Mircea Dinescu – drumul de la Daphne la Elodia

Un articol de NICOLAE COANDE

Poetii mei (V)

Pe coperta ultimei carti de poezie semnate de Mircea Dinescu scrie mare numele autorului si, mai redus, titlul: „poeme noi“. Cu litera mica, ambele. Daca nu am vedea numele poetului am putea crede ca Mircea Ivanescu, cel care a impus la noi acest titlu-sablon aparent tern, este autorul unui nou volum de poezie din seria care l-a facut notoriu. Dar, nu – poetul de la Sibiu nu si-ar fi intitulat, la experienta sa, atât de previzibil cartea. El ar fi scris, mult mai subtil, „alte poeme noi“.

Când petrec în minte literatura critica despre poezia lui Dinescu, printre primii pe care ea îi crediteaza automat se numara Lucian Raicu si Eugen Simion, cel din „Scriitori români de azi, III“. Mare pacat ca Eugen Simion nu mai scrie despre poetii români aflati în cursa, asa cum mare nenoroc ca Laurentiu Ulici si Marin Mincu nu mai sunt printre noi sa sustina „orfelinii“ ramasi sa lupte pe câmpurile de onoare unde toti cauta faima, adesea chiar în detrimentul poeziei. Tot e bine ca au ramas sa-i sustina Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ion Pop, ultimii mohicani ai unei critici care a citit poezie cu fervoarea cu care poetii au scris-o.
Dinescu a fost remarcat de critica înca de la debutul cu „Invocatie nimanui“ (1971), iar în 1973, cu „Elegii de când eram mai tânar“, aceasta l-a declarat „enfant terrible“ al poeziei noastre, unde afisul îl tineau Nichita Stanescu si Adrian Paunescu. Lucian Raicu, poate cel mai fin cititor de poezie din România, dupa cum marturisea chiar poetul, a detectat în poezia sa un „har mozartian“. Dar parca tot E. Simion l-a fixat cel mai bine, în „Scriitori români, III“ (1984), când criticul ploiestean i-a surprins cu subtilitate profilul dezinvolt, din tuse fine si muchii abrazive: „Mircea Dinescu debuteaza cu o poezie înfumurat melancolica, cu teribilisme de înger rural ratacit în romantica oraseneasca. Invocatii nimanui si, în 1973, Elegii de când eram mai tânar l-au impus numaidecât în atentia generala. Surprindeau tonul direct si sincer al limbajului, tristetea si impertinenta juvenila a poemului reîntors, pe aceasta cale, la traditia confesiunii si a ceea ce se numeste poezie de inima. Poetii din generatia lui M. Dinescu, veniti dupa N. Stanescu, Sorescu, A. Paunescu, complica enorm discursul liric printr-un proces de intelectualizare si abstractizare a limbajului. Autorul Invocatiei nimanui merge în sens contrar: reabiliteaza elegia sentimentala, introduce biografia în poezie, deschide imaginatia lirica spre social si comenteaza, în stil când grav, când aluziv si sarcastic, istoria care îl asuma. Poemele lui au mereu un aer de suferinta si provocare, sunt elegiace, strabatute de o neliniste de origina necunoscuta si, în acelasi timp, sunt cum nu se poate mai dezinvolte în imagismul lor turbulent.“
Vedeti de ce regret ca Eugen Simion nu mai întâmpina poetii ca odinioara? Întreg portretul facut poetului în acel op din 1984 este antologic, de la începtul din care tocmai am citat, pâna la premonitia din finalul studiului sau: „Mircea Dinescu este poet – nimic mai mult, dar nici mai putin (parafrazez o propozitie celebra) – si unii confrati, îmi dau seama, nu-l simpatizeaza si vor sa-l vada plutind ca Ofelia cu o coronita de ziare pe cap… Firea lui nestapânita îl face vulnerabil, în fata adversarilor lui, spirite potolite, metodice, cu multa stiinta si rabdare în astfel de situatii. Dar s-ar putea ca spiritul nerabdator al poeziei sa învinga, în timp, si cei care îl contesta sa fie într-o zi aratati cu degetul“. Exceptional „avertisment“, ca si pronostic, al unui critic în anul de gratie 1984 (ne reamintim rapid de Orwell si de Amalric)! Cine sa fie cei care îi contestau lui Dinescu talentul si poezia? Presupun ca ideologii culturali ai epocii, carora poezia sa bataioasa le dadea dureri de cap si vertijuri estetice. De altfel, în volumul „Cine sunteti, Bujor Nedelcovici?“, în care romancierul dialogheaza cu Sergiu Grigore, acesta si-l reaminteste pe Dinescu în episodul în care poetul îi era alaturi atunci când îi cerea lui D.R.Popescu, seful USR la acea vreme, sa-i înlesneasca o audienta la Petru Enache: Dinescu singur mi s-a alaturat, însa când…. (relatare carte). Ce mi se pare compasiv în textul lui Simion, care ar fi trebuit sa fie unul doar de critica aplicata, este felul în care, referindu-se la versul sau, „Ofelie cu o coronita de ziare pe cap“, criticul îl creioneaza pe poet ca pe victima perfecta a zelatorilor sai ideologici. Parca spre a-l adeveri pe critic, poetul a publicat în 1989 „Moartea citeste ziarul“, însa tocmai la Amsterdam. În România poetul nu mai putea sa spuna ce voia, era deja interzis, însa 1989 este anul în care „spiritul nerabdator al poeziei lui Mircea Dinescu“ învinge, iar contestatarii sai sunt, fapt remarcabil pentru ideea poetica de justitie în viata, „aratati cu degetul“! Si, atunci, sa nu-ti para rau ca Eugen Simion nu mai scrie despre poetii contemporani, inclusiv din perspectiva caracterului dificil al omului care poate influenta opera, dar si al barbariei receptarii de tip ideologic care face înca ravagii în România?
Am facut acest ocol, cam lung, recunosc, pentru a putea ajunge unde vreau: la drumul parcurs de poezia lui Mircea Dinescu, de la debutul caruia se împlinesc anul acesta patruzeci de ani. E mult, e putin? Eu cred ca este remarcabil pentru un poet sa supravietuiasca patruzeci de ani în poezie la un nivel înalt si sa lase o urma durabila în istoria poeziei unei literaturi – literatura care adesea, nu doar la noi, se scrie pe nisip.
De aceea, când un poet de anduranta de talia lui Dinescu vine cu o noua carte de poeme scrise în ultimii sapte ani, în plin furor al epocii media unde poetul s-a acomodat rapid, fara nici o rezerva, asteptarile din partea criticilor si a publicului sau sunt ridicate. Mai ales ca ultima carte a sa de poeme a aparut în 1996 („O betie cu Marx“), fapt neremarcat de majoritatea cronicarilor pâna acum. Asadar, sunt cincisprezece ani de când poetul nu a mai publicat o carte de poeme originale, chiar daca numele sau a fost prezent pe piata cartii de poezie cu trei antologii eficient promovate. Sa-si fi urmat, în acest sens, poetul propriul sfat dintr-un vers mai vechi: „Renunta în primul rând la poezie / si te va durea stomacul mai putin…“? Nimic nu e imposibil.
Cu volumul „Femeile din secolul trecut“, Mircea Dinescu pare mai aproape de cântecul muntenesc ilustrat de Anton Pann, cântat de Zavaidoc si rafinat erotic, pâna la dezmat lingvistic, de cersetorul de cafea, Emil Brumaru. Daca la debut poetul bea cu femei prin scorburi „dulcele venin“, acum el ne propune propriul sau vin, în timp ce femeile de altadata au ramas în secolul în care l-au întâlnit, umbre erotice într-un muzeu de ceara al epocii. Ceea ce era cântec învaluitor, de o superba puritate (E. Simion), devine vitriolant si direct, cu o concretete a limbajului care poate speria, dar si amuza. „Manusa de melancolie“ e tavalita azi prin decameronul timpului, ca si prin acel „verde-n fata“ cu care poetul ne-a obisnuit înca de la „Democratia naturii“.
Numai ca Mircea Dinescu nu este poetul care sa-si menajeze criticii si nici cititorii. Poemele „noi“ din acest album poeticesc (titlul cartii apare neasteptat abia în pagina de garda a cartii) par, în majoritatea lor, glose la maneaua antonpann-iana, la scara finalului de secol XX, unul care a început în 1914 (cum au constatat istoricii si psihologii), odata cu primul razboi civil european si cu intrarea Omului nou în scena, si s-a încheiat, abrupt, în 1989. Secolul mutantilor s-a încheiat brusc, la fel cum debutase. Mutantii, însa, sunt înca printre noi.
Poemul liminar, dintre cele 24 propuse de Dinescu într-o carte la care si-a dat concursul, inspirat, Dan Erceanu, cu desene si compozitii hilar-ironice, este un cântec vesel de lume, care da oarecum tonul întregului volum, desi nu-l defineste pe de-a-ntregul. E un remake mai mult sau mai putin reusit al faimosului cântec popular interbelic, „doua mere-ntr-o basma“ o superb-inutila sfidare anti-ruseasca, pe care Dinescu îl acordeaza la temperatura cântecului golanesc, foarte popular în undergroundul anilor saptezeci, cu tatuca Lenin, liderul mondial al mutantilor, pe post de magnet erotic al multimii, dar si al unui simpatic golan care vrea sa dea lovitura vietii sale. N-o da.
Poetul alterneaza aceste cântece din zona hip-hop-ului de cartier cu patetice romante trase în livresc, în care un filozof cafard, cum este Cioran, devine personaj de romant erotic. Poemul care da titlul culegerii este o varianta personala a unui nemuritor poem villonesc, fara caratele aceluia si, mai ales, fara acea clipa de nesfârsire pe care o lasa în mintea oricarui cititor lectura „Baladei doamnelor din alte vremuri“. Destule dintre poemele facute anume spre a fi cântate (volumul se degusta cu un CD alaturi) sunt pastise voite ale unor celebre poeme sau cântece care au facut istorie (Lili Marlen în varianta unui sudic care are nostalgia stepei, dar si a katiuselor care brazdeaza cerul), vocalize menite anume sa „încinga“ un cititor care vede cum ceva arhicunoscut primeste o haina noua. Si tot asa, în poeme ca „moby dick“, „craciun“, „femeie, tu, usoara…“, „elodia“, „veronica, veronica“, „descântec de magar batrân“, „trei, doamne, si toti trei“, adeverind înca o data ceea ce Eugen Simion detectase înca de la „Proprietarul de poduri“, anume „modul voit impertinent de a vorbi de simboluri mari în termeni de boema bucuresteana“ – simptomatic în acest sens e versul „… la urma urmelor, / si isus e rodul unui ménage a trois.“ Nu cred, ca Radu Calin Cristea, ca Mircea Dinescu ar fi scris, în acest sens, cel mai socant volum din întreaga noastra istorie literara, în orice caz, nu în sensul expresiei lui Nicolae Manolescu atunci când se referea la „Poemul invectiva“ al lui Geo Bogza. Cred ca Radu Calin Cristea, care stie de altfel ce diferenta este între expresivitatea bogziana si glisarea în sevraj pornografic a lui Dinescu, pluseaza inutil si atunci când prevede ca „receptarea critica va trage mult aer în piept pentru a asimila socul acestor poeme ce zguduie limbajul poetic si îl supun unui implant violent de cuvinte interzise datorita clasicizarii unor pudori care nu fac niciodata marea literatura.“ Pudorile sau zguduiala limbajului se opun receptarii corecte? Oricum, amuzat de furorul receptor al lui RCC, nu pot decât sa constat ca, fara sa se teama de retard, critica s-a pronuntat deja si nu a parut sa resimta socul prezis de criticul de la „Adevarul“, ba chiar a produs reflectie competenta care depaseste lejer entuziasmul jurnalistic. În fond, asta ar fi menirea criticii – si era asa si pe vremea când Radu Calin Cristea scria competent despre poezia lui Doinas. Sa fim seriosi, în aceeasta culegere Dinescu nu e nici Baudelaire, cu „Florile raului“, nici Allen Ginsberg cu poemele sale care au ultragiat o America întreaga, nici macar Charles Bukovski, pe care cititorii români de poezie l-au putut descoperi recent în antologia „Dragostea e un câine venit din iad.“ Este Mircea Dinescu pe urmele rapsozilor populari, care la petrecerile sau la nuntile românesti dau ghies la cântece deocheate, cu texte dintre cele mai picante si savuroase, chiar daca nu au talentul poetic vadit de poet inclusiv în asemenea cataplasme fornicatoare.
Când însa adevaratul poet Mircea Dinescu se ia în serios pe sine, el îsi revede, ca armurierul din Toledo, panoplia de arme care i-a adus stralucirea si faima si da poeme de mare forta precum „omul cu parapanta“, „isus nu crede în magi“, „luceafarul“, între care se strecoara poeme pe care le-as numi intermediare din punct de vedere al valorii. Aceste poeme mediane reprezinta autopastise dinesciene dupa câteva poeme care i-au facut faima în epoca, un semn ca poetul se reviziteaza din când în când: „dreptul la libera circulatie“ (în maniera sarcastica din „Proprietarul de poduri“), „ultimul dans“ (amintind de tonul pur din „Elegii de când eram mai tânar“) sau cele care amintesc de fulminantul „dodeskaden“ („ce-ati facut cu nebunii din gari? / macar ei n-aveau limba de cârpa…“): „reflectii asupra cazii de piatra de la herculane…“, „tara“, „cântec de locomotiva“, „covrig ceresc“, „blestem“, toate sub semnul sarcasmului reunit cu lirismul îngerului întristat al unui poet care odinioara cupla în sine si în poezia sa „purul cu obscenul“, obsedat de o noua alchimie a verbului: „Albastrul adormea în zi/ ca o pisica salbateca, – gesturile tale / poate ca totusi îl vor îmblânzi / la poarta lumii vegetale. // O, Daphne, da-mi din când în când / o ramura a întelegerii depline,/ când stau la radacina ta plângând/ sub smaltul de pe vasele eline“. Amintindu-ne de asemenea versuri ne putem da seama de sensul vorbelor spuse de Paunescu lui Dinescu, la telefonul din rezerva de spital unde poetul îsi astepta sfârsitul: „Mircea, mi-e dor de cel ce ai fost odinioara…“
Un poet care scrie asemenea versuri tulburatoare – ca premonitii ale unui trecut în care era instalat în epifania lumii –, precum cele citate mai sus, nu poate fi uitat niciodata.
Cu toate astea, Mircea Dinescu nu pare sa se fi schimbat prea mult, chiar daca de la debut au trecut, iata, patruzeci de ani, iar poetul a publicat douazeci de carti, cu tot cu antologii. Poetul a mai ragusit, însa ceea ce este evidenta acum e neputinta sa de a mai privi poezia ca pe un dar al zeului. Ea e mai degraba un artefact, poetul nu se mai supune rigorilor inspiratiei, ci doar necesitatii de moment. Scrie în tuse groase, pentru ca lumea îl provoaca astfel. De fapt, nu mai scrie, altoieste poemul cu lovituri de ciocan, aducându-l în zona cântecului de lume. Când evadeaza, o face înca admirabil, dar pentru a avea continuitate trebuie sa stai la masa de scris, asa cum sta macelarul la butucul sau cu satârul în mâna, cu ochii pe sângele poeziei care nu moare.
Sa speram ca poetul va reveni mai des acolo, pe masura ce instinctul sau de calator prin mahalaua republicana se va ostoi, lasând loc reflectiei lirice si meditatiei asupra soartei de a fi un nou Ovidiu, de data aceasta relegat de bunavoie la Dunare.

Un comentariu pentru “Mircea Dinescu – drumul de la Daphne la Elodia”

  1. martie 6, 2011 la 8:34 am

    Volumul este penibil. Punct. Dinescu este un pcr-ist, fost poet (de valoare medie).

    din „opera” sa recenta:

    „Biet amor de barză chioară
    Pentr-un stâlp de telegraf
    Maţul tău mă înfioară
    Damful tău mă face praf.

    …Cu zulufi, dar constipată,
    Grizonat, dar cufurit,
    Mi s-a pus pe tine-o pată
    Să ţi-o trag la infinit.

    Cum te mai strigam, conteso,
    Când intram la tine-n gang
    Şi-ţi făceau bucile zbang
    Na-ţi-o frântă că mi-ai dres-o.

    Eminesculând odoare
    Veronică, Veronică
    Eu credeam c-o ai mai mică,
    Tu credeai c-o am mai mare…”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper