai mult, au fost stârniti si tucalarii de serviciu pentru a ponegri armata. Unul dintre acestia spunea zilele trecute la un post de televiziune ca cei pensionati, capitanii si coloneii, „s-au luptat cu bateriile de vin!“ Nici cea mai exigenta antologie a imbecilitatilor postdecembriste nu ar ignora o asemenea afirmatie. Orice om din aceasta tara stie ca de la ultimul razboi încoace  militarii s-au aflat întotdeauna acolo unde era cel mai greu: la strânsul recoltelor, la inundatii, la cutremur, pe toate santierele, din vârful Muntilor Fagaras la Canal, din minele de carbune la înaltarea celor mai complicate edificii si pâna la cele mai periculoase teatre de lupta. „Armata a fost – mereu – cu noi“, inclusiv la Revolutie. Dar noi suntem, oare, cu armata acum, când are nevoie sa-si apere demnitatea si onoarea? Din pacate, ignorantii nationali se vad, în toate oglinzile doar pe ei însisi. Ei dicteaza si stapânesc. Si pentru ca am pomenit de „Gândirea captiva“, nu pot trece cu vederea întelepciunea evreului galitian de care mi-am amintit în multe împrejurari: „Daca doi insi se cearta si unul are 55% dreptate, atunci e foarte bine si n-are rost sa ne certam, spune batrânul evreu. Dar daca are dreptate 60%? E minunat, e o mare fericire si n-are decât sa-i multumeasca bunului Dumnezeu. Dar ce putem spune de 75%? Oamenii întelepti spun ca acest lucru stârneste serioase banuieli. Ei, dar despre 100%? Cel care spune ca are dreptate 100% este un impulsiv oribil, un tâlhar îngrozitor, cel mai mare derbedeu“. În ceea ce ma priveste, nu ma deranjeaza foarte mult cei ce cred ca au întotdeauna dreptate (mai ales ca pamântul nostru produce din abundenta o asemenea specie), ci cei care le dau dreptate si fac imposibilul pentru a le asigura acestora ascensiunea. Noi meritam tot ce ni se întâmpla, pentru ca n-am înteles nimic din istoria scrisa de dictaturile lui Gheorghiu-Dej si Ceausescu. Mai mult, din  ignoranta, nepasare si lasitate asistam si în acest moment la distrugerea lenta si sigura a tarii. Am lasat ca ignorantii sa ne transforme într-un Liliput trist. Nu ne mai vede nimeni si nici noi, din cauza înaltimii la care am ajuns, nu vedem pe nimeni. Un inspirat reformator dintr-o tara din Rasarit, posesoare de mult gaz metan, un fel de profet local tradus în 30 de limbi, inclusiv în limba yulu, a decretat cu putini ani în urma, ca sunt interzise cuvintele „batrân“, „batrâna“, „batrânete“ deoarece timpul începuse sa-si faca simtita actiunea destructiva si asupra sa. Si pentru ca marile spirite se întâlnesc, la noi s-a facut un important pas în plus: nu exista moarte, ci iesire din sistem! Deoarece tinerii de azi sunt trimisi sa moara în alte tari. Iar în Liliput, scoala, sanatatea, cultura, asa cum este firesc, se ridica doar la înaltimea celor ce se îngrijesc de ele. Dar pot disparea de la sine chiar fara sprijinul altor Ordonante de urgenta, caci bazele au fost puse si sunt temeinice. Va trebui sa treaca zeci de ani pentru ca urmele analfabetilor politici de azi sa fie sterse.

Un comentariu pentru “Totul pentru furt, totul pentru victorie!”

  1. februarie 6, 2011 la 1:35 pm

    De ce nu publicati si pe site-urile antenei3 si realitatea, jurnalul ,cotidianul,adevarul ? vocea d-voastra descrie mult mai bine vremurile de azi si cred ca scriitorii nostri si-au castigat dreptul de a fi cititi si pe fuga intre doua pareri la emisiunile zilnice care descriu cu vehementa ca si d-voastra dezastrul adus de portocalii si analfabetii lor; as prefera sa citesc zilnic cate o tableta despre ce se intampla zilnic ,si aveti subiecte , dar puse in forma deosebita a unui manuitor de penel si a-ti face indirect si cate o lectie de cultura; lipsesc din publicatii maestrii si e timpul sa-i recitim din nou ,azi ,in prezent

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper