Plictisissimo: „Mine vaganti“ de Ferzan Ozpetek

Un articol de CATALIN OLARU

Din perspectiva publicului italian, „Mine vaganti“ e o comedie în care nu se rade, ci se face misto, si nu pe seama minoritatii homosexuale, ci a poponarilor. În acelasi timp, e un film facut de italieni despre ei însisi. Drept urmare, în masura în care admitem ca exista un adevar general valabil referitor la italieni, principala atractie, în ochii spectatorului non-italian, a lui „Mine vaganti“ e ca ar trebui sa-l zica.
Spaghete, mai multe spaghete
Din acest punct de vedere, filmul nu ne însala asteptarile. Aproape fiecare cadru musteste de italienism, care se traduce printr-o suma de stereotipuri dintre care doar o parte le face cinste celor pe care se presupune ca îi defineste. Cel mai recent le-am vazut în „Eat Pray Love“, cu Julia Roberts în rolul principal. Ca o extraterestra catapultata în tara spaghetelor, personajul lui Roberts afla ca a manca nu e tocmai un pacat, ci un obicei sanatos care se cuvine cultivat. Bine, chiar daca ar fi fost un pacat, s-ar fi spalat de el în India, cert e ca, pentru autoarea Elizabeth Gilbert si regizorul Ryan Murphy, Italia e sinonima cu îmbuibatul.
Tot cam asa stau lucruraile si pentru Ferzan Ozpetek. O buna parte din actiunea filmului se petrece la masa. Personajele lui „Mine vanganti“ vorbesc, se cearta sau se împaca într-un cadru cel mai adesea culinar. Jumatate din distributia filmului lucreaza la o fabrica de spaghete (sau traieste de pe urma ei). Chiar si acolo, protagonistul mai mananca, pe furis, din produsul casei, iar despre proslavitele fainoase, membrii familiei Cantone au chiar si postulate: ele trebuie sa fie nu numai bune la gust, ci si aspectuoase, chestie spusa de întaia antreprenoare a familiei si repetata în cor de toata lumea la masa.
Una dintre scenele cu încarcatura erotica ale filmului, cea dintre Tommaso si Alba, are loc tot în jurul unei mese. Cei doi se sorb din ochi si înfuleca sandvis dupa sandvis, pe acordurile unei melodii ca de la Sanremo. Aceste zambete printre dumicati reprezinta o experienta la fel de italiana precum sunt batutul covoarelor si dusul gunoiului, dar asta conteaza mai putin. Aceste mese pe care Ozpetek le tot filmeaza le vedem din toate unghiurile, fie într-un ametitor travelling circular si pe ritmuri de vals, ca pentru a da întreaga masura a poeziei actului cotidian de nutritie si digestie, fie tot în travelling, dar de la un mesean la altul, fiecare cu propriile strambaturi, ridicari din sprancene sau zambete pe sub mustata. Nimic nu trebuie sa ne scape, si nici nu prea are cum: la masa, camera nu sta deloc locului.
Mireasa moarta
Fabula italiana a lui Ozpetek începe cu un episod din trecut, unul în centrul caruia se afla personajul bunicii, interpretata de venerabila Ilaria Occhini cu aceeasi teatralitate afisata si în coproductia italo-romana „Mar nero“ (2008). Desi vine din cu totul alte timpuri, secretul pe care episodul îl ascunde pare ca determina în mod fundamental cursul evenimentelor din prezent. E doar un carlig prin care Ozpetek ne atrage atentia (nerasplatind-o niciodata pana la capat) si un mod prin care întelege sa introduca în film un filon pe cat de pretentios, pe atat de derutant. Acest filon, ce revine cand ti-e lumea mai draga, e cel al realismului magic.
Îmbracata în rochia de mireasa, bunica din trecut îndreapta catre propriul piept teava unui pistol. E oprita în ultimul moment, dupa care se aude o împuscatura. Ce s-a întamplat si cine a murit (asta daca a murit cineva), nu mai aflam niciodata. Bunica moare doar cateva zeci de ani mai tarziu (sinucigandu-se prin îndopare cu dulciuri), dar, în final, toata lumea danseaza cu toata lumea, viii si mortii laolalta. Cine sunt acesti morti sau posibil morti, Ozpetek si co-scenaristul Ivan Cotroneo nu mai gasesc de cuviinta sa ne spuna.
Badaranie educativa
Tommaso Cantone se întoarce pentru o vreme la familia sa din Lecce. Desi e romancier si homosexual, trebuie sa joace pentru ai sai rolul finantistului fustangiu. Riccardo Scamarcio îsi interpreteaza partitura cu o omniprezenta încruntare, ca si cum ar fi permament preocupat de ceva. Ceea ce îl preocupa e cum sa ascunda ceea ce vrea (sa plece cat mai curand înapoi la Roma) si ceea ce este (un homosexual). Departe de ochii celorlalti, topaie în fata oglinzii pe muzica disco într-un scurt interludiu, însa, cea mai mare parte din timp, e de o nestramutata încruntare.
Umorul acestei situatii în care un barbat trebuie sa-si ascunda preferintele sexuale nu convinge cine stie ce tocmai pentru ca nu presupune dificultati deosebite. Pur si simplu ajunge sa nu-si trambiteze în gura mare homosexualitatea. Comedia începe atunci cand intra în scena cei patru prieteni ai lui Tommaso. Provocarile pe care acestia le înfrunta sunt cu totul altele. Disimularea e pentru acestia o arma pe care nu stiu de unde s-o apuce, deoarece cei patru sunt caricaturile a ceea ce în popor se denumeste îndeobste prin apelativul „poponar“. În consecinta, tuspatru fac tot felul de poponarii, în timp ce tatal lui vede în ei tot atatia crai.
Aici se gaseste principala resursa de umor si marea performanta a lui „Mine vaganti“, în felul în care apara si ridiculizeaza în acelasi timp.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper