Oliviero Toscani

Un articol de MIRCEA DEACA

Sau cum pornim de la publicitate si de la carnaval pentru a ajunge în cele din urma
la analiza vizualului si la criza credintelor personale (2)

Moartea si nasterea
Un nou nascut e acoperit de sânge, înca legat de cordonul ombilical, dar e purtat în aer de doua  brate.
Socanta e doar imaginea ce pune în prim plan – crud sau, din nou, epurata -, conditia umana din primele momente de viata, conditie generata în aceasta reprezentare de sângele matern în care se îmbaiaza înca fatul. Sa fie aici o trimitere la sacrificiul matern care permite o noua viata? Sa fie în aceasta drama a nasterii un scenariu al purificarii prin sacrificiu, prin sângele feminin-matern donat-datorat, prin purificarea în aer si prin regasirea îmbratisarii celuilalt, umanul?
Dar, ca sa putem continua analiza semnificatiei imaginii, gasim într-o alta campanie un afis ce reia tema cromatica si postura corporala a noului nascut. Afisul reprezinta pantalonii si tricoul pline de sânge ale unei victime din razboiul din fosta Yugoslavie . Cele doua momente de „trecere“, nasterea si moartea, au trasaturi comune: culorile si postura. Una este metafora celeilalte. Pentru societatea scientista de secol XX aceste notiuni imbricate au reprezentat un soc: publicul si media occidentala au strigat „blasfemie“. Pentru societatea arhaica aceasta identificare a doua momente de trecere catre un alt nivel spiritual reprezenta moneda curenta.
Estetismul si abstractia
Totusi sa nu ne imaginam ca la Toscani deriziunea mistica este singurul registru stilistic. Deriziunea abstracta este un alt registru în care artistul exceleaza. Nou nascutul si hainele defunctului (fantomatic) se epureaza abstract în pata de culoare rosie. Contrastul dintre genuri, moralitati sau polaritati conceptuale e ironic reprezentat în ruloul de hârtie de closet. Afisul ruloului de hârtie reia sub forma autoironiei des utilizatele compozitii în alb-negru ale lui Toscani. O alta imagine estetizeaza, propune contemplarii scaunul electric s031t, dar si natura „ucisa“ de cultura petroliera umana. Ne amintim în acest context ca în arta moderna closetul expus de Duchamp în muzeu îsi pierde functia utilitara pentru a deveni un obiect estetic lipsit de functionalitatea  initiala. Altfel spus, arta este o deviere a unei semnificatii date, originare. Sa spunem ca manifestul artistic al creatorului italian nu afirma ca este necesar ca un subiect grav, dramatic sau tragic sa fie reprezentat în cheia stilistica similara, ci într-un registru stilistic riguros epurat, abstract si în culorile curate, „lejere“ si stralucitoare ale genului publicitar. De o maniera similara, pictorul Valerio Adami reconverteste în opera sa plastica modul stilistic „simplificat“ al graficii publicitare. Mai provocator, artistul american Jeff Koons este specializat în reutilizarea în artefactele sale a unor genuri de expresie populare cum ar fi pornografia si kitschul (II).
Socialul, tabu-ul si pastisa
Toscani reia temele actualitatii media: emigrantul, rasele, ecologia, sida, religia, sportul, calatoria, razboiul, sanatatea. David Kirby, muribund de sida în bratele familiei sale reunite la cãpãtâiul sau s016t; un razboinic african care are ca arme un Kalasnikov si un femur; un vas plin de refugiati albanezi ; refugiati africani; un autoturism care arde în urma unui atentat al mafiei; o familie care plânge lânga cadavrul unui membru al mafiei ucis în strada; doi indieni prinsi într-o inundatie la Calcutta, dar si victima unei scurgeri de petrol s032t. Un alt afis reprezenta un invalid în scaunul cu rotile într-o competitie sportiva a persoanelor cu handicap. Pentru Toscani discursul publicitar îsi aproprie teritoriul stilistic al discursului politico-mediatic. Discursul sau ramâne ambivalent în masura în care este deopotriva voaierist cât si denuntator al faptului social dramatic, dar si al societatii care îi claseaza pe unii dintre membrii sai ca marginali. Subiectele de actualitate sunt puse în lupa dispozitivului fotografic la fel de echivoc: politica, mediul, violenta, moartea si apoi moartea desacralizata a eroului de razboi, spectacolul de costume din circul mediatic, exploatarea copilului maculat de negru si statuia alba, ipocrizia în fata suferintei, reaparitia sârmei ghimpate în razboiul din Balcani, spectacolul ambiguu al bolii, al sindromului HIV sau al non-normalitatii sexuale, emigratia…

Temele sociale sunt, însa, indiferent de continutul lor si de polarizarea în termeni etici, transpuse în estetica pastisei. Fotografia victimei sida e figurata în termenii iconografici ai coborârii de pe cruce a lui Isus. La fel si maternitatea neagra cu copilul alb în brate este o referinta parodica la Pieta. Discursul carnavalesc functioneaza pe baza reconversiei discursului si valorilor serioase, oprimante în înghetarea lor conservatoare.
Transgresiunea si erezia
O alta serie de afise, editata în anii 90, utilizeaza tema homosexualitatii transcrisa prin doi barbati ce surâd obraz în obraz; doua femei – una neagra, una alba – tin în brate un copil asiatic; doi Isusi asezati pe un pat de paie. Este o trimitere la erezia dublului, a gemenilor, erezia medievala a celor doi Isusi ce simbolizau dubla natura a lui Isus: materiala si spirituala. Deseori si nebunul de carnaval e reprezentat ca un personaj dublu sau ca o fiinta ce pune probleme de categorizare – prin clonare si simulacru –, societatii traditional arhaice.
Afisul „Nu va alegeti sexul“, conceput pentru o campanie declinata în ziarul francez „Liberation“, este o productie a scolii de creatie a lui Toscani, „Fabrica“. El reprezinta o persoana cu atribute sexuale contradictorii, un personaj care pare hermafrodit, dar care, în fapt, este un tânar cu aspect feminin, fotografiat din profil. Toscani reia traditia platonica a umanului originar preluat de mistica renascentista a reunirii contrariilor. A spune ca Toscani utilizeaza o asemenea linie de interpretare este o forma metaforica de a sugera ca imaginile sale pot fi citite cu ajutorul acestor chei, în nici un caz ca interpretarea imaginilor sale s-ar epuiza astfel.
Provocarea
O alta serie de afise prezinta planuri apropiate ale partilor corporale (bratul, pubisul, burta si fesele). Provocarea impertinenta ia forma portretului multiplu al copiilor – alb, negru si asiatic – care se uita într-un gest de interpelare directa, agresiva chiar, ca multe dintre personajele lui Toscani, la camera de fotografiat si ne scot limba s026t (I). Pe unul dintre afise vedem o pereche de fese  tatuate cu inscriptia „H.I.V. positive“ s028t. Cerneala violeta aminteste de stampilele serviciilor veterinare aplicate pe carnea de supermarket, dar si de stampilele pe pielea umana utilizate de nazisti în lagare. Fie o interpretare, fie alta, e vorba în cele din urma de o forma de umilire, de degradare a fiintei umane. Este aceasta imagine un enunt serios care demasca sau acuza ca degradanta o practica sodomica – o acuzare si un refuz al homosexualitatii? Sau imaginea este, în definitiv, un enunt de grad secund care îl citeaza pe primul distantându-se de el? Imaginea reprezinta prejudecata sociala (acuzarea si incriminarea homosexualitatii)? În acest caz, enuntul ambivalent poate fi considerat fie o citare neutra, fie o acceptare, fie o respingere a unei atitudini sociale.

Cum însa semnificatia unei imagini nu consta în ceea ce se afla în imagine, ci în utilizarea ei de catre cel care o vede, o citeste, atunci interogatia pe care o suscita Toscani se refera la limitele noastre mentale, la ceea ce ne imaginam noi si la modul în care ne imaginam, judecam sau categorizam lumea. Nu ceea ce sesizam la prima vedere e pus în discutie de aceste afise, ci însusi modul nostru de a intrepreta în general imaginile si de a întelege lumea, modelele noastre mentale care ne fac sa învestim imaginea cu o semnificatie sau alta. Imaginea e formata din pete de culoare si din reproduceri ale unor obiecte, dar semnificatia sa este o functie a utilizatorului ei.
Ipocrizia imaginara
Daca imaginea ni se pare scandaloasa este pentru ca noi însine avem o perceptie imaginara pe care  o suscitam si apoi o dejectam ca straina si repulsiva (în limbaj psihanalitic, o denegam). Noi însine ne propunem conceptii pe care le tabuizam si ne delectam în a le construi si apoi a le respinge ca inacceptabile. Responsabilul interpretarii este interpretul uman care construieste semnificatii inavuabile, respingatoare, pentru ca îl fascineaza abjectul însusi. Perversitatea nu este responsabilitatea imaginii – o imagine este neutra -, ci apartine celui care îi da sens. Scandalul produs de imaginile lui Toscani este generat nu de scandalul imaginii, ci de însusi faptul ca imaginile sale ne obliga sa vedem în oglinda propria noastra perversitate demascata care construieste scene si scenarii pentru ca apoi sa le dezavueze. Perversitatea noastra consta în interdictiei, a rusinii, a inavuabilului, a segregarii, pentru a savura (a consuma) cu atât mai intens depasirea interdictiei (prin voaierismul privirii pe gaura cheii).
Concluzia partiala
În cele din urma, discursul publicitar practicat de Oliviero Toscani este o forma de arta plastica. O forma de arta non-muzeala – nu exista o piesa unicat –, o forma de arta apropiata de plastica grafica, dar si de arta cinematografica, unde, de asemenea, nu exista un obiect unic, ci o multiplicitate de copii. Ca si în arta populara a filmului, obiectul-film este o conceptie mentala a privitorilor, spectatorilor sau conceptualizatorilor. Diferenta dintre discursul publicitar, mesajul social si arta este eliminata. Publicitatea este o forma de performanta artistica. Chiar si arta contemporana se distinge greu de acest gen de publicitate. Ea este, de asemenea, purtatoarea unui mesaj social, disruptiv sau ambiguu. Ceea ce propune Toscani nu este atât ceea ce face el însusi, adica recuperarea discursului publicitar ca discurs artistic, gratuit, ci ceea ce face astazi majoritatea artistilor din curentul dominant: obiecte surprinzatoare ce reprezinta publicitatea unui produs necunoscut si gratuit. Cu ajutorul traditiei de carnaval putem citi gestul lui Oliviero Toscani ca propunerea unei forme de arta care, pe de o parte, deconstruieste genul discursului publicitar si, pe de alta parte, ia în discutie tocmai modul în care noi, publicul, dam sens acestor artefacte si, mai general, imaginii.

Daca Toscani ar fi explorat în mod similar imaginarul lumii islamice ar fi ajuns la aceeasi concluzie: el, artistul, ar fi fost exclus, repudiat si o saria ar fi fost emisa pe viata sa. Într-o buna logica medievala, emitatorul artefactului ar fi fost eliminat. Ar fi fost condamnat la tacere. Lumea occidentala europeana s-a scandalizat deseori, dar a învatat sa-si traiasca propriile contradictii (dintre lege si dorinta în primul rând). Dar Europa este lacasul traditiei deriziunii carnavalesti si a practicii lumii pe dos. Am trait în Europa, de la misterele medievale la teatrul cruzimii lui Antonin Artaud (4), o suficienta cantitate de practica teatrala contestatara ca sa nu mai reactionam imediat si emotional la orice artefact de teatru, audiovizual sau literatura. Însa lumea occidentala nord-americana, ca un imperiu mai tânar, a transat acest scandal de o maniera institutionala legala si protestanta prin interdictia posibilitatii de expresie. Doar ca astazi – în epoca wikileaks –, interdictia canalului de comunicare web nu mai este atât de facila pentru puterea instaurata. Lumea reala a legii nu are înca un statut virtual. O web lege? O lege virtuala? Aplicabila unei entitati virtuale? Wikileaks sau denunturile diverse din media ale faptelor ascunse ale institutiilor alese sunt, astazi, mostenirea campaniilor pseudo-publicitare ale lui Toscani si ale altor creatori. Vorbim de crimele din razboiul din Balcani, de crimele de razboi din Afganistan sau Irak, de libertatea de expresie din China ori de ipocriziile „dialogului“ politic de pretutindeni.
Epilogul
În America de Nord parintii victimei unui omor al carui faptas se afla pe lista condamnatilor la moarte au depus o plângere împotriva campaniei de afisaj Benetton. Afisele portretizau criminalul aflat pe lista de asteptare la pedeapsa capitala sub forma estetizant-ambigua a unui posibil „acest om e o victima“ s029t. Campania a fost interzisa de catre judecatorul american care a dat câstig de cauza plângerii parintilor victimei. Benetton a pierdut un miliard de dolari. Contractul dintre Benetton si Toscani a încetat.
În cele din urmã, ironic, Toscani a dus la esec o campanie marketing de un miliard de dolari. Ceea ce ar masura valoarea operei sale. Nu stiu o altã opera de arta care sa valoreze mai mult.

Totusi, este evident ca Toscani nu a facut decât sa aplice o schema de impertinenta carnavalesc europeana pe un teritoriu cultural si juridic mai tânar iar responsabilitatea nu îi apartine în cele din urma. Toscani a facut doar portretul unui om de culoare – colorat. În imaginarul societatii americane, acest om avea o valoare simbolica unica si de neclintit: era un ucigas. Judecatorul si institutia curtii au preferat sa curme prin interdictie proliferarea perversiunii, ambivalentei si denegatiei provocate de acest portret în psyche-ul americanului pentru a-si pastra sentinta ce da sens institutiei puterii judecatoresti si societatii americane. În definitiv, Toscani a demonstrat cu pretul interdictiei campaniei marketing a finantatorului sau ca civilizatia americana functioneaza înca pe identificarea prin puterea juridica a „adevaratei“ semnificatii. Prin sentinta, aceasta instaureza faptul ca semnificatia apartine intentiei autorului si ca el este unicul responsabil a ceea ce spune imaginea. Este evident ca prin Lege, în America, judecatorul a devenit criticul si hermeneutul universal. Mai demult în Europa medievala, în Spania mai exact, biserica avea o institutie similara de interpretare a textelor artistilor si filosofilor. Printre altii si Giordano Bruno a platit pretul ideilor sale „eretice“.
Ce vinde Benetton? Pulovere si fulare… colorate.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper