O carte de citit

Un articol de NICOLAE BÂRNA

Dumitru Micu, Sfârsit si inceput de mileniu. Rememorari, Bucuresti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, 452 p.

Situatia lui Dumitru Micu in peisajul mediatic al vietii noastre literare actuale, „imaginea“ lui publica (in „arena“ cultural-literara, evident, pentru ca in afara acesteia, pe scena „mare“ a vietii publice, se poate spune ca nici un singur critic literar, si nici cvasi-totalitatea scriitorilor, nu „exista“ in vreun fel…), este pe cât de falsa, inexacta si nedreapta, de incredibila, chiar (pentru cunoscatori), pe-atât de solid configurata si de persistenta. Criticul, se pare, a fost, de multa „lume buna“, uitat, iar daca este, totusi, când si când, mentionat ori luat in seama, atunci e fie invectivat, cu aere de superioritate, fie pur si simplu subevaluat, oricum – „luat drept altcineva“ decât este de fapt.
Bizara (totusi, oricât s-ar fi obisnuit unii cu ea) situatie are, desigur, o explicatie, mult prea complexa pentru a incerca sa o detaliez aici de-a fir a par. Simplificând, se poate retine faptul ca postura de „om invizibil“ in care se afla astazi criticul purcede, in parte, din unele insusiri morale si de caracter ale sale, insusiri care se numara, in principiu, printre cele admirabile si demne de elogiu. Se poate spune ca Dumitru Micu e – sub aspectul ignorarii ori subcotarii sale – „victima“ bunatatii si generozitatii sale de-o viata, „victima“ incapacitatii de a uri, de a riposta cu agresivitate la asalturile de rea-credinta si vulnerarile nejustificate care-l vor fi vizat de-a lungul anilor, „victima“ inapetentei pentru carierism si autopromovare obsesionale, a lipsei lui de interes pentru contractarea si cultivarea, in conditii de rabat de la principialitate, a unor aliante profitabile etc. Se poate considera si ca este, intr-o anumita masura, si „victima“ fobiei tenace, pe cât de ciudata, pe-atât de neasteptata, dezvoltata de la un moment dat de un confrate cu mare – si justificata, altfel – autoritate critica, fobie care se va fi generalizat prin imitatie: nu spun mai mult, Dumitru Micu explica el insusi fenomenul, cu detasare si fara resentiment, in cartea de care am sa vorbesc indata, si va las sa descoperiti singuri, in paginile volumului, detalii privind aceasta ipoteza. Apoi, Dumitru Micu mai este „victima“, fara indoiala, si a vârstei (nascut in 1928, e probabil cel mai vârstnic critic literar activ la ora actuala, si multi il asociaza – din comoditate, poate, dar, trebuie precizat, in mod incorect ! – mai degraba cu etape revolute din istoria literaturii noastre, decât cu pulsul actualitatii…). Si „victima“, in fine – cu siguranta !  –, a convingerilor sale de stânga, nerepudiate si netainuite dupa decembrie 1989. Cu atâtea „hibe“, nu-i deloc de mirare ca el e snobat de asa-zicând „lumea buna“. Exista chiar un set de clisee amabil-acre, cu care se opereaza – in publicistica si in conversatiile private – pentru a-l „expedia“ cu (afectata) ingaduinta, pentru a-l „scoate din scena“ fara aparentele violentei vizibile: Dumitru Micu, cica, ar fi „util“, „didactic“ (cu conotatiile peiorative traditional atribuite termenului in cercurile oficiantilor criticii „de vârf“, creatoare…), ar fi un om care „stie carte“ etc. Cu astfel de procedari, criticul e (surprinzator !) minimalizat. Pe nedrept, desigur, pentru ca este un critic important, cu o contributie de neeludat la – cu o vorba a lui E. Lovinescu – „scurmarea mai departe a brazdei cu destine perene“. Autor al unei opere care, prin amploare si diversitate, se refuza unei rezumari sintetice, si care, chiar daca poate fi diagnosticata ca inegala, la nivelul partilor ei componente, impune in ansamblu. As reaminti – pentru a improspata memoria lenevita ori obosita a unor eventuali cititori altfel de buna credinta – ca Dumitru Micu, si nu altcineva, este cel care ne-a dat, intre altele (rememorarea nu e exhaustiva, si se refera numai la scrieri din ultimele aproximativ doua decenii si jumatate) excelentele volume din seria consacrata modernismului poetic românesc, studiul (in doua volume) privind proza autentista interbelica, o admirabila monografie „Arghezi“ (care nu este reeditarea unui mai vechi volum dedicat investigarii creatiei poetului, ci rescrierea radicala a aceluia, de fapt o carte noua, si una de clasa!), precum si „Istoria literaturii române de la creatia populara pâna la postmodernism“ (masiva lucrare, de 800 de pagini, putin comentata, dar nu necitita, care, daca credem intr-adevar, cum se tot spune, ca istoriile – acelea „mari“ si complete – ale literaturii „nu mai sunt posibile“ – desi putem fi siguri ca tot se vor mai scrie câteva ! –, conteaza cu onoare printre „ultimele“ ilustrari ale formulei, nu inferioara altor incercari similare care au fost date la iveala cu mult mai mari pretentii si cu rezultate controversate…).
Critic literar (bun, sigur ca si „istoric“ literar, insa unul care s-a preocupat mai mult de examinarea istoriei ideilor si a formelor in literatura, decât de recenzarea si investigarea microscopica a patrimoniului documentar si factologic, deci un istoric al literaturii care examineaza diacronia in calitate de critic), critic literar nu doar „in primul rând“, ci in mod definitoriu, prin vocatie si destin, in pofida unor intentii juvenile de alta natura, Dumitru Micu, asemenea atâtor altor autori din aceeasi „breasla“, s-a incercat si in alte genuri: a publicat si versuri, memorialistica, roman. Sunt scrieri interesante – chiar daca nu „fundamentale“, rascolitoare ori revolutionare –, de certa tinuta, demne de toata luarea-aminte, cu facultatea, dupa caz, de a delecta, de a instrui (in chip valid, iar nu la modul acela, „didactic“, postulat si ironizat de neprieteni…) si de a captiva prin dinamica discursului ideatic, respectiv prin „administrarea“ marturiilor si comunicarea deliberarilor launtrice.
Din rândul lor face parte recent aparutul (a „iesit din fabrica“ in preajma datei de 20 decembrie 2010) volum „Sfârsit si inceput de mileniu. Rememorari“, publicat de Muzeul Literaturii Române (a carui editura, in treacat fie zis, se arata tot mai activa, mai „vizibila“ si mai fericit inspirata in selectia pe care o opereaza, amplificându-si si diversificându-si pertinent gama de optiuni). Este o carte de memorialistica „simpla“ si „cinstita“, nedeghizata si ne-“literaturizata“, o carte al carei boicot – ori ignorare – de catre cei care, de cum vad undeva numele criticului, hop !, recurg automat la clisee, e in mare masura previzibil, dar care va procura cititorului avizat, dar „naiv“ (adica independent, adica in stare sa-si guste lecturile fara prejudecati impuse de vreo coterie, de vreun „centru“ de prestigiu si influenta…) o experienta captivanta si o reala desfatare, dar totodata, si nu mai putin, autochestionari productiv inconfortabile.
Pentru ca Dumitru Micu se arata a fi „omul liber“ prin excelenta, care se pozitioneaza in chip firesc, structural, la antipodul fatarniciei si oportunismului, care scrie ce a vazut si a trait dupa o grila de selectie si un protocol de ecleraj propriu, nu dupa retetele furnizate de-a gata de formatorii de opinie cvasi-institutionalizati. Opiniile si le formeaza singur, de capul lui. Impresiile nu si le fasoneaza après coup dupa cine stie ce „punctaje“ interpretative care au trecere la un moment dat, ci cauta sa le transmita nealterate, cu carnatia autenticului. Si, de aceea, gasim intr-o carte ca aceasta lucruri pe cât de adevarate si interesante, pe-atât de rare, adica de rar exprimate, in enorma masa de tiparituri de dupa decembrie 1989.
Rememorarile lui Dumitru Micu din acest volum (e al doilea al memoriilor sale, primul, „Timpuri zbuciumate“, aparut acum câtiva ani, evoca biografia memorialistului din copilarie si pâna la sfârsitul anului 1989) sunt, desigur, note, consemnari, simple mentiuni ori mici descrieri si naratiuni comentate (sau nu), pe alocuri reconstituiri dotate cu relief si pregnanta notabila. Memorialistul procedeaza, bineinteles, selectiv – este probabil de prisos s-o spun, dar uite ca o spun, totusi –, privilegiind momente si perioade, peripetii ori figuri care au marcat cu deosebire ecranul sensibil al instantei sale launtrice de observator al spectacolului vietii. Este evocata – evocata asa cum a retinut-o si si-o rememoreaza autorul, fara recurs la diferitele scenarii post-factum, rigide si maniheiste, care, din ratiuni interesate, au fost confectionate de diferite „laboratoare“ de propaganda, apoi inculcate pâna la satietate publicului, ajungându-se la situatia in care, azi, ele au substituit in „mentalul colectiv“ amintirile directe, reale, si interpretarile personale ale evenimentelor care au avut loc in 1989, 1990, 1991 … – Revolutia din 1989, continuata de iuresul de intâmplari si evolutii inregistrate in lunile urmatoare pe scena politica si in traiul de zi cu zi, evenimentele din 12 ianuarie, din 18 februarie, din 13 iunie 1990, mineriadele, reconfigurarea rapida si uneori spectaculoasa a cotidianului in lumea literara si universitara, dar si in vietuirea „omului de rând“ (orice personalitate, literara, culturala, stiintifica ori de alta natura, este, nu-i asa, in prima instanta, si un „om de rând“, consumator nu numai de bunuri simbolice, ci si de alimente, de elementare servicii si utilitati casnic-gospodaresti, de servicii medicale etc., si se poate exprima, ca memorialist, si in aceasta calitate, si o si face, de regula…). Evenimente din primii ani postrevolutionari detin ponderea cea mai importanta – si prezinta, poate, relieful cel mai izbitor la nivelul evocarii -, insa memorialistul se ocupa – selectiv, dupa cum mentionam, dar nu expeditiv ori neatent – si de restul perioadei „acoperite“ de volumul acesta (mai precis spus, de prima lui jumatate, fiindca a doua, cu statut de Addendum, are alta focalizare temporala, chestiune asupra careia voi reveni ceva mai jos) , pâna la zi (ingaduindu-si, uneori, deloc superflue incursiuni si in momente sau epoci anterioare lui decembrie 1989, in masura in care expunerea reclama astfel de flash-back-uri). Trebuie subliniat ca scrierea nu e una de pura consemnare „documentara“ (fie si in privinta dinamicii launtrice a eului memorialistului), ci una de opinie, de atitudine si (auto)comentariu, evenimentele – publice sau asa-zicând private – sunt, la tot pasul, comentate raspicat si fara menajamente, talmacite si evaluate sub raport moral (un esantion de discurs auctorial de acest tip: „Evenimentele din decembrie au provocat o eruptie de oportunism fantastica, sub al carui impact au disparut, odata cu orice simt ,oral si orice decenta, toate criteriile. S-a instaurat o confuzie de valori dementiala. Arivisti abili si fara scrupule, atât din rândul fostilor suporteri ai regimului prabusit, cât si dintre contestatari, s-au constituit in bande rapace si au acaparat pozitii avantajoase in toate sferele vietii sociale, impingându-i pe nebagareti la periferia acesteia“). Sa nu se deduca, din asta, ca Dumitru Micu in ipostaza lui de memorialist ar fi un procuror otarât fara ragaz, obsedat fara preget de invectiva si distribuitor neobosit de diatribe la adresa altora. Este un om de opinie, care nu-si cenzureaza pusilanim constatarile, dar in primul rând este un observator-martor, cu scrupulul obiectivitatii, inclusiv in ceea ce priveste raportarea la propria persoana. Pozitia lui e definita de un amestec productiv de „egocentrism“ si detasare. Persoana I, a memorialistului, se transforma treptat intr-un „personaj“, parca observat, infatisat si cântarit de catre altcineva decât insusi impricinatul. Din confesiune, textul se transforma pe nesimtite, pe ample portiuni, si fara etalare de artificii tehnico-narative savant puse la cale, in autofictiune din cea mai pura (desi probabil ca „oficial“, in intentionalitatea auctoriala, nu aspira la asa ceva…ori, cine stie ? – in orice caz, „efectul“ e valid si atractiv). Fara sa tradeze râvnirea la „literaturizare“ fortata, cartea are, astfel, reale calitati efectiv literare.
Dintre atuurile ei, care o fac, dupa caz, atractiva si creditabila (lucru important, totusi, nu ?, pentru un volum de memorii…), as releva atât impartialitatea, buna credinta, peremptorii, in resuscitarea dinamica a epocii imediat postdecembriste si, in general, a diferitelor momente reinviate in diferite chipuri, cât si magnifierea expresiva, nimerit administrata, a unor detalii, situatii ori simple fapte in sine elocvente. Umorul stoic, pince-sans-rire, colorat de o resemnare neresentimentara, figureaza si el printre amintitele atuuri. Ca si oportunitatea modularii diferentiate a detalierii scenelor si anecdotelor (reale) istorisite. Sigur, textul cartii cuprinde si pasaje plate, de relatare, de autobiografie „cuminte“. Dar si momente de reala energie epica, ori de percutanta panoramare sintetica, daca nu sociala sau societala, cel putin a mediului familiar, in putine cuvinte si cu recuzita si cu distributie la indemâna.
Inventarul tematic, daca putem spune asa, al rememorarilor e pestrit  – de la aprovizionarea cu alimente in conditii de penurie pâna la observarea si interpretarea unor evenimente de maxima importanta in destinul societatii noastre, de la diferitele aspecte ale vietii profesionale (ca scriitor si ca profesor, scurta vreme si ca director de editura) si pâna la raporturile umane, de la confesiuni si consemnari privind sanatatea si experienta senectutii si pâna la episoade neprevazute, fie tulburatoare, fie truculente sau grotesti, ivite in diferite contexte ori imprejurari -, conformat astfel, evident, de diversitatea si multidimensionalitatea inerenta a vietii omului, in cazul acesta – a memorialistului, care incearca sa dea seama de ea in chip cât de fidel. Unitatea intregului e asigurata de unitatea viziunii, a pozitiei autorului, de inaltimea si coerenta perspectivei de ansamblu, indiferent de eterogenitatea asa-zicând „materiei“  investigate, fie ea prozaic-“intimista“, civica ori general-umana.
A doua jumatate (aproximativ) a volumului, cum am notat mai sus, are statut de Addendum si e intitulata „Alma mater bucarestensis“: regrupeaza rememorari privind intreaga cariera universitara a autorului (nu numai perioada de dupa 1989) si e compusa din câteva secvente (capitole) de rememorari propriu-zise, la care e alaturata o foarte consistenta suita de micro-portrete (de fapt, nu chiar atât de „micro-“, unele dintre ele…), o memorabila galerie de „figurine“ ale profesorilor universitari pe care Dumitru Micu i-a cunoscut si cu care a fost coleg de catedra sau de facultate, la Filologia bucuresteana (lista celor portretizati cuprinde zeci de nume, nu o voi reproduce aici: sunt, acolo, toate personalitatile care va pot in mod special interesa, precum si multi altii, fara discriminare…). In pofida acestei bipartitii – si a relativei „complicatii“ cronologice pe care o determina la nivelul volumului intreg, deoarece unele lucruri din Addendum „coboara“ in timp pâna la inceputul anilor cincizeci –, volumul e unitar prin ton si viziune, si se poate vorbi fara grija despre el considerându-l in ansamblu. Cred ca trebuie remarcat ca, dincolo de „marile“ chestiuni si de momentele relativ dramatice, unul  din lucrurile cele mai – in mod paradoxal, poate – pasionante pe care ni le ofera aceasta carte se gasesc la nivelul nespectaculosului, al banalului de zi cu zi, detectat cu sagacitate neopintita si „fixat pentru eternitate“, rezida in felul in care surprinde si transmite textura intima, recuzita caracteristica, anecdotica marunta, atmosfera specifica a vietii comune, cotidiene, elementare, sub ceausism (dar si in perioade mai recente). Sa fie asta ceva neinteresant, banal, ceva despre care „stie toata lumea“ ce si cum a fost ? Multi dintre cei de azi nu stiu nimic sau prea putin. N-au „apucat“ (erau copii mici, poate nici nu erau nascuti, n-au cum sa-si aminteasca) sau – nu e de mirare, desi ar trebui sa fie – au uitat: imageria conventionala, rezidual propagandistica, simplificata, administrata de mass media internationala (si preluata, uneori ca atare, de cea nationala, fara efortul redocumentarii „la sursa“) a inabusit si substituit, cum spuneam, amintirile personale… La fel, dinamica evenimentelor revolutiei, ale primei jumatati a anilor nouazeci, cu succedarea rapida a unor prefaceri de mare complexitate, a fost, mai incoace, nivelata si osificata in scheme interpretative chipurile consacrate (desi, de fapt, in mare masura discutabile…), asa ca un contact cu marturii autentice si oneste nu poate fi decât binevenit si profitabil pentru oricare cititor, indiferent de vârsta.
Remarcam si faptul ca unele episoade asa-zicând oarecare, vazute cu lupa observatorului atent, capata un relief si un humor deseori indicibil. Ala se intâmpla, de pilda, când Dumitru Micu isi relateaza relativ scurtul (ceva mai mult de un an, in 1990-1991) episod biografic de diriguitor de editura. Aflam ca la directorul  „Minervei“ dadeau buzna tot felul de ciudati, oarecum – mutatis mutandis – ca la E. Lovinescu, care tinea usa deschisa oricui (inclusiv unor nechemati sau unor personaje flagrant bizare), in asteptarea vreunui mare talent nedescoperit. Si, daca la D. Micu nu a venit, ca la Lovinescu, insusi… Carol Quintul, a poposit, intre alte „spirite excesiv de originale, „personalitati accentuate“, s…t dar si nebuni la propriu“, …un avatar al lui Isus Hristos („Un ins cu barba si plete cauta un eminescolog spre a i se oferi ca obiect de studiu. Specimenul se credea avatar al lui Eminescu si, prin el, al lui Iisus Hristos“). Alteori, scene „excesiv de originale“, „colocvii de surzi“, dialoguri absurde, ca in „Cântareata cheala“, se isca chiar in suetele profesionale care reunesc salariati ori colaboratori ai editurii (de pilda, un astfel de pseudo-colocviu cacofonic, scrie memorialistul, „s-a constituit prin prezenta simultana, la un moment dat, in camera in care lucram, a mai multor persoane: Ana Blandiana, Nicolae Gheran, Z. Ornea, Mircea Handoca. Primii trei imi vorbeau simultan. Spre a face sa sporeasca absurdul, ironic, in speranta ca ironia avea sa fie sesizata, l-am invitat sa „ia cuvântul“ si pe Handoca. Si el a facut-o. A inceput, senin, sa turuie, neasteptând sa taca ceilalti mai intâi. Era o scena de balamuc“). Alta data, o vizita la un spital de boli psihice – unde criticul-(temporar)director, insotit de redactorul-sef Teodor Vârgolici, se dusese din umanitate, ca sa incerce sa aranjeze situatia unei foste angajate a editurii, grav bolnava psihic si spoliata ticalos de propriile rubedenii etc. – , se soldeaza cu un portret rapid si indimenticabil al unui personaj parca tâsnit dintre paginile unei carti de literatura fantastica sau „neagra“: „Directorul si doctorita ne-au trimis la intendent. Vazându-l, m-am speriat. Avea infatisarea din caricaturi a unui vrajitor sau chiar a diavolului. Spunându-i de ce il deranjam, a inceput sa trateze cu noi chestiunea internarii bolnavei negustoreste. Parca era vorba de vânzarea-cumpararea unei vite. Ne-a cerut mita direct, sub forma de tigari straine si produse alimentare, indeosebi cafea, specificând ca o voia naturala, nu „nechezol“. Vorbea zâmbind pervers si frecându-si mâinile, cu satisfactie nedisimulata. s…t Totusi, pâna la urma, negocierile nu s-au finalizat“.
Amabilitatea proverbiala a memorialistului, incapacitatea lui (cunoscuta si recunoscuta de el !) de a refuza solicitantii de tot felul, i-a prilejuit in multiple rânduri adevarate scene de „tortura“, intre altele, pe lânga nenumaratele solicitari (adresate fie cu accente cvasi-cominatorii, fie prin pisalogeala infinita) de publicare, de lecturare si de comentare critica a unor lucrari literare (deseori slabe ori nule valoric), „obligatia“ (de facto…) de a indura sedinte de delir pseudo-stiintific al unei „cosbucoloage“ devenite protocronista si tracomana: „E posibil, imi spunea, ca noi sa fim cea mai veche etnie de pe Pamânt. O atesta Homer, care, conform unei specificari a lui Herodot, întrebuinteaza undeva cuvântul oloson, adica volos, adica valah. Acest cuvânt a fost obtinut si de un matematician contemporan, prin decodificarea vocabulei pelasg. Daca, totusi, nu-s una cu pelasgii, valahii sunt, in orice caz, o semintie tot atât de veche. Ar putea fi premergatorii tuturor acestora, ca descendenti ai printului Phalech, cel de-al patrulea fiu al lui Noe, nascut la un secol dupa potop. In orice caz, se trag din aceeasi stirpe cu evreii. Nu se poate altfel, dat fiind ca acestia din urma vorbeau pe vremea lui Iisus Hristos, limba arameica, iar arameii nu puteau fi decât armâni  (dovada onomastica), altfel spus cuto-vlahi. Cu certitudine, vlahii sunt stramosii tracilor si implicit ai dacilor, adica ai getilor, ai gotilor si ai scitilor. Caci getii-gotii-scitii sunt unul si acelasi neam. Un neam cu numeroase ramificatii, raspândit in intreaga lume“ etc., etc., etc. (v-a placut ? mai vreti ? mergeti de savurati direct, din carte, mai e destul, câteva pagini de fantasmagorii de acelasi gen, „coerent“ insiruite, veti afla acolo si de existenta unui „manual de limba geto-daca, insotit de un vocabular“, care cuprinde „termeni ca abrud, abruzi, Adam Badabam, aga, brother, dac, deuteh, get-beget, hotnog“, opera a insesi „cosbucoloagei“ in chestiune, de altfel si membra in comitetele de conducere ale mai multor societati stiintifice din tara si strainatate, participanta la congrese internationale, pictorita etc. : poate doar la Mircea Nedelciu, in „Zodia scafandrului“, respectiv in pasajele despre institutul (ceausist) de istorie geto-traco-dacica la care lucra personajul Diogene mai gasim un tablou comparabil al arsenalului protocronismului extremist).
Fireste, nu e cu putinta sa reproduc, repovestesc ori macar semnalez aici toate pasajele savuroase ori cu deosebire interesante: sunt numeroase si, repet, nu pot decât se recomand lectura cartii. Câteva cuvinte, insa, trebuie spuse despre sectiunea „universitara“ a volumului, inclusiv despre galeria de „figurine“. Propria „cariera“ universitara (d.p.d.v. al incadrarii si promovarilor etc.) a autorului a fost, din câte se pare, una linistita si „fireasca“, fara drame, frustrari ori injustitii flagrante, devastator vulnerante. Memorialistul a fost, daca putem spune asa, un fel de „anti-Gonzalv-Ionescu“, si-a „vazut de treaba“ linistit si devotat misiunii lui didactice, si, printr-un concurs de imprejurari favorabile, avansarile au venit cumva de la sine, fara opintiri si intrigarii din partea celui in chestiune: se poate intâmpla, iata, ca si oamenii de treaba si nebagareti sa aiba („din greseala“?) noroc in viata, macar in viata profesionala. Spectacolul carierismului si arivismului academic i-a fost insa oferit din belsug, lui Dumitru Micu, de framântarea neobosita a unor colegi de breasla profesorala, si el l-a depistat si surprins cu sagacitate, si il sanctioneaza cu neparaponisita asprime.

Descrierea detaliata si explicarea perspicace a ravagiilor carierismului si arivismului printre universitari, a „gonzalvionescianismului“ (daca mi se ingaduie neologismul) desigur ca existent de când se va fi infiintat universitate la noi, dar dus pe noi culmi ( ! ) de ferocitate si complexitate de conditiile istorice ale deceniilor de regim „comunist“ – fiindca oportunismul, docilitatea si conformismul politic, (pseudo-)prestigiul si puterea de „activist“, contau ca factori de ascensiune socio-profesionala nu doar „impletiti cu“, ci chiar mai importanti decât nivelul de competenta si calitatea prestatiei stiintifice si didactice -, adevarata fresca cu accente de grotesc, dar de fapt cu totul realista, pe care autorul ne-o ofera privitor la aceste chestiuni, constituie unul din pasajele esentiale ale volumului. De tot interesul sunt insa mai toate informatiile si observatiile formulate de memorialist privind diferite aspecte ale vietii si activitatii universitare, de-a lungul câtorva decenii ( si ce decenii !). Cât despre autorul-narator, el era, in anumite perioade, incarcat cu „sarcini“ (pur didactice, dar si administrativ-“obstesti“) si asaltat de solicitari conexe (sa conferentieze, sa scrie in diferite publicatii, la cerere, evident, si pe teme date) pâna „la limitele rezistentei, chiar fizice“. Iesea din incurcatura cum putea. Iata ce ne spune despre felul in care redacta, in urma unor astfel de „comenzi“ publicistice: „Toata preocuparea mea era de a gasi modalitati prin care sa formulez opinii proprii intr-un limbaj acceptabil de catre cenzuri (caci erau mai multe) si cu motivatii principiale plauzibile in contextul ideologic dat“. Ne putem intreba: câti altii nu procedau, de fapt, cam la fel, dar n-ar recunoaste-o azi in ruptul capului, preferând sa-si asume rolul de infailibili good guys in „filmul“ epocii?
In ce priveste galeria de portrete ale colegilor de la Universitate – ale cadrelor didactice de la facultatea care a purtat succesiv nume mai mult sau mai putin improprii, fiindca nici doar de „filologie“ nu este, nici de „litere“ (de „litere“ fiind si facultatile de limbi straine ori de limbi moarte, dar si altele, in parte…), nici de „limba si literatura româna“ (fiindca teoria literara si comparatistica nu sunt „române“…), in fine, stiti dv. care facultate, chiar aceea, da, da… – , se impune observatia ca Dumitru Micu a reusit o performanta probabil rarisima. In genere, rememorarile despre contemporanii apropiati, despre confrati in special, sunt, de regula, puternic marcate de subiectivitate. Pot fi panegirice ori pamflete, rareori sunt echilibrate si senine. Memorialistii structural rautaciosi, „otraviti“ – din pricini complexe si diverse – isi pun la zid congenerii fara crutare. Ne amintim ca s-a vorbit mult, si inca se mai vorbeste, despre volumul postum al lui A. Marino, care i-a „desfiintat“ pe multi contemporani intr-un mod socant, deseori nedrept. Niste file de memorialistica portretistica imediat postume ale lui C. Olareanu comportau „rautati“ pe care scriitorul s-a abtinut sa le publice in timpul vietii. Sigur, unii memorialisti – si dintre cei mai ilustri, cum ar fi marele E. Lovinescu – si-au permis sa fie acizi (dar nu fara discernamânt) la adresa contemporanilor in texte publicate in timpul vietii. E o optiune structural intemeiata si legitimata de calitatea literara si de exactitatea evocarii. Dumitru Micu a cautat (a ales, poate, ori, foarte probabil, alegerea i-a fost impusa de propriul profil moral si temperamental, de „om bun“) sa evite cu grija generalizarea formulei „rautacioase“ sau pamfletare, ramânând insa – si asta e un lucru care trebuie neaparat sa fie subliniat ! – necrutator, de fapt. Galeria lui de „figurine“ didactico-universitare, cu doar un mic supliment de acid, cu o inclinare mai pronuntata catre caraghioslâcul expresiv, s-ar fi putut, probabil, lesne transforma intr-un insectar grotesc, intr-o etalare copioasa de gonzalvionesti, de pomponesti, danbogdani si contesti de diferite calibre. Materialul uman observat ar fi oferit, fara indoiala, temeiuri destule pentru o asemenea solutie. Insa Dumitru Micu, vorba lui Bartelby, a „preferat sa nu“… Dar nici nu a cedat ispitei posibile de a menaja, din amabilitate ori din interes, pe unul sau pe altul din cei portretizati. Scrupulul de obiectivitate e vizibil, rezultatul – remarcabil. „Sine ira et studio“ e o maxima deseori vehiculata, clamata, invocata si recomandata, insa rareori aplicata aievea atât de exemplar cum o constatam aici. Nu e crutat nimeni, nici tamâiat. Nici panegirice, nici pamflete, portretele schitate prezinta atributele echilibrului si adevarului. Si, de aceea, cred, ele prezinta o valoare efectiv „documentara“ de prima importanta, slujind nemijlocit si valid o mai buna cunoastere – de catre generatiile de azi, dar de cele de mâine si din veac – a ambiantei si „carnatiei“ concrete (prin reprezentantii ei mai remarcabili) ai unei epoci atât de framântate a culturii, literaturii si invatamântului umanist românesc. Contrariind, fara indoiala, si deranjând sub diferite aspecte, pe detractorii patimasi si pe zelatorii encomiasti ai cutaror personaje (si personalitati), galeria de portrete zugravite de Micu le va aduce tuturor beneficiul unei intelegeri mai profunde a omenescului („sub vremi“, desigur, dar si in general, sau in absolut…).
Sigur, putem anticipa ca galeria de portrete va fi, poate, sectiunea „vedeta“ a volumului, concentrând un interes deosebit din partea receptarii, care are o slabiciune, orice s-ar spune, pentru tot ceea ce poate fi asimilat cu „bârfa“, oricât de nobila si sofisticata ar fi aceasta, si oricât de elevat registrul ideatic si stilistic in care e performata (pe multi, continutul de „bârfa“ este ceea ce-i atrage cel mai mult in jurnalele, confesiunile, autobiografiile ori memorialele scriitoricesti si nu numai scriitoricesti, dar aceia vor fi, probabil, aici, contrariati, pentru ca Dumitru Micu ofera, daca putem spune asa, oximoronic, o bârfa obiectiva, adica ceva care, prin urmare, nu mai e propriu-zis bârfa…). Dar nu numai acolo se gasesc elementele menite sa intereseze, sa fie retinute si – dupa caz – sa socheze, sa tulbure, sa amuze ori sa puna pe gânduri, invitând la meditatie. Uneori, elemente propriu-zis senzationale scapara de unde nu te-astepti. Aflam, astfel, la un moment dat, ca acum câtiva ani – acum câtiva ani, subliniez, in anii 2000, nu cine stie când – pensia unui profesor universitar, dupa o cariera de peste patruzeci de ani, din care mai bine de jumatate ca profesor „plin“, putea fi (calculata, chipurile, conform reglementarii in materie) de circa 400 de lei noi (sau o suta de euro, daca preferati o perspectiva mai europeana…). A fost, se pare, o eroare de calcul, intre timp indreptata, dar ea, acea eroare, iata ca…a putut exista. Lucru foarte instructiv. Putem fi, de altfel, siguri ca nici dupa rectificarea de cuviinta, cvantumul acelei pensii e departe de a fi astronomic: pentru un universitar, muncitor si devotat, nu asa-zisa asigurare a traiului decent la batrânete este aspectul cel mai surâzator al existentei…
Lucruri demne de tot interesul – pe care multa lume le-ar fi putut banui prin inferenta, prin analogie cu situatii din alte domenii, dar… iata-le certificate aici, din sursa fiabila si autorizata – ne spune Dumitru Micu despre stari de lucruri intristatoare din invatamântul gimnazial si liceal, pe care le-a inregistrat cu prilejul acelor faimoase „inspectii de grad“ in care erau implicati universitarii: „La gramatica, profesorul s…t de gimnaziu realizeaza uneori ore antrenante, s…t dar la literatura cei mai multi dascali se mentin in stereotipie: tema, idee, subiect, momentele actiunii, compozitie, expunere, introducere, dezvoltare, punct culminant, prozodie, feluri de rime, Auzi de zeci, de sute de ori, in cursul anilor, aceleasi banalitati despre: „Dan, capitan de plai“, „Vrâncioaia“, „Scrisoarea III“, „La Vulturi !“, „Fefeleaga“ si alte câteva scrieri. Acestea sunt prezentate, adesea, ca si cum ar fi singurele productii literare românesti sau, in orice caz, culmi ale literaturii nationale, ca si cum autorii lor n-ar mai fi scris nimic altceva. s…t Sunt, nici vorba, si profesori de româna eminenti, cu personalitate, s…t insa multi predau literatura fara sa stie ce spun, fara sa stapâneasca intr-adevar notiunile vehiculate si sa  patrunda sensurile faptelor de creatie. s…t Când opereaza cu notiuni de teorie, ei eludeaza istoria literara; când mentioneaza evenimente istorico-literare, nu pun in lumina impactul lor asupra esteticii literare. Aplicând programa numai in litera ei s…t in pofida pedalarii pâna la abuz pe ideea de caracter formativ (si nu pur informativ) al invatamântului, majoritatea profesorilor de literatura toarna in capetele elevilor cunostinte eteroclite, in loc sa-i invete sa gândeasca“. (Citind despre asemenea minunatii, desigur ca vom zice in sinea noastra, ca sa ne dam curaj: „Ei, astea sunt lucruri stravechi, de sub ceausism, astazi nici vorba de asa ceva, lucrurile s-au schimbat radical, nu?!?!…“)
Dintre minunatiile din vremea ceausismului, uneori tragi-comice, in materie de invatamânt, ar mai fi de mentionat neaparat una, generatoare de scene nu de „teatru absurd“, ci de circ curat. Statul ceausist acceptând – sau  mai degraba, invitând – tot mai multi tineri din strainatate, in special din tarile „socialiste“ mai putin prospere si din „lumea a treia“, sa urmeze studii universitare de diferite specialitati in România, acei viitori studenti trebuiau sa fie mai intâi invatati sa vorbeasca si inteleaga limba româna, pornind de la zero si, dat fiind ca puterile efectivelor de cadre didactice specializate in predarea limbii române, prin seminarii practice, unor incepatori, fusese probabil depasit de prodigioasa afluenta de cursanti, toti dascalii, de toate gradele si de toate specialitatile, ai facultatii de limba si literatura româna fusesera mobilizati, din ordin si fara exceptie, ca sa faca pe invatatorii: „In orele respective, zece, douazeci sau mai multe, pe saptamâna deveneam invatatori. Comunicam unor egipteni, sirieni, iranieni, vietnamezi, chinezi, coreeni, japonezi, africani, latino-americani alfabetul românesc, silindu-ne sa-i deprindem a pronunta corect sunetele, caznindu-ne sa dezvaluim celor ce nu stiau nici o limba europeana intelesul cuvintelor românesti prin semne, prin mimica, prin onomatopee, prin gesticulatie, uneori grotesca s…t In marea lor majoritate, studentii prindeau usor si memorizau iute, dar erau si câte unii grei de cap, care ne storceau de vlaga. Principala greutate era de a-i face sa inteleaga de inseamna cutare cuvânt. Ridicam, de exemplu, doua degete deasupra urechilor, pentru a sugera ideea de magar, si ei intelegeau: iepure. Macaiam ca rata, si ei luau asta drept oracaitul broastei. Topaiam ca ursul si imitam catararea in copaci: ei credeau ca ma refer la maimuta“. Ca sa vezi, ce faceau profesorii universitari, la noi, in anii 80, in orele lor de serviciu: macaneau ca rata, oracaiau ca broasca si simulau catararea in copaci ! Daca vreun prozator ar introduce scene din acestea in vreun roman despre niscai distopie postmoderna, s-ar gasi destui sa strâmbe din nas, obiectând ca „prea e trasa de par“. Dar iata ca uneori viata „bate“ arta in materie de bizarerii !
Sa nu se creada, totusi, ca memoriile lui Dumitru Micu sunt o colectie de scene bufe si figuri grotesti fara noima. Volumul cuprinde de toate, „ca-n viata“, si doar din viata e inspirat, nu e o opera de imaginatie ! Dar e una de marturi(sir)e si de interpretare, iar pasajele cele mai caracteristice si pline de miez sunt cele de marturie sintetizata si comentata, precum acesta, referitor la ambianta din universitate sub vechiul regim: „…unii se implicau du frenezie in tot ce nu servea la nimic. Acestia nu lipseau de la nici o „actiune“, mergeau oriunde trebuia mers, strigau tot ce trebuia strigat, – si nu se limitau la atât, faceau si alte lucruri demne de „intelectualul de tip nou“: flatau  pe oricine le putea fi util,  recurgeau la toate mijloacele pentru a darâma, sub cuvânt ca-l „ajuta“, pe cine le statea in cale, dezavuau fara ezitare pe cei cazuti in dizgratie, chiar daca anterior se avusesera cu ei ca frati, santajau, spionau, calomniau, treceau fara probleme de la o convingere la alta, diametral opusa. Continutul actelor, al comportamentelor, al ideilor conta, de altfel, in sine, principial vorbind, prea putin, chiar deloc. Conta doar finalitatea imediata a oricarui demers: verbal sau faptic. Totul se reducea la cui prodest? Nu se putea vorbi si actiona decât in favoarea puterii, a celor ce o detineau, la diferite nivele. Principiile ca atare nu valorau nimic, erau vorbe goale. Invocarea lor, neaparat selectiva, nu avea drept scop aplicarea cât mai adecvata, ci exclusiv legitimarea unui act sau altul al puterii, respectiv validarea pozitiilor oficiale. Nu practica politica decurgea din principii, ci principiile erau manipulate – la nevoie, distorsionate – in functie de interesele momentane: nu neaparat de stat, ci adeseori pur personale si de grup, de clan. Totul, in consecinta, era teatru“.
„Sfârsit si inceput de mileniu“ este, hotarât, o carte de citit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper