Salvati câinii!

Un articol de C. STANESCU

Admiratia d-lui Alex Stefanescu, pretuirea peste poate si fara margini pentru PNTCD si liderii lui e foarte veche. S-ar putea spune ca este chiar istorica. In indepartata vreme a trecerii d-lui Emil Constantinescu pe la Cotroceni, dl Alex Stefanescu a spus una din putinele vorbe memorabile auzite dupa ’90. La fel de celebra ca zicerea d-lui Theodor Stolojan ca „sunt lucruri cu care nu se glumeste!“. De exemplu, cu optiunea. Vorba memorabila a d-lui Stefanescu – mai bine zis jumatatea acestei vorbe – facea o aluzie fina la odiosul trecut comunist al unora (multora) dintre noi, inclusiv al subsemnatului. Ea, vorba, suna cam asa: „Mai bine portar la Cotroceni decât comunist“. Pe la Cotroceni trecuse si un fost comunist care si-a ars carnetul de partid sub ochii multimii, crezând ca „prostii“ (lui Rebreanu) au uitat vorba cu naravul si parul lupului. Când râvnea la postul de portar, dl Alex Stefanescu nu la comunisti, pe care ii uraste de mult de tot, se gândea, ci, fireste, la taranisti: isi exprima o vie dorinta de a fi portar taranist la Cotrocenii parasiti apoi de fostul comunist ramas fara carnet. „Mai bine portar la Cotroceni, decât comunist“ era o parafraza (versiune) a si mai celebrei lozinci: „Mai bine mort decât comunist“. E un lucru bine stiut ca dl Stefanescu n-a fost comunist si nici carnet de partid n-a avut. A lucrat (scris) la ziare comuniste, dar nu ca majoritatea jurnalistilor de atunci: dl Stefanescu n-a avut de ales, el s-a prefacut ca lucreaza la ziare comuniste. Altceva era in sufletul lui… Acum, de când cu libertatea, s-a dat drumul la optiuni deschise. Constat insa cu mare surprindere ca nostalgicul portii taraniste de la Cotroceni nu ii recunoaste si altuia dreptul de a se folosi, cum crede, de acest drept la optiunea deschisa si expresia ei nepedepsita, dupa ce el insusi a fost, din pacate, silit, spre a supravietui, sa poarte haine comuniste pe un trup taranist. L-a prins acum pe tânarul Dan Ungureanu ca nu-i plac taranistii si nu-l pretuieste si venereaza pe regretatul Corneliu Coposu asa cum ar trebui, ca d-sa si ca dl Vladimir Tismaneanu. Tânarul, „de multa vreme tot tânar“ – spune malitiosul critic, priveste in alta parte si, mai mult decât atât, in loc de o delimitare sobra, protocolara si respectoasa de Corneliu Coposu si ai lui, adopta stilul pamfletar. Acest mod, pamfletar, de a nu fi de acord poate fi discutabil si chiar inacceptabil: stim de la Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Nicolae Manolescu s.a. diferenta, prapastia dintre polemica si pamflet. Mai stim de la filozoful de tip socratic Petre Tutea ca la tinerete daca anarhist sau comunist nu esti, nimic nu esti. Dupa aceea – prostia trece ca pojarul, iar daca nu – nu! Unii au vorbit – mai vorbesc? – si despre un anumit „stângism“ al taranistilor istorici. Eroarea – daca eroare e! – stilului muscator in care se exprima dl Dan Ungureanu despre Corneliu Coposu e discutabila si, la rigoare, amendabila. Caci, asa cum spune in „România literara“ dl Alex Stefanescu, „Putem contrazice pe oricine, putem sa pretindem ca ideile sau actiunile lui sunt cu totul si cu totul aberante, dar trebuie sa o facem aducând argumente, nu recurgând la urlete“. Nu prea vad felul si rostul de a raspunde academic si cu argumente unei aberatii. Expresie incinsa a unui dezacord radical, pamfletul poate ajunge si la strigate si chiar la „urlete“: in situatii speciale, urletul e o forma exasperarii ori disperarii, cum se intâmpla intr-o pictura celebra a unui mare artist. Partea proasta cu lectia despre polemica a d-lui Stefanescu este aceea ca d-sa preia, intr-o masura considerabila, mijloacele stilistice combatute in textul adversarului (sau, de nu-i prea mult, preopinentul lui) sau. Las la o parte imitarea latratului practicata cu delicii de Alex Stefanescu in articolul sau din „România literara“. Il stiam mai, cum sa spun?, câinos si mai „dintos“ pe dl Stefanescu decât onomatopeic si imitativ, precum copiii care repeta sunetele scoase de diferite specii zoologice. Daca am numarat bine, in articolul sau eminentul critic „latra“ de 9 (noua) ori: „Latra si câinii din imprejurimi (locuiesc la tara), latra si moderatorii si analistii politici, uneori cu mai multa inversunare decât câinii (…). Basescu a dat mâna cu… Ham! Ham! Ham! Basescu a râs… Ham! Ham! Ham! Basescu era intr-un pulovar… Ham! Ham! Ham! (…) De mai multa vreme latra la Corneliu Coposu – la amintirea lui Corneliu Coposu – un articol de Dan Ungureanu…“. Las la o parte si efectul involuntar, desigur, al imprejurarii sau coincidentei ca se „latra“ la Traian Basescu, asa cum se „latra“ si la… Corneliu Coposu, dupa care d-sa ne propune sa „stabilim prin ce anume este latratul latrat si ce anume il deosebeste de limbajul articulat“ al comunicarii dintre oameni. E ceva umor aici prin diferenta dintre stilul profesoral solemn si obiectul prelegerii. Sa trecem… Sa nu fi sesizat dl Stefanescu in „stilul latrator“ – cum atât de rational, calm si expresiv scrie el – premisele unui veritabil „urlet“: un urlet impotriva unei molime ce bântuie intr-o buna parte a mentalitatii obstesti si intelectuale actuale? Acest „urlet“ este cu siguranta o forma de protest – poate nu cea mai inspirata, dar a unui protest valid – impotriva canonizarii fortate a marilor spirite nationale, o canonizare cu efecte dezastruoase practicata neindemânatic, mediocru si cu prost gust de zelatorii neinspirati ai acestora. Zelatorii nu sunt mai putin nocivi decât detractorii. Nebunia eseistico-istoriografica a zelatorilor din jurul nebuniei unui Eminescu „ucis“ de un complot ce l-a avut in frunte pe Titu Maiorescu e menita sa-l transforme pe poetul national in victima si martir al neamului si regimului de atunci si ea constituie, totodata, premisa canonizarii Sfântului Eminescu, propus intre sfintii Bisericii Ortodoxe: excesul de zel naste monstri. Acest chip de a preamari figurile istoriei – literare sau politice – il prenumara printre victime si pe „atletul crestinatatii“ Stefan cel Mare, confiscat si el intru vitejie si sfintenie, ieri de Ceausescu, azi de Biserica. Veneratia, ca si mistica, pentru un om politic, oricare ar fi acesta, inclusiv Corneliu Coposu, face parte din aceeasi mentalitate pe care tânarul „latrator“ – batjocorit la rându-i, de Alex Stefanescu o „musca“ si o demistifica. Venerarea sfintilor pretinde adoratie neconditionata si exclude cu necesitate spiritul critic. Admiratia spiritelor mari pretinde cu necesitate spirit critic. Cu o solemnitate pedagogica si umor indoielnic, dl Alex Stefanescu impinge lucrurile serioase in derizoriu: compara pamfletul cu „latratul“, care se practica la „unele posturi de televiziune, in presa scrisa si in textele postate pe internet. Articolul (sau „pamfletul“!) d-lui Dan Ungureanu ar fi un asemenea „latrat“ la icoana lui Corneliu Coposu. Ce spune, in fond, Dan Ungureanu in „latratul“ sau? Oricât de dur si nelalocul lui ar parea (sau ar fi!), sa suportam acest citat: „Corneliu Coposu s-a transformat in moaste scoase la rastimpuri spre inchinaciune si pupat, intr-o racla de tinichea cu geam, de târcovnicul Vladimir Tismaneanu“ si „Inocenta lui a fost intâmplatoare, canonizarea lui e cabotina“. Aici nu e vorba de directia – „stânga“ ori „dreapta“ – din care vin tendintele de canonizare si sfintire a „civililor“, ci de un fenomen ale carui proportii se vadesc pâna si in chipurile cutarui marunt demnitar sau al altuia, zugravite pe zidurile noilor biserici. Inaltii demnitari au trecut deja in rândul sfintilor fara pata. Preluam o mostenire nociva si rizibila, o anume traditie a infratirii maruntului prezent cu marele trecut ce ne face si pe noi mai mari, mai buni si mai sfinti. Toate-s vechi si noua toate… Nu exclud, este chiar posibil ca dl Vladimir Tismaneanu sa nu-si merite „porecla“, altfel inspirata, a pamfletarului in raport cu mult admiratul sau Corneliu Coposu: cu siguranta, insa, dl Alex Stefanescu este pe cale de a deveni el „târcovnicul“ eminentului politolog! „Unul dintre cele mai lucide spirite din vremea noastra, cu o supercompetenta de politolog are meritul istoric de a fi definit comunismul ca «regim politic ilegitim si criminal»“ – ce poate insemna aceasta supralicitare de tip encomiastic din noua-vechea „limba de lemn“?! (Ne place, nu ne place, in treacat fie spus, „meritul istoric“ – daca merit e! – revine celui care a spus, iar nu scribului care a scris.) Apare limpede din encomionul de mai sus ca eminentul critic literar sufera de aceeasi „boala“ cu a aceluia spre care arata cu degetul când scrie: „Dar trebuie sa fii orb ca sa nu vezi…“ Ce sa vezi? Doua porniri contrare, lauda zelatorului si injuria detractorului conduc intotdeauna la acelasi efect: orbirea. Ultima observatie, care ma uimeste si ma deruteaza, asupra „lectiei“ pe care dl Alex Stefanescu o administreaza „latratorului“: a-i da in cap cu „latratul“ este a jigni si dispretui câinii, care latra haituiti, cum vedem zilnic de hingheri, primari, administratori, oficialitati – castrare sau eutanasiere?! –, asociatii de locatari cu somnul de dupa-amiaza periclitat. De unde, ma intreb, atâta dispret si pornire urâcioasa contra unui animal aproape domestic pe seama caruia s-au scris mii de pagini literare, unele nemuritoare? A-i lua „latratul“ din gura si a-l vâri sub limba omului este o ofensa adusa câinelui. Am citit intr-o pagina tulburatoare a lui Alex Stefanescu aventura lui cu un catel salvat dintr-o balta noroioasa. Deloc scârbit, marele critic a intrat in noroi: imaginea iubitorului si salvatorului de animale nu se potriveste cu smulgerea „latratului“ – limba câinelui! – si transformarea ei in simbol negativ. Câinele nu latra ca sa se faca „remarcat“ de Dan Ungureanu sau Alex Stefanescu, dar ca sa semnaleze un intrus, un dusman, un infractor sau ca sa-si manifeste bucuria. E un animal onest si serios. De aceea, nici stilistic, „latratul“ nu este compatibil cu pamfletul. Stilistic, câinele se misca vioi intre Dulaii lui Zaharia Stancu si Fofeaza al lui Calinescu ori Zdreanta al lui Tudor Arghezi. Daca e sa apelam la zoologie, mai ales hiena si sconcsul fac casa buna cu pamfletul. Am putea discuta si despre „câinii latra, caravana trece“. Aici „latratul“ are o functie pur estetica, adica gratuita: latra ei, dar caravana trece nepasatoare prin mijlocul celor avertizati si, eventual, striviti. Mai e si povestea despre „câinii democratiei“, dar si ei mor pe capete. As porni o campanie de salvare a câinilor…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper