SOLEURE – vitrina cinematografiei elvetiene

Un articol de IOAN LAZAR

La Soleure (Solothurn sau Soletta, dupa limbile Confederatiei), elvetienii isi aduna,  de vreo patruzeci si sase de editii incoace, intreaga suflare cinematografica spre a contura, astfel, bilantul unui an. Timp de o saptamâna, in a doua jumatate a lui ianuarie, imediat dupa ce aerul lenes al sarbatorilor dintre ani s-a spulberat, pe malul râului Aar, in vecinatatea muntilor, Oficiul federal al culturii acorda o atentie aplicata domeniului audiovizual. „Zilele de la Soleure“ se transforma acum intr-o adevarata vitrina a cinematografiei elvetiene, ca sa preiau formularea directorului manifestarii, domnul Ivo Kummer, jurnalist, critic de cinema.
Aproape ca nu este compartiment, gen, institutie din perimetrul cinematografic helvet  caruia sa nu i se ofere, pe lânga posibilitatea retrospectivei, si aceea a prospectarii ariilor novatoare, necesare oricarei evolutii.
Trebuie sa incep prin a sublinia nuanta unui amanunt organizatoric. El tine de plecarea sefului federal al cinematografiei, Nicolas Bideau, si de asteptarea alegerii altcuiva, in urma unui concurs la care s-au inscris vreo patruzeci de candidati, dintre care se aleg cei ce vor decide asupra viitorului cinematografiei elvetiene. Abia in august noul responsabil al Sectiunii Cinema va intra in exercitiu, pâna atunci conducerea fiind asigurata de interimatul domnului Laurent Steiert. Acesta a avut amabilitatea sa ofere toate datele celor interesati, in cadrul unei conferinte de presa cu o larga participare, elvetiana si straina. Momentul, mult-asteptat, a fost precedat de o intâlnire de lucru, la Monte Verita Ascona, intr-un spatiu al dezbaterii constructive.
Marcata de criza, editia din 2011 mi s-a parut reticenta, dar eficienta. Parca toata suflarea a stat sub semnul prudentei si al rigorii mai mult decât de obicei. Ar trebui sa privim, insa, cu luare aminte catre aceste evenimente derulate in cadrul unei cinematografii altminteri deosebit de generoase cu profesionistii ei. Constiinta de sine reprezinta o lectie esentiala. Relansarea cinematografiei elvetiene se produce, la Soleure, in contextul bilantului, fara a fi neglijate conexiunile cu alte festivaluri. Aici vin sa-si expuna proiectele marile conclavuri cinematografice de peste an. Locarno, de pilda, si-a tinut cu câteva zile mai devreme intâlnirea cu ziaristii, intrucât Olivier Père, directorul artistic, pleca la Sundance. Nici Fribourg-ul nu a renuntat la momentul sau traditional. Ne-au fost prezentate, altminteri, toate festivalurile elvetiene, de la cel mai mare, Locarno, la Neuchatel (specializat in filmul fantastic), la Baden (animatie), Winterthur (scurtmetraj) si Nyon (cu viziunile sale asupra „realului“). Cele din prima linie vor primi mai multi bani in 2011. Cele mai mici ramân la fondurile de anul trecut. Cu Soleure este altceva. Fiind un festival al filmului national helvet, va trebui sa i se acorde atentia meritata si pot paria ca i se vor da mai multi bani, asa cum toata lumea pare sa fie de acord. Cunosc cifrele, dar nu tin sa intru in aceste detalii. Ceea ce as dori sa subliniez e ca la vreme de criza elvetienii, recunoscuti ca foarte chibzuiti, pluseaza, pulsând mai multi franci in industria audiovizualului. Nu se risipesc in festivaluri care nu spun si nu aduc nimic nou. Ei se concentreaza mai ales asupra acelor manifestari care se constituie, intâi si intâi, in focusuri asupra propriei industrii cinematografice si televizuale. Oricum le-am privi, „Zilele cinematografice de la Soleure“ reprezinta, fara indoiala, un reper.
Am deschis aceasta paranteza introductiva tocmai spre a accentua dinamica unui interes pozitiv, concret, specific unui mod de a gândi, de la care avem ce invata.
Luat la bob marunt, programul zilelor cinematografice la de la Soleure are ce arata, si inca la modul cel mai generos. Aici se construieste, in primul rând, un forum de discutii cinematografice. Se alcatuieste, cum aratam, tabloul anual al unei cinematografii, cu tot ce presupune functionarea acesteia. Se fac anumite „miscari“ strategice. Pâna nu demult, de pilda, se acordau aici, intr-o gala mirobolanta, Quartz-urile, echivalentul Oscar-ului, César-ului si, sa zicem, cu voia dumneavoastra, al Gopo-ului nostru. De vreo doi ani s-a renuntat la ceremonie, mutata la Lucerna, in primavara. Soleure-ului i-a ramas doar misiunea de a se concentra asupra nominalizarii filmelor. Distanta in spatiu si in primul rând in timp aduce alta imagine, mai calma, dând farmec unui eveniment unic. Oricum, la capatul festivalului de pe malurile Aarului, ceremonia parea sa se piarda intr-un anonimat  hibernal. Fiindca – trebuie sa o recunoastem -, Soleure are destul de multe puncte interesante. Este greu sa le faci fata, sa fii la toate prezent. Revenind, insa, la Quartz-uri, e de spus ca nominalizarile nu vor mai fi anuntate de un grup, un juriu al Academiei elvetiene de cinema, ca pâna acum, ci vor exprima votul tuturor celor 350 de membri.
Nu este vorba doar de Premiile Cinematografiei elvetiene, ci, mai ales, de noutatile aparute in regimul de incurajare a productiei helvete. Descopar aici termene precise, responsabilitati ce nu pot fi eludate.
Ce ofera, de fapt, acest festival generalist, conturat in spatiul unei singure cinematografii?
In primul rând, tot ce s-a facut in Elvetia intr-un an audiovizual: lungmetraje, documentare, filme de televiziune, de animatie, videoclipuri. Apoi tot ce poate constitui constiinta de sine a unei cinematografii. Intra aici premiile anuale ale criticii, in presa scrisa si in cea electronica, modalitatile de a tezauriza o istorie autohtona de cinema, formulele de a aborda critic cinematograful, pasii facuti in conturarea arhitecturala a noii Cinemateci. Ar trebui sa intârziem asupra acestui ultim aspect. La Teatrul din Soleure au urcat pe scena toti actualii directori ai sectiunilor noii Cinemateci. Echipa a fost prezentata de Fréderic Maire, noul director, caruia i s-a alaturat presedintele Consiliului fundatiei, Marc Wehriln. Este mult de comentat la acest capitol. Este uimitor, uluitor, de-a dreptul, ce pot sa-si propuna, ceea ce elvetienii realizeaza deja in materie de numerizare, stocare si tezaurizare a patrimoniului national audiovizual. Ni s-au aratat temeliile cazematei cinematografice de la Penthaz, care prinde viata de la o zi la alta pentru a fi gata in 2012. Noul centru de cercetare si arhivare se intinde pe 13 000 de metri patrati, intr-o constructie cu 3 etaje ce pornesc la 15 metri sub pamânt, cu depozite si sali de proiectie. Mai este, apoi, achizitionarea unui cinematograf important in Lausanne, Capitole, construit in 1929, renovat in 1959 si pus pe tapet in perspectiva unei ultramodernizari, dupa ce a fost cumparat in 2010 din fondurile orasului mai sus mentionat. Este cel mai mare cinematograf din Elvetia, cu 867 de locuri, un adevarat monument, iar el va fi de acum in serviciul Cinematecii elvetiene. Nu are rost sa adaug consideratii legate de programul unei asemenea institutii cinematografice. As dori sa subliniez doar seriozitatea cu care cercetatorii de aici pornesc la drum si nu pot sa nu-i  invidiez pe criticii, istoricii si teoreticienii elvetieni de cinema care activeaza intr-un asemenea climat si, desigur, in atari conditii.
Multe filme de vazut la Soleure. Nu doar elvetiene, ci si românesti sau tangente la realitatea noastra. Iata, a fost invitat aici „Aurora“ de Cristi Puiu, pornind de la formula coproductiei realizate de acesta, cu participare, elevetiana, germana si franceza, cu o baza  bucureseana – Casa de productie „Mandragora“. Cristi Puiu a facut studii de pictura si cinema  la Geneva. Era, asadar, firesc sa fie inclus in programul „Panorama Suisse“, consacrata coproductiilor la care Elvetia are o participare minoritara, dar pe care nu o poate nicidecum ignora.
„Zilele de la Soleure“ subliniaza tot ce are legatura cu productia elvetiana de film, inclusiv regizori si subiecte de la Bucuresti. Intre acestea, „Die letzten Tage der Ceausescus“, realizat de patru tineri cineasti documentaristi, trei elvetieni si unul german. Ultimele zile ale lui Ceausescu sunt vazute pornind de la spectacolul in care joaca  Victoria Cocias si Constantin Cojocaru, in rolurile Elenei si al lui Nicolae Ceausescu. Tin sa remarc succesul acestei docudrame prezentate la Landhaus, la amiaza, cu o sala arhiplina si cu participarea a doi dintre coautori, dar mai ales cu surpriza de a fi acolo interpreta principala, Victoria Cocias, pe scena si pe ecran. Regizorul Radu Gabrea s-a aflat in sala, atent la viziunea elvetiano-germana, in asteptarea primului tur de manivela, cum se spunea odata, la ecranizarea cartii lui Grigore Cartianu, versiunea româneasca recenta despre ultimele zile ale Ceausestilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper