The Guardian: Felul în care traim azi. De ce fug romancierii contemporani de Internet

Un articol de CATALIN STURZA

Cât de pregatiti sunt romancierii contemporani sa faca fata unei noi realitati media, fundamental diferita de cea a radioului sau a televiziunii – Internetul? O privire rapidã asupra literaturii anglo-saxone contemporane arata ca tinerii romancieri fac tot posibilul sa evite contactul cu aceasta realitate, scrie Laura Miller în „The Guardian“. Totusi, cateva încercari ale unor romancieri, de la William Gibson la Jonathan Lethem, ne arata care sunt riscurile „virtualizarii“ vietii noastre sociale, la început de secol XXI.

Literatura ar trebui, conform unor „eminente cenusii“ din spatiul academic, sa evite, în întregime, contactul cu tot ce înseamna „mass-media populara si trendy“; astfel de lucruri ar „data“ operele literare, ancorandu-le în „prezentul frivol“, în loc sa le aseze în provincia literaturii, care e „atemporala“. Pe de alta parte, aceste „eminente cenusii“ nu au de ce sa-si faca griji, daca citim romanele scriitorilor americani contemporani, crede Laura Miller. „Ideea unui grup de romancieri, tineri sau batrani, dornici sa înfatiseze momentul în care traim – ca sa nu mai vorbim de a se lupta cu negativistii conservatori, pentru dreptul de a face acest lucru – aproape ca ne apare drept una bizara“.

„A scrie fictiune istorica e cel mai usor mod de a scapa de Prezent; pentru a evita sa ai de-a face cu Internetul, trebuie doar sa mergi înapoi cu un deceniu sau doua“, arata Miller. Mai e si o alta cale: „exista si acele populatii izolate de curentul principal din motive culturale, precum proaspetii imigranti si familiile lor – o alegere foarte populara pentru subiecte de fictiune, în zilele noastre. Si mai sunt si cei de la periferiile geografice, care traiesc în zone rurale îndepartate unde e greu sa faci rost de o conexiune cu banda larga la Internet. E remarcabil cat de multe romane si povestiri americane contemporane au drept cadru de desfasurare fermele, de la scriitori consacrati, precum Annie Proulx si Cormac McCarthy, la nou-veniti, precum Maile Meloy si C.E. Morgan“.

Romancierul american, crede Laura Miller, se zbate între doua imperative ce se lovesc, tot mai mult, cap în cap. „Primul vine sub forma directivei de a înfatisa «Felul în care traim azi»(…) Poate sa fie un cliseu, însa ideea ca nimeni nu e mai potrivit decat un romancier sa explice dilemele vietii contemporane persista. Dupa atacurile de la 11 septembrie, fiecare autor de fictiune notabil putea sa povesteasca despre cum primea zeci de telefoane de la redactorii revistelor, fiecare cautand opinii si cogitatii pentru care o întreaga industrie dand pe dinafara de jurnalisti consacrati era, aparent, insuficient de reflexiva ca sa le coaca, pe cont propriu“.
Ceea ce ne conduce la a doua „provincie speciala“ a romancierilor: calitatea si profunzimea de muzeu a operei. „Cu cat literatura e împinsa, mai mult, la periferia culturii, cu atat mai mult e pretuita drept un refugiu fata de tot ce e grosolan, superficial si de prost-gust în acea cultura. E o capela a profunzimii, si cam la fel de vie si de frecventata ca o capela din caramizi si ciment. Literatura e locul unde te retragi cand te saturi de divorturile vedetelor, de balacareala politicienilor, de intrigile de la birou, de procesele secolului, de noile produse Apple, de încaierarile de pe Internet, de fotografiile provocatoare trimise prin telefoanele mobile si de concurentii de la emisiunea «X Factor» – pe scurt, de toate lucrurile despre care vorbeste si la care se gandeste tot restul lumii în marea majoritate a timpului.“
Daca aceste misiuni par incompatibile, scrie Laura Miller, ei bine, ele chiar sunt incompatibile. „Pentru a le atinge pe amandoua, trebuie sa derivezi Atemporalul dintr-o serie de Prezenturi frivole, si apoi trebuie sa-ti convingi cititorii ca le-ai dat ceea ce-si doresc punandu-i fata în fata cu lucrurile de care încercau de la început sa scape, atunci cand au venit la tine. Nu-i de mirare ca romancierilor americani li s-a parut mai usor sa se eschiveze din toata povestea cu «Felul în care traim azi», în special cand dusmanul era televiziunea“.
Totusi, Internetul, ni se spune mereu, e altceva decat televiziunea, scrie Miller. „O sumedenie de oameni îsi cunosc acum partenerii prin sita rationala a serviciilor de dating on-line, în loc sa-i întalneasca la întamplare, la petreceri sau la baruri. Smartphone-urile ne împiedica sa ne pierdem, si daca vrem, si daca nu vrem. Retelele de socializare ne aduc, zi de zi, prieteni, amanti si dusmani de mult uitati în fluxul vietilor noastre din prezent. Oameni pe care i-am întalnit o singura data – sau niciodata – încep sa ne para prieteni de nadejde si, spre deosebire de prietenii pe care ni-i imaginam, candva, în pielea personajelor de la televzor, acesti oameni chiar ne întorc, imediat, prietenia.“
Internetul ne-a schimbat, deja, vietile în feluri în care televiziunea nu ar fi putut, vreodata, sa ni le schimbe; romancierii mainstream – cei specializati în naratiuni realiste – s-au ferit, însa, sa scrie despre aceste lucruri, „sperand, poate, ca la fel ca televiziunea, ele vor putea fi ignorate, fara nici un risc“. „Ei au cedat terenul unor autori de fictiuni speculative, precum William Gibson si Cory Doctorow, ai caror hackeri si luptatori ninja exista, în primul rand, sa explice sau sa expuna idei despre tehnologia de ultima generatie.“
Totusi, în ultimii ani, situatia a început, încet, sa se schimbe. „«Chronic City», al lui Jonathan Lethem, din 2009 înfatiseaza un amestec pestrit de americani din Manhattan, fumatori de iarba, ce au devenit obsedati de «chaldron-uri», obiecte frumoase, în forma de urne, pe care nici unul dintre ei nu le-a vazut de fapt cu propriii ochi. Îsi petrec nopti întregi baricadati în case, licitand pentru acele lucruri amagitoare pe eBay si pierzand, de fiecare data, în fata unor rivali ascunsi în spatele unor porecle criptice. Se încheaga tot felul de suspiciuni despre o conspiratie. New-York-ul din „Chronic City“ e un talmes-balmes de zvonuri, miraje si de identitati false (…) Nu exista nici o granita solida între ceea ce e adevarat si ceea ce oamenii vor sa fie sau spun ca ar fi adevarat. Pe scurt, Manhattan-ul pare o prelungire a Internetului, sau invers“.
„Tocmai ceea ce Internetul scoate la suprafata din noi – hubris, vise cu ochii deschisi, avaritie, obsesii – îl face asa de puternic si de volatil“, arata Miller. Puterea televiziunii sta în caracterul detasat si inaccesibil al acesteia: vorbeste de una singura, iar noi o putem asculta sau putem închide televizorul. „Dar Internetul e alcatuit, cel putin în parte, din noi însine; îl scriem si concomitent îl citim, ne dam în spectacol pentru el si concomitent îl privim, îl cream si, concomitent, îl consumam. A privi la televizor e o activitate solitara, care ne poate da senzatia uneia de grup, îi timp ce Internetul e o experienta de grup, deghizata într-una solitara“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper