Muzeele victime

Jefuirea Muzeului National din Bagdad de catre localnici în momentul prabusirii regimului lui Saddam Hussein a produs multa emotie printre muzeografii din întreaga lume. Pe mai multe liste de discutii, între specialisti, s-au adus nenumarate acuze armatei americane pentru faptul ca nu a aparat muzeul în fata hoardelor de jefuitori. Fara îndoiala, armata americana a avut o parte de vina. Apararea bunurilor culturale nu a constituit o prioritate pentru militarii din fortele NATO, asa cum s-a întâmplat si în cazul bombardamentelor din 1999 în fosta Iugoslavie, când mai multe monumente istorice si muzee au fost avariate. De altfel, de la al Doilea Razboi Mondial încoace, de când orase pline de monumente istorice si muzee au fost intentionat rase de pe fata pamântului (exemple sunt nenumarate, de ambele parti, de la Coventry si Varsovia pâna la Dresda si Stuttgart), cu scopul distrugerii identitatii culturale si deci etnice a inamicului, oamenii de cultura au fost preocupati sa gaseasca solutii diplomatice pentru viitor. Beneficiind si de sprijinul unor politicieni si diplomati, a fost proiectata o conventie internationala menita sa protejeze bunurile culturale în caz de razboi. Conventia de la Haga din 14 mai 1954, cu doua Protocoale, încheiate în 1954 si 1999, intrata – ulterior semnarii -, în sistemul conventiilor administrate de UNESCO, a avut tocmai rolul de a proteja bunurile culturale în caz de conflict armat. Conventia a instituit obligatii multiple statelor parti, impunându-le, între altele, sa semnalizeze prezenta bunurilor culturale cu semne grafice distincte (cunoscutul „scut albastru“) si cu inscriptii si sa interzica distrugerea acestor bunuri în timpul luptelor. Din pacate, nu toti militarii implicati în conflicte au fost instruiti cu privire la prevederile acestui tratat international si, adeseori, bunurile culturale nu au fost crutate.
În Irak, însa, militarii aliati puteau sa fie acuzati ca nu au protejat bunurile culturale, nu ca le-ar fi distrus ei însisi. Distrugerile au fost provocate de civili. Pentru românii care în decembrie 1989 lucrau în muzee, comparatia este pilduitoare. Civilii nu au atacat nici un muzeu. Muzeografii au ascuns, imediat dupa fuga lui Ceausescu, portretele dictatorului pentru a nu provoca distrugeri. Au fost sparte, de altfel, câteva vitrine de librarii în care se aflau volumele cu discursurile sale, dar singurele distrugeri din muzee au fost provocate de tirurile tancurilor si armelor semiautomate. Exemplul României a fost dat la momentul oportun de colegul si prietenul Dan Matei, directorul Institutului de Memorie Culturala, iar discutiile despre vina exclusiva a armatei americane, pe respectivele liste de discutii, au încetat.
Nu a existat o explicatie clara cu privire la jefuirea Muzeului din Bagdad. Explicatia data de presedintele american ca populatia irakiana a jefuit muzeul pentru ca a sarbatorit rasturnarea dictatorului a fost, într-adevar, penibila. Nu exista decât justificarea lipsei simtului civic într-o miscare ce nu a avut suficienta sustinere din interior, în vreme ce în România, de exemplu, rasturnarea dictaturii comuniste a fost perceputa drept un act strict intern. Poate ca este vorba si despre lipsa culturii muzeului. În mod evident, românii erau mult mai obisnuiti decât irakienii cu ideea ca muzeul este o institutie publica, nu un depozit de obiecte pretioase.
Am fi crezut, poate, ca evenimentele de la Bagdad au constituit un cosmar care nu se va mai repeta. Cu toate acestea, revolta egipteana a dovedit ca lucrurile nu stau chiar asa. Desi demonstrantii pro si contra regimului Mubarak nu pareau sa aiba alte obiective decât cele politice, în contextul în care sute de detinuti de drept comun au evadat din puscarii, lucrurile au iesit de sub control. Slab pazit, slab echipat cu sisteme antiefractie, în conditiile unui incendiu produs la sediul partidului de guvernamânt, din apropierea muzeului, Muzeul National din Cairo a fost vandalizat de un grup de derbedei. Distrugerile nu au fost majore, dar ramân inexplicabile. Capetele a doua mumii au fost retezate si furate alaturi de doua statuete, vechi de cel putin doua milenii, dar ceea ce este surprinzator este faptul ca multe vitrine au fost sparte fara ca hotii sa fi încercat sa fure ceva din ele. Asadar, vandalizarea locului pare sa fi fost principalul motiv al descinderii grupului în muzeu. Hotii au fost înconjurati de o multime furioasa la iesirea din muzeu si dati pe mâna politiei. Se spune ca ar fi fost manifestanti pro-Mubarak. Putin importa. Ceea ce conteaza este ca exista, înca, oameni care distrug bunuri culturale din motive mai mult sau mai putin obscure. Furturile din muzee facute cu scopul vinderii obiectelor furate nu sunt mai onorabile si nu vadesc nici un fel de respect fata de bunuri, dar cel putin nu urmaresc deteriorarea lor. Distrugerile determinate de motive religioase (amintesc, evident, cazurile înregistrate în Afghanistan în timpul regimului talibanilor) sau politice (mai ales în statele comuniste pe parcursul întregului secol XX) sunt, însa, mult mai pernicioase.
Consiliul International al Muzeelor (ICOM) a publicat numeroase „liste rosii“ cu bunuri culturale de mare importanta – uneori, chiar, universala –, sustrase din tari precum Cambodgia, Irak, Afghanistan si Peru. Situri arheologice jefuite, muzee saracite, colectii furate integral sunt victimele unui comert abject, încurajat de asa-zisi colectionari. În urma cu doua decenii, piata occidentala a fost inundata de o cantitate imensa de icoane ortodoxe, provenite din tari precum Armenia si Georgia. Icoanele fusesera traficate în timpul razboaielor purtate în zona, înainte si dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice. Nu o data mari muzee din tarile bogate (mai ales, SUA) au fost pacalite de comercianti care au oferit spre vânzare muzeelor obiecte furate din tari bogate în patrimoniu, dar sarace în devize. Obiectele au fost returnate, în câteva cazuri, în tarile de origine, dupa ce parasirea frauduloasa a teritoriilor acestora a fost dovedita cu acte.
Dincolo de furturile practicate de hotii profesionisti, cele care sunt opera jefuitorilor de ocazie, ca în Irak si Egipt, ramân sa fie explicate, în buna masura, prin inexistenta respectului pentru institutia muzeala la nivelul unei mari parti a societatii. Revenim, din acest motiv, la problema necesitatii educarii permanente, neobosite, a publicului potential, în spiritul întelegerii importantei muzeului ca institutie fundamentala pentru cultura unei tari. Iar rolul de educator revine, evident, celor care lucreaza în muzee. Este, desigur, nevoie de bani de la buget, de specialisti (nu oricine se poate ocupa de educatie muzeala) si, mai ales, de multa, de foarte multa pasiune în exercitarea profesiei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper