Rituri de trecere

Un articol de GEORGE NEAGOE

Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal), Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2010, 112 p.

In cronica sa („Vârstele poeziei“, in „România literara“, nr. 42, 5 noiembrie 2010, p. 7), referitoare la „Pe prag (Vale-Deal)“, Cosmin Ciotlos observa ca: „Nimeni n-a facut pâna acum pe poezia lui Liviu Ioan Stoiciu exercitii de close reading“. Am prins imediat manusa aruncata si mi-am zis ca trebuie sa fiu eu cel dintâi care se incumeta sa realizeze ceea ce au evitat altii. Si nici nu este atât de greu, tinând cont de faptul ca filozofia de compozitie a scriitorului, consemnata pe manseta copertei a treia, se reflecta in practica literara: „In versurile mele nu fac decât sa tin cont de aceasta realitate a pragului. Asa percep eu realitatea, innoita natural, fragmentar (subintelegând insa intregul ei, fie si suprarealist, abrupt, rupt): in secvente, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangarda. Daca suntem ceea ce gândim, n-ar trebui sa fiu luat si eu asa cum sunt? Am ars, intr-o viata de om, etape la masa de scris, in regula acestei gândiri «pe prag»“. Intrebarea strecurata in citatul precedent se dovedeste retorica, având in vedere ca formula creatoare motiveaza identitatea poetica farâmitata, legata cu benzi adezive in tentativa de a-si clarifica problemele. „Pe prag (Vale-Deal)“ reprezinta un ceremonial de trecere, generat de principiul antinomiilor ireconciliabile.
Artistul se rupe de restul constiintei sa-si redobândeasca luciditatea, sa-si explice dificultatile prin care trece. Dedublarea nu seamana cu dialogul intre je si moi, intre acel autre postulat de Rimbaud si omul biografic. Discursul functioneaza polifonic. Poetul isi vorbeste si aude glasuri. Asista la sfadirea trupului cu duhul, la gâlceava nebunului intelept cu semenii, la damnarea sa. Sa vedem cum isi regizeaza Liviu Ioan Stoiciu dramele. Pentru inceput, sa luam ca exemplu poemul din deschidere – „Bati la portile celor cinci“ (p. 9) – conceput ca un rit funerar: „azi te simti bine, iti esti exterior, esti fericit,/ parca nu esti tu. Bati pe rând, la/ cele cinci porti, sa ti se deschida, trupul zice: „Da,/ poftiti“, dar nu, cel ce te iubeste nu-ti/ deschide, degeaba insisti – pleci sau vii, Vale-Deal?/ te intreaba sufletul si tu nu/ stii ce sa raspunzi. Te retragi in afara,/ te regrupezi, nu te poti concentra destul, „inseamna/ ca n-a sosit sorocul“„. Vale-Deal, personimul inventat de Liviu Ioan Stoiciu, este un avatar al lui Ianus bifrons. Cele doua chipuri nu se impaca niciodata, dar nu supravietuiesc decât lipite de aceeasi axa. Când una râde, cealalta plânge. Contradictiile nu se anuleaza totusi, nu conduc la echilibru, ci la degringolada. Vocile se incaiera, fiecare tânjind sa obtina unicitatea. Mintea ajunge un labirint. Entitatile se scindeaza. Poate ca poezia lui Liviu Ioan Stoiciu – alipita de critici optzecismului – n-a fost dominata, ca pâna acum, de paradigma modernista. De aici deriva si senzatia de instrainare, asociata, in prima instanta, cu beatitudinea, cu extazul, cu iesirea din sfera fizica. Imediat apoi, jumatatea adversa incearca sa-si recupereze cunoasterea empirica. Vale-Deal sta la cumpana, la mijlocul disputei intre spiritual si mundan, intre doua forte siameze care agonizeaza, intre dragoste si ceva nenumit. Daca una piere, dispare fiinta toata. Daca una alege viata, moartea le cuprinde pe amândoua: „s…t Te simti rau, nefericit. Mergi/ si bati din nou, pe rând, la cele cinci porti ale/ trupului – care dintre porti/ trage sa moara? Ai premonitia mortii?/ esti intrebat. Esti lasat/ sa intri. In acelasi timp, când tu/ intri, pe aceeasi poarta, cel ce te iubeste iese.“
Se manifesta si un substrat blagian in poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, mai precis secventa din „Hronicul sau cântecul vârstelor“, in care naratorul le vorbea tovarasilor de joaca despre posibilitatea ca ei sa nu-si fi dat seama ca au trecut in nefiinta. Vale-Deal se afla cu un pas aici, iar cu altul dincolo. Personimul isi suprapune identitatile. Devine alternativ „eu“ si „tu“, intr-o convorbire desfasurata in momentul când sufletele decedatilor se intorc printre cei vii. Fetele isi inverseaza rolurile. Un lucru nu se schimba: niciuna nu o zareste pe cealalta. Tensiunea nerezolvata provine din absenta tolerantei pentru alteritate, alteritate care, paradoxal, locuieste in vecinatate. Egali si de semn contrar, polii se atrag si alcatuiesc o pojghita comuna, dar isi refuza convietuirea: „poate nu: isi sterge mustatile cu dosul/ palmei dupa ce bea vinul/ din cana de lut: „sa fie primit“. Sau poate da:/ ca am si eu nevoi. Ce treaba/ aveti voi? Sunteti treji/ Chiar? Ceva, nervi? Eu/ nu m-am trezit de la Revolutie,/ n-am niciun motiv. Ma bucur ca-s viu, de aia. Azi/ sunt vovideniile, ai dat de pomana?/ Dau/ la noapte, in cimitir…// Celalalt isi roade unghiile. Poate nu, zice si el:/ bagi tu mâna in foc? Poate-s/ mort si eu n-am aflat – tu-ti mai amintesti de mine?/ Nu, imi amintesc de Revolutie,/ unde tu ai fost folosit… Cât e ceasul? Gata, am/ plecat, sa o pupi din partea/ mea pe tata si sa-i dai de gol ca-s in divort“ („Gustul a ramas“, p. 80).
Un alt caz pentru a intelege mecanismele din „Pe prag (Vale-Deal)“ consta in jucarea rolului de poet blestemat. Interogatiile afecteaza victimizarea, conflictul cu toata omenirea. Revolta, (auto)marginalizarea, abaterea de la „normalitatea“ celorlalti sunt simptomele caracteristice: „cine-si mai aminteste de ce sunt eu aici? Mama si/ tata au murit, altii nu stiu, daca-i intreb,/ chiar daca-mi sunt rude, n-au auzit sa se vorbeasca/ despre asta. Ar trebui sa-mi cer in/ fiecare zi iertare fiindca incurc lumea? Sa cer/ scuze fiindca deranjez cu prezenta/ mea si atrag antipatii, enervez. Imbracat cu ziua/ si cu noaptea. Am un ritm al vibratiilor/ gresit?“ („E un chin“, p. 11). Pregnant in opera poetica realizata de Liviu Ioan Stoiciu, imaginarul familiei revine cu o nota usor modificata. Nu mai apare trauma disparitiei parintilor, ci o cearta cu neamurile indiferente. Este unul dintre punctele de maxima intensitate a crizei. Daca apropiatii il reneaga, atunci universul s-a rasturnat. Reperele au disparut. Vinovatii l-au ales pe poet drept tap ispasitor, deoarece nu se conformeaza. Plimbat ca o minge de ping-pong in multimea dezumanizata, Vale-Deal umbla dezorientat si ingrozit in cautarea sinelui. Sufocat, personajul se afunda in hau. Pastreaza insa nadejdea ca va scapa de alienare. Regula antagonismelor incatusate e din nou respectata: „(…) Imi// e greu sa continui asa, ce rost are?/ E un chin inutil./ Parca nici mie nu-mi mai folosesc/ la nimic. Si cu toate astea, ma zbat sa ramân la/ suprafata – depus, cum sunt, in mine/ insumi, in mai multe straturi succesive, sedimentat.“
Vizionarismul desprins din grupul acelorasi poets maudits, imbinat cu biografismul sublimat, constituie a treia trasatura a versurilor. Lui Vale-Deal i se insceneaza o farsa, o ancheta de tip securistic, in care este obligat sa se denunte pentru niste presupuse crime literare: „M-au pus sa scriu ce voiau ei. Cine?/ Aia. De frica, am scris si am semnat:/ Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal“ („Pierdut“, p. 13). Poezia si-a epuizat valentele taumaturgice. A fost transformata de vox populi in vox dei, adica in unealta distrugerii. Inchis la ospiciu pentru ca a indraznit sa gândeasca diferit, poetul este, de fapt, singurul sanatos, deoarece nu accepta obscurantismul. Exasperat in urma tratamentului de abrutizare, pacientul are numai o cale de salvare: disparitia. Cioara, pasarea funebra, soseste cu speranta ca supliciul va fi curmat. Dar nici ea nu vrea sa ajute. De aceea, poetul o cheama, o ademeneste. Daca scrisul a fost pervertit in proba a acuzarii, nici macar urletul nu poate schimba sentinta. Intemnitat la balamuc, Vale-Deal nu-i convinge pe tortionari ca pericolul vine de altundeva, poate chiar de la un medic, de la cei care ar trebui sa asigure ordinea. „Paranoicul“ este impiedicat sa rosteasca adevarul. Realitatea le apartine celor ce detin puterea: „s…t Ca pe scari urcau/ oameni injunghiati, din care curgea sânge/ Cine ma mai scoate din incurcatura? Poate cioara/ aia, o arata pe geamul deschis, hai la/ tata, pui-pui. Ca vrea/ sa-i ia ouale din cuib. Care cuib? Mare/ tâmpit: „Domnu’ doctor,/ cineva a innebunit si-i taie pe toti in salon“… Atât/ s-a mai auzit, dupa care/ i s-a inchis gura, iar vizitatorii au fost anuntati/ oficial ca a fatat cateaua“. Alaturi de poet, sufera de persecutie si calugarul. Motivul tine tot de neasimilarea regulilor. Monahul este condamnat, fiindca nutreste pentru divinitate o afectiune socotita maladiva, confundând dragostea cucernica, rationala cu erosul. Pentru blasfemie, primeste ca pedeapsa lapidarea, asemenea celui dintâi martir, Sfântul Stefan. Executorii sentintei il cruta, fara sa uite sa marcheze cu un gest ritualic excluderea barbatului din tagma. Mistuit de pasiune, Vale-Deal cere alungarea potirului umplut cu ape tulburi, caci vâlvataile nu se vor stinge. Incendiar prin tematica abordata, prin imaginile satanice si grotesti, prin fermentatia ideatica, „Indragostit ca de un barbat“ (p. 50) mi se pare culmea lirismului din „Pe prag (Vale-Deal)“. Vocile se amesteca din nou. Liviu Ioan Stoiciu utilizeaza stilul indirect liber ca sa dea impresia ca in urechile „povestitorului“ bântuie demoni. Metaforele nu contin nicio surpriza si, totodata, atmosfera descinde dintr-un psalm. In schimb, viziunea este rasturnata: „Ca la vârsta lui e indragostit ca de un barbat, din/ cauza asta a fugit de la manastire: au/ dat cu pietre in mine si/ au venit cu foarfecele, m-au apucat de barba/ si trageau de ea, vrând sa mi-o taie,/ pâna la urma m-am barbierit singur. Ma mai iubesti,/ Doamne? Ca eu nu mai pot de dorul tau… Taci, nu huli… Il// iubeste pe Dumnezeu ca pe un barbat. A fost la un pas sa scape de zbuciumul/ indoielii. „Sunt ca o casa cuprinsa de flacari“./ Bietul de el:// acum „sta deoparte, singur, stapânindu-si gândurile, fara dorinte“…/ Curge când in afara, când inlauntru“.
„Pe prag (Vale-Deal)“ contine o poezie dificila, vizionara, incandescenta, razvratita, in care sacrul se dilueaza in profan. E o carte satioasa pentru cine vrea sa descopere cum medierea simbolica se transforma intr-o balanta, ale carei talgere sunt criza ontica si livrescul bine temperat. Cu acest volum, Liviu Ioan Stoiciu face inca o data dovada ca mestesugul artistic poate conlucra deopotriva cu sensibilitatea metafizica si cu biografismul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper