Pompiliu Constantinescu sau Saint-Just al cronicii literare

Un articol de AL. CISTELECAN

În tânarul Pompiliu Constantinescu, speranta de urmas a lui Lovinescu, acesta a remarcat întâi de toate „probitatea intelectuala, senzatia irecuzabila a unei constiinte literare inflexibile, punct initial al autoritatii critice“. Acestor calitati intuite de la început, Lovinescu le adauga apoi, pe masura ce personalitatea discipolului se dezvolta pe firul unei manifeste independente, „obiectivitatea atitudinii, ponderatia scrisului, maturitatea judecatii si acel minim de dogmatism fara de care nu se poate realiza o autoritate critica, dogmatism ce nu înseamna raportarea la un principiu fix de judecata, ci la o unitate temperamentala si la o consecventa“ cu sine. Desi a murit tânar, la abia 45 de ani si înainte de a fi izbutit sa dea o opera de sinteza, Pompiliu a reprezentat – si în epoca, si în posteritate – un simbol al magistraturii critice, al devotiunii fata de literatura în mers si fata de valorile actualitatii (modernitatii). Îndelungata si asidua sa activitate de cronicar literar l-a pus în situatia de a înfrunta toate problemele literaturii noastre dintre razboaie, participând activ – si prompt – la polemicile vremii si întotdeauna de pe o nuantata pozitie autonomist estetica. Fara a fi un doctrinar, ci mai curând o minte dialectica, disociativa, Pompiliu ramâne un spirit de o subterana sistematicitate, opiniile sale împrastiate putând fi oricând contrase în paragrafe coerente despre problemele creatiei, ale criticii si istoriei literare, ale specificului national etc., cronicile sale lasând întotdeauna o fereastra deschisa spre abordarea teoretica a unui fenomen. Cu o activitate critica frânta, dar bogata si dusa în ritm saptamânal, extinsa, ca raza de cuprindere, de la actualitatea cea mai imediata spre începuturile literaturii noastre (de-ar fi sa mentionam doar studiile despre „clasicismul“ lui Grigore Ureche) si exercitata cu o egala comprehensiune (dupa cum zice Vl. Streinu – „ca sa se apropie de moderni, e liber de vechi superstitii, iar ca sa venereze pe clasici, îsi interzice pe cele noi“), Pompiliu a transformat – inevitabil – însesi conceptele de critica si istorie literara, conditia teoretica si practica a acestor discipline în obiect recurent de reflectie. Preocuparea de a defini aceste domenii este la el una din cele mai frecvente, fie în articole anume dedicate problematicii, fie în comentarii literare care ating incidental acest câmp de probleme.
Urmarind, în „Tipuri de istorie literara“, dezvoltarea istorica a acestei discipline la noi, Pompiliu stabileste existenta a trei tipuri de istorie literara. E vorba, mai întâi – si cronologic, dar si cantitativ – de „tipul cultural“, în care „istoria literaturii se confunda cu istoria culturii“ si în care pretentia „stiintifica“ era, de fapt, o simpla eruditie consumata în cautarea si sistematizarea informatiei. O adevarata istorie literara nu se poate rezuma, însa, în conceptia lui Pompiliu, la simple operatii pozitiviste de „descriere, naratiune si clasificare“. Ea cere, în primul rând, o operatie de valorificare, iar în acest punct impactul istoriei cu critica literara devine decisiv. Trecerea de la vechiul tip de istorie, din care lipseau „gustul si judecata“, spre tipul de istorie literara moderna se face la noi prin intermediul operei lui N. Iorga, care, desi „un istoric literar tot de tip cultural“, va face, prin judecatile lui vehemente, „negative sau pozitive“, tranzitia spre o istorie literara moderna, în care vechile operatiuni „se îmbina cu gustul si judecata de valoare“. Acest tip e reprezentat de E. Lovinescu, cu o acoperire partiala a scalei istorice, si de G. Calinescu, cu acoperire integrala. Al patrulea tip – istoria lucrata de colective specializate – parea promis de istoria lui Cioculescu-Vianu-Streinu, dar nerealizat, nefiind vorba decât despre o împartire a materiei între autori. O istorie a literaturii trebuie sa îmbine, dupa Pompiliu, „caracterizarile de epoca“, referitoare doar la „orientarile generale“, cu „caracterizarile critice individuale“, acestea din urma fiind singurele în masura sa surprinda „natura si mijloacele unui scriitor“ („Disociatii critice“). Altminteri, „istoria literara fara discernamânt critic este un catalog de nume, de date si de opere, din care lipseste spiritul de valorificare si de caracterizare, adaptat la individualitatea stricta a scriitorilor“. Nici comparatismul, în calitatea sa de „istorism literar cosmopolit“, lucrând cu o metoda „uniplana“, nu se atinge, în lipsa judecatii critice, de adevarata identitate a unei opere sau a unui scriitor, întrucât „influentele pe cale de contagiune spirituala, prin împrumuturi voite sau inconstiente, nu sunt singurele elemente care alcatuiesc o structura de scriitor“ („Ce este un clasic român?“). O istorie literara veritabila se bazeaza („Curent estetic si individualitate artistica“) pe doua principii corelate: un principiu heraclitean, care urmareste „vesnica miscare“ prin care traieste o literatura, si un principiu eleat, care va opera asupra „permanentelor“ ce actioneaza „latent ori constient“ în orice opera. În privinta pretentiilor stiintifice ale istoriei literare, Pompiliu e mai mult decât categoric: „istoria literara nu este o stiinta pozitiva si nu va deveni niciodata“. Ceea ce nu înseamna ca ea nu poate folosi, „prin analogie“, unele „metode stiintifice“. Dar între „factorii generali“ si cei „individuali“, istoria literara trebuie „sa evolueze cu prudenta, cu disciplina interioara“ si cu un riguros etalon valoric. Ea trebuie sa tina o cumpana justa între valorile integrative si cele diferentiale, întrucât „notele comune ale scriitorilor dintr-un curent literar, cu cât sunt mai usor reductibile la unitate, cu atât ne îndeparteaza mai mult de unicitatea scriitorilor“. Iata de ce operatia istorica trebuie sa stea în simbioza cu cea critica, întrucât o adevarata perspectiva istorica este „si o necontenita operatie critica, bazata pe gust, pe intuirea si judecarea valorilor creatoare“ („Despre critica“). În aceste conditii, istoria literara devine „o sinteza pe baza unor intuitii critice“, o sinteza „de o noua ordine a valorilor literare vazute pe un plan nou al inteligentei critice“ („Istorii literare“). Ea este „creatie“ în masura în care „un rol covârsitor“ îl joaca personalitatea istoricului literar, ramânând stiinta în masura în care coroboreaza informatia. Daca nu este, însa, fundata pe spirit critic, istoria nu va putea, prin simple operatii pozitiviste ce ocolesc identitatea si unicitatea operei, sa stabileasca „ordinea valorilor“ („E. Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane“). Acestea sunt, fireste, de competenta criticii literare. Iar una din operatiile esentiale ale acesteia o constituie „judecata“, sau „evaluarea“. Ea se face, zice Pompiliu în „Despre critica si critici“, printr-un sir de operatiuni – prin „analiza interioara, prin comparatie, prin calificative“. De aceea „calificativul“ – exprimat prin adjectiv – tine de limbajul fundamental al criticii, fiind „ceea ce e verbul în roman si substantivul în poezie“. Rolul sau este, însa, de a se uni cu substantivul într-o „formula“ caracterizanta, caci altminteri – „critica adjectivista (…) e prostie caligrafiata“. În analiza unei opere – în special epice – „subiectul se reface simultan cu etapele comprehensiunii si se integreaza în judecata critica“. Critica nu e un „impresionism pur sentimental“, ci „intelectualism“. Ea înseamna „intuitie a diferentialului, generalizare, explicare si reliefare originala“. Facultatile critice, de tip preeminent intelectual, nu trebuie sa instaureze confuzia criteriilor sau a impresiilor, deoarece „critica nu lucreaza cu impresii senzoriale în domeniul abstract al operelor“. Ea „are impresii si o sensibilitate intelectualizata, pornita de la opera“. Un critic e „un cititor, cu metoda, expresie, reactiune si comprehensiune“. El trebuie sa-si transforme „emotiile“ în „reflexii“, prezentându-le ca pe o „substanta intelectuala recreata pe unghiul personalitatii“. Dar aceasta spiritualizare, intelectualizare a emotiilor si impresiilor nu trebuie sa stearga sau sa estompeze amprenta propriei personalitati. Caci, oricât si-ar intelectualiza si sistematiza impresiile, un critic trebuie sa afirme „o convingere“ – pe lânga „cultura, gust, probitate -“, trebuie sa vadeasca „pasiune pentru carte (ura sau iubire) si indiferenta – … – pentru om“. Sau, în termeni si mai patetici pentru aceasta asceza morala care e critica pentru Pompiliu: „Când explici si judeci o carte, închipuieste-ti ca esti într-un pustiu cu constiinta drept Dumnezeu“. Critica e, deci, deopotriva, o „reactie de sensibilitate si de reflexie“. Ea e, totodata, „atitudine“. În fata criticii stau, prioritare, doua datorii: „sa presimta noile valori“, criticul trebuind sa devina „un fel de impresar al geniului sau al simplului talent“ si – în al doilea rând – „sa creeze noi imagini mentale“ despre o opera, „s-o interpreteze, sa mearga în adâncimea ei pâna în punctul central din care se ramifica toate arcurile ei interne“ (se vede, desigur, ideea lovinesciana). Critica e, pe de alta parte, o viziune sintetica, în raport cu alte discipline ce se ating de literatura. Caci în vreme ce, de pilda, estetica priveste opera prin trei perspective disjunse (a cititorului, a creatorului si a operei în sine), critica o face din toate trei perspectivele simultan. Estetica e, pe de alta parte, „normativa“, bazându-se pe legi „scoase a posteriori din valori“, în vreme ce „critica creeaza pe notiunea de valori diferentiale“, vazând „numai modurile individuale ale esteticei“. De aceea, la nevoie, critica se poate dispensa de estetica – dar nu si de „manifestele si poeticile scriitorilor“, ele însele cazuri individuale. Fiind, apoi, un „arbitru între spirite diverse si tendinte contradictorii“, un critic trebuie sa-si subordoneze actiunea unui „imperativ estetic“. Daca aceasta coloana îi lipseste, critica devine „agresiune, atentat la opinie, actiune politica deghizata sau intoleranta primitiva“ („Profesiune de credinta“). Atmosfera încinsa din deceniul patru, în care autonomia esteticului era din nou încalcata din toate partile, l-a determinat si pe Pompiliu sa se întoarca la exemplul maiorescian si sa se întrebe, în legatura cu noua confuzie a criteriilor, daca „în loc sa ducem mai departe acest început, ne-ntoarcem la critica de pe timpul lui Burebista“? Critica estetica este, pentru Pompiliu, „un act de supunere la obiect, de modestie intelectuala si de respect fata de structura particulara a creatorului artistic“. Spre deosebire de critica dogmatica, indiferent de culoarea acesteia, cea estetica „nu impune norme prestabilite“, „nu ofera teme scriitorilor, nu urmareste nici un fel de teza sociala, morala si nici chiar estetica“. Obiectul ei ramâne, cu strictete, opera, careia îi cauta „organicitatea“, „structura si expresia ei specifica“, încercând sa le „descrie, analizeze, compare si ierarhizeze“ cu criterii specifice si adecvate operei respective. Aceasta critica este una „de judecata si de gust“ (e chiar titlul unui eseu). O constiinta critica trebuie sa fie de o disponibilitate maxima, deschisa spre orice orientare, fara nici o prejudecata, nici macar de afinitate. Spiritul critic e, prin definitie, antidogmatic: „nu putem cere unui critic sa manifeste o anume dogma, sa participe la un singur curent literar sau sa prevada cursul literaturii viitoare“ („Notatii“). Aceasta disponibilitate tradusa nu doar în antidogmatism, ci si în antipartizanat se reflecta si în opiniile lui Pompiliu despre metodele critice. Pentru el, nu exista „o Critica (…), ci numai critici, interpreti subiectivi ai operelor“ („Domnul Garabet Ibraileanu – eminescolog“). Singurul garant al actiunii critice e „intuitia individuala“, aventura personala a interpretarii si valorizarii, cu baza de pornire în opera. Critica îsi poate largi, într-o masura, perspectivele de abordare, prin apelul la alte domenii conexe si prin importul de metode. Dar „substituirea de metode, oricât de seducatoare sisteme s-ar fi desfasurat, în istoria criticii moderne, a dus la anularea lor“. Nici lingvistica, nici retorica, nici gramatica, nici istorismul, nici sociologia, nici psihologia, nici filologia si nici chiar estetica nu pot da „metode“ criticii literare. Orice metoda trebuie utilizata pâna în punctul în care ameninta „sentimentul valorii“ si al „individualitatii distante“ a scriitorilor. („Critica si lingvistica“, „Dogmatismul si sentimentul valorii“). În critica, „sentimentul valorilor trebuie sa functioneze cu nestirbita continuitate“, caci fara el însasi critica nu mai functioneaza. Critica este, deci, un garant al circuitului liber al principiului de valoare. Stând pe aceste baze individuale, critica moderna „aproape ca a renuntat la idei generale, nu dintr-o incapacitate de a-si mai construi sisteme, /…/, ci din experienta unor vaste deziluzionari prin naruirea tuturor sistemelor, ca fiind partiale si mutilatoare a originalitatii individuale“ („Tudor Vianu – Idealul clasic al omului“). Aceasta pulverizare a dogmelor critice a adus dupa sine „un mare principiu de libertate, acela al valorificarii calitative“, dincolo de orice dogma. Abia acest principiu de libertate câstigat, critica îsi poate asuma propria menire – intuitia valorii –, iesind din complexul judecatilor generale. Aceste judecati, necesare ca operatii prealabile, nu se ating de ireductibilitatea operei, de complexitatea si specificul ei. O judecata de gen, de pilda, e analoga operatiei de „a deosebi vulturul de elefant, pisica de greier sau stejarul de floarea soarelui“ („T. Arghezi – Ochii Maicii Domnului“). Desi critica nu poate ignora o anume contextualizare a operei, Pompiliu fiind de acord ca „orice creator apartine unei epoci de formatie si deci unei ambiante, unui moment istoric de care cu greu se poate el însusi desparti“ („Nota la estetica argheziana“), demersul ei propriu-zis începe prin izolarea operei în singularitatea sa, prin abordarea complexului original, a unicitatii, si prin scoaterea ei din serie. În mod ideal acest demers s-ar realiza prin „identificare“, caci „un critic ideal al poeziei ar fi acela care ne-ar da intuitia echivalenta a sensibilitatii ei si ar evoca farmecul inefabil dintr-un univers poetic“ („G. Ibraileanu – eminescolog“). Dar aceasta beatitudine nu se poate, de fapt, realiza („o identificare totala cu starea originara a creatiei este imposibila“), caci poezia si critica vorbesc limbaje diferite si au finalitati diferite. „Destinul poeziei este sa se reflecte într-o interpretare destul de marginala“, dar aspiratia critica trebuie sa vizeze neîncetat acel centru iradiant si misterios al operei. Aceasta diferenta de conditie între limbajul critic si limbajul creatiei propriu-zise se vede si atunci când criticii purced la creatia literara. Literatura criticilor pune în evidenta o disfunctionalitate creativa ce se trage tocmai din specificul structurii critice: „În structura spirituala si tehnica expresiei critice exista un anume analism abstract, incompatibil cu esentiala conditie a romancierului de a da viabilitate, fie epica, fie introspectiva, plasmuirilor în fictiune artistica. O incapacitate de identificare pâna la anularea inteligentei prea constiente de propriul control si nedeplina obiectivare prin contemplatie a materialului psihologic indica limitele criticului în creatia romanesca“ („G. Ibraileanu – Adela“). Acest handicap creativ, pus în lumina si cu prilejul comentarii romanelor lui Lovinescu, vine din principiul „reductiv“ al criticii, „operatie mintala de voluntara eliminare a amanuntelor si de integrare a notelor secundare numai în limitele necesare ale imaginii generale“. Criticul e obisnuit sa treaca totul „prin refrigerentul inteligentei“, ceea ce duce la o specializare a literaturii criticilor, la o unilateralizare a viziunii.
Nefiind o stiinta, i-ar ramâne criticii sansa de a fi o creatie. Pompiliu e de acord, în general, cu aceasta idee, desi nu în modul în care au practicat-o impresionistii, care, „prin fantezie, prin sensibilitate si gust individual“, au mers pâna la „analogia criticii cu creatia“, într-un fel de vagabondaj sentimental în marginea literaturii. Critica nu se poate dispensa, fireste, de talent („Creatia în critica“), dar ambitiile ei creatoare nu trebuie sa duca la maimutareala artistica. Pompiliu considera ca limitele creatiei critice sunt cele enuntate de Saint-Beuve si prinse în doua propozitii emblematice: „1. Criticul nu este decât un om care stie sa citeasca si care învata pe altii sa citeasca. 2. Critica, asa cum o înteleg si asa cum as vrea s-o practic – este o inventie si o creatie perpetua“. Critica opereaza în orizontul nostalgic al obiectivitatii, dar aceasta aspiratie nu înseamna ca un critic e „lipsit de personalitate“. Din acest punct, al aventurii personalitatii într-un scenariu interpretativ, începe, de fapt, creatia critica. Din chimia acesteia nu lipseste „malitia“, caci „actul critic fiind un act de inteligenta, hranit din intuitia valorilor estetice, e firesc sa ia uneori expresia malitiei“ („Despre malitia critica“). Desi ideal ar fi „ca un critic sa descifreze numai ceea ce este estetic, ce e nou ca arta“ într-o opera, exista anumite exigente care-l obliga sa faca câteva concesii psihologiei. Mai întâi, pentru ca în orice critica exista „un element educativ“, iar acest element didactic resimte „necesitatea unei confirmari de impresii între critic si cititor“, o zona, un teritoriu de consens. (Iar în acest punct, al componentei psihologice din critica, a polemizat serios cu Vl. Streinu, care era împotriva oricarei psihologizari). Apoi, „orice act estetic închide un act psihologic“ si „se ajunge mai usor la universul estetic prin universul moral“ („Procesul criticei“). Analiza psihologica „e fundamentala pentru reliefarea individualului artistic“, iar critica va utiliza atât „psihologia tipologica“, cât si pe „cea diferentiala“ („Noi precizari despre critica“). Aceste concesii psihologiste sunt valabile doar ca „punct de plecare“, caci „abia cautarea de raporturi noi, de natura tehnica, pe relieful acestei psihologii, devine cercetare critica“. Tipologia psihologica reprezinta „totalitatea de gama“, iar în cadrul ei „diferentialul e nota de rezonanta individuala în armonia gamei“. În plus, „o intuitie globala, o refacere sintetica, pe o axa psihologica, strânge toate acele membra disjecta /…/ într-o viziune de întelegere, într-un univers simultan si mental refacut“.
Cronicarul cel mai riguros al epocii – supranumit Saint-Just –, Pompiliu vedea în aceasta operatie – dincolo de interesul documentar – „o sinteza vie, desi fragmentara, a unui spirit si a unei epoci“ („Momente în cultura româna în 1935“). „Prin însasi mobilitatea punctelor ei de vedere /…/ cronica literara este exercitiul cel mai bun, cel mai suplu, mai comprehensiv pentru sinteza critica, pentru viziunea unor ansambluri semnificative“. „O colectie de foiletoane – va repeta el în „Critica si foiletonism“ – e o sinteza fragmentata“. Aceasta aparare a foiletonisticii nu însemna, însa, o absolutizare a ei, Pompiliu cultivându-si el însusi nostalgia unor monografii (cum a fost cea despre Arghezi – ar fi urmat una despre Blaga, dar n-a mai fost timp).
Pozitia critica pe care s-a plasat Pompiliu Constantinescu – de altfel, nu singur – s-a precizat în polemicile duse cu gândirismul si a fost numita chiar de el însusi „Intelectualism“. Intelectualismul, „derivare ampla a rationalismului“, e „un iluminism al inteligentei, o diversificare prin tentacule de comprehensiune pâna în amorfismul simturilor si al subconstientului“, atributul sau suprem fiind „luciditatea“. În vreme ce misticul confunda cunoasterea cu un act metafizic, intelectualismul ajunge la metafizica prin treptele cunoasterii. Ambele pornesc „de la un fond de experienta umana“, dar, pe când misticul cauta „droguri morale“ (umblând dupa o doctrina a salvarii), intelectualistul ramâne în exercitiul ideatiei pure, practicând o cunoastere graduala, procesuala, prin extindere rationala, nu o cunoastere catastrofica, prin revelatie sau altminteri. Ecuatia „simtire-inteligenta“ sta în raporturi inverse la mistici si la intelectualisti – primii aservesc inteligenta temperamentului si subiectivului, pe când ceilalti o lasa sa prezideze „amorful subiect“. Un teoretician în actiune interpretativa practica se dovedeste Pompiliu pe tot parcursul criticii sale, unind permanent analiza, valorizarea si interpretarea cu popasul reflexiv, teoretic.

2 comentarii pentru “Pompiliu Constantinescu sau Saint-Just al cronicii literare”

  1. februarie 11, 2011 la 5:16 pm

    frumos…

  2. februarie 13, 2011 la 11:47 am

    chiar foarte…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper