Moartea parafina – „dictionar“ Robert

Un articol de NICOLAE COANDE

PoeTii mei – 2010 (II)

Nu doar optzecistii consacrati au dat carti bune în anul în care politistii au dat cu sapca de pamânt (va mai aminiti versul lui Ioan Es. Pop – „pesemne ca era-n divort pe atunci pen’ ca si-a luat deodata / cununa de spini si-a trântit-o jos ca pe-o caciula“?), ci si nouazecistii la care tinea, ca generatie, atât de mult Laurentiu Ulici. Mentorul a plecat, gruparea s-a spart si ea, mai ales dupa moartea lui Cristian Popescu – dar ce, optzecistii mai sunt aceiasi dupa disparitia lui Mircea Nedelciu? Ramâne sa se sustina fiecare prin scrisul sau.

De fiecare data când caut sa dibuiesc în ce zona ar putea campa poezia vreunui poet contemporan, cu staif sau nu, îmi vine în minte un poem al lui Montale, facut anume parca pentru a da cu tifla celor care se straduiesc sa încartiruiasca poetii într-un gen, într-o grupare sau în vreo rasa anume: „Înca din zorii secolului se discuta / daca poezia e înauntru sau în afara. / Întâi a învins înauntrul, apoi a contraatacat cu tarie / afara si dupa mai multi ani s-a ajuns la un forfait / care nu poate tine pentru ca afara / e înarmata pâna-n dinti“.
Cine ar fi crezut ca Robert Serban va fi vreodata de partea „înauntrului“? Sau m-am grabit cu etichetarea? Asa-mi trebuie daca vreau s-o fac pe taxonomul, dar uite, sunt oameni care cred înca în faptul ca poetul timisorean e si acum cu „afara“, ca-n vremea când turna graffitiurile din „Odyssex“. Sa se însele ei, sa fiu eu în eroare? Vom trai si vom vedea.
Serban parea – pare, înca, n-a scapat de tot -, predestinat sa publice poeme de furor al juventutii în „Noua literatura“, ca poet oficial al noului curs literar (nu valutar, fireste!). Bine, deja de la „Cinema la mine-acasa“ tonul poemelor sale devine rutinat, în acceptia unei slefuiri a textului care te duce cu gândul ca meseria lui secreta, dupa cea de baschetbalist, ar fi aceea de ebenist. Ebenistii, se stie, sunt tipii care creeaza lucruri mici, gratioase, din lemn, cu care românii, amatori de mobila gen Casa Poporului, nu au ce face.
Când deodata, el publica „Moartea parafina“ („CR“, 2010), un volum de versuri care – cel putin aparent –, rupe cu tonul sau de tânar atlet al poemului care executa si-n somn slamdunk-uri si face piruete sub panou pentru a impresiona majoretele care asteaptat autografe în fata vestiarului.
Cu noul volum aparut, Robert Serban intra mai decis în faza asumarii unei poetici care lasa în urma stilul joculatoriu, fitele stilistice, artificiile de vârsta. Ceva grav i se asterne pe chip si o umbra pluteste deasupra poemelor, aceea a copilariei recuperate prin amintirea unor figuri tutelare: Bunicul, Bunica si  curtea de la tara în care, ca-ntr-o diorama gasita pe marginea drumului, vedem catelusii Samantei, lanul de porumb, marul ciupercinesc, mreana legendara din apa Jiului, vacanta de vara în care aventurile se petrec inclusiv în podul casei (apropo, o fi scris vreun poet român un volum dedicat „podului casei“ din copilarie?), dar si un prezent în care copilul care-i intra în viata îi redescopera amintiri uitate, toate pe un fond al „învatarii“ de moarte. Acestea, plus apasarea care vine din „inima beznei“, ar fi obsesiile acestui volum remarcabil de simplu ca sintaxa, intuitionist în masura în care autorul face un racord, o punte subtila între cele trecute si viitoare, între cele ce se vad si cele ce doar fosnesc nevazute. Ca, de exemplu, în poemul „Sa fac acelasi lucru“: „Sa fi avut trei ani / când am vazut pe strada o femeie / cum se opreste / îsi duce mâna la frunte / la cosul pieptului / la umarul drept / si la umarul stâng / am crezut atunci / ca a cules ceva cu degetele // am alergat acasa / m-am trezit în fata oglinzii / n-aveam nimic de luat / nici de pe frunte / nici de pe tricoul cu care eram îmbracat / asa m-a gasit tata / încercând sa prind ceva cu mâna dreapta / orice // m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic / am aflat mai târziu / ca femeia înfipsese în ea patru cuie / si ca venise vremea / sa fac si eu acelasi lucru“. E un scenariu ingenios montat, acela al intrarii copilului în taina celor nevazute, un soi de crucificare blânda, nedureroasa, însa cu atât mai grava, mai apasatoare. De altfel, serenitatea poemelor sale este constant dublata de o gravitate care lasa o impresie de fermitate si densitate la lectura ce întiparesc în mintea unei eventual cititor un soi de farmec al resemnarii, dupa care nu se mai poate nimic. Copilaria e dusa si în restul timpului ne jucam fara chef rolurile de adulti constiinciosi.
Ar fi însa prea simplu daca Robert Serban ar fi scris doar „Amintiri din copilarie“! Cum Creanga nu poate fi egalat, iar „Harry Potter“ a fost scris, ce-i mai ramâne poetului timisorean? Glumind, am putea spune ca mainimic. Si totusi, el reinventeaza cu armele copilului de odinioara o „lume a plânsului ce nu se vede“, cum ar spune poetul, face un bungeejumping în „inima beznei“ – si aici este marea calitate a volumului sau: curajul unei descensiuni în pliurile întunecate ale vietii, în întunericul unde se regaseste pe sine cu adevarat, în teribila imersiune a constiintei care stie ca viata/moarte e un binom deloc maniheist, mai degraba un cub Rubik cu tot atâtea posibilitati de rezolvare pe care cineva le-a programat pentru tine. „Ce stii tu sa faci pe întuneric?“ este întrebarea exentiala pe care si-o pune orice poet bun care „scoate cuvintele din poem“, constient ca forta sa vine din inexprimabilul care ne motiveaza, adesea irational, gesturile, alegerile, luptele si initierile – fara ca prin asta sa dea apa la moara mistagogilor de ocazie.
„Minunatele replici de dupa“ este o arta poetica implicita a volumului de fata, chipul din acest moment al lui Robert Serban (nu cel din fotografia zâmbitoare de pe coperta, de star de cinema), pe fata caruia se asterne încet o melancolie de cinefil în asteptarea marii vibratii planetare: „viata-mi pare o vechitura de film rusesc / cu cadre largi / monotone / prin care mai trece câte-un personaj / ce vorbeste-n dodii / se misca nefiresc / si trasneste a moarte // ce altceva as vrea? / nu mai sunt nici eu tânar din când în când ma înteapa la inima / pantofii mi-au ramas la fel de botiti ca anii trecuti / fiindca nu ies niciunde / nicaieri / de mult trebuia sa vina un cutremur / care sa aduca sfârsitul / dar nu asta ma intereseaza / nu asta tot astept / ci replicile / minunatele replici de dupa“.
Cum 2012 se apropie, poate ca poetul va putea asista încântat si la „minunatele replici de dupa“, dar ceea ce trebuie sa stie e ca, asa cum ne asigura e.e. cummings într-un superb poem al sau, chiar „de s-ar sfârsi dorintele si lumea toata / un poem va pluti auriu.“
Acum, dupa ce a performat ca atlet imberb pe terenurile rapide ale „Odyssex-ului“, dar si într-un home-movie în care era actor principal, poetului nu i-a ramas decât sa aspire, în viitoarele carti, la o viziune ampla ca un roman rusesc! E tot ce mai poate si trebuie sa faca un poet dupa ce „corabia beata“, sarmana poezie, a luat destula apa la bord – în epoca romancierilor, a eseistilor si a directorilor de opinie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper