Mircea Cartarescu – un Narcis fara Goldmund

Un articol de Nicolae Coande

PoeTii mei – 2010 (III)

Ma-ndoiesc ca Mircea Cartarescu n-ar fi speculat propriu-i viitor atunci când a prezis ca nu mai e poet – asa cum nu e cert ca nu a mai scris sau gândit poezie dupa intervalul 1988-1992, adica un fragment din „era glaciara“, cu iarna grea surprinsa-n Colentina, finut retusata în volumul „nimic“ (Humanitas, 2010). Chiar nu se prind criticii, care au jubilat ca pot afla date precise din laboratorul poetului, ca omul poate fi ironic si se poate juca în felul sau cu dorinta lor stiintifica de „datare“?
Sa admitem, de dragul jocului, ca poetul spune adevarul gol-golut (the naked truth) si ca aia e perioada datata cu carbon paispe de critici, în care care poetul a mai scris ceva („Dragostea“ a aparut în 1994), ca ele sunt postumele din timpul vietii, artefactele unei epoci de mult disparute, stranii si de neînteles (muzeul Antipa al renuntarii sale). Ce ar însemna asta? Nimic, ca sa-l parafrazam pe Cartarescu însusi, omul care nemaivoind sa fie bard în Valahia Minor a dorit sa scrie romanul Totului. Bine, dar poetul, acelasi poet, scrisese parca si volumul de poeme cu titlul asta! „Iar totul este facut mai ales din nimic“, iata finalul unui poem cartarescian în care „nimicul“ este anuntat. Joaca asta a lui Cartarescu cu „criticii sai“ are ea un rost, daca nu cumva e o forma ironic-benigna de relaxare în disputa (fictionala) pe care o are fiecare scriitor autentic cu receptorii sai profesionisti. Uite, Iaru, de pilda, chiar nu mai scrie poezie, apare doar la televizor pe post de agitat civic. Stratan a murit, doar Cosovei continua cursa. Chestie de psihic si de conditie fizica. De karma, ar zice unii.
Chiar daca statistic lucrurile pot arata astfel, cred ca Mircea Cartarescu mai poseda poezii pe care nu le-a dat publicitatii. Pot, de asemenea, sa fac supozitia ca unele sunt de data recenta. N-a scris el Mircea Dinescu poezii noi, dupa ce s-a crezut ca poezia l-a parasit? Sau a parasit-o? În fine, paleontologii literari vor dezlega si enigma asta cândva.
Mi-amintesc ca acum multi ani poetul a ironizat o anumita formula lirica la moda în România, în perioada când optzecistii se trudeau sa schimbe canonul. El i-a ridiculizat pe piosii formulei sacramentale, aceea care oficiaza în poezie, cu o expresie care i-a adus destule dusmanii: „izmeniti amatori de orfisme“. Si-a facut dusmani printre poeti, iar unii jubileaza azi, când poetul a pus lira-n cui. Caci, sa nu ne facem ca ploua, exista un meci între M.C. si destui poeti din toate generatiile, provocat de aparitiile sale ca teoretician al postmodernismului, dar si de vedeta literara sustinuta de un important critic literar saizecist si de un renumit filozof saptezecist. Între timp, un critic douamiist cum este Alex. Goldis, a descoperit, dupa lectura poemelor din „nimic“, ca poetul nu era, de fapt, decât „un mare iluzionat, infinit mai apropiat ca spirit de o traditie metafizica decât de tranzitivitatea poetilor americani“. Problema, asa cum o detecteaza Goldis, nu e ca poetul a lucrat în „travesti“, ci ca nu poti schimba atât de usor traditia în care scrii cu formula îndragita de tine. Credeti sau nu, mediul în care evoluezi, ca si traditia care te contine, îsi pun amprenta asupra ta, chiar si când te-ai nascut aproape de Obor. Ne scriem poezia nu doar cu cuvintele tribului, dar si cu aburul respirat de înaintasi, cu pneuma lor „sacra“, caci, cu vorbele lui T. S. Eliot din „Traditia si talentul personal“, „nici un poet, nici un artist, în oricare dintre arte, nu înseamna nimic singur.“ Iar Cartarescu fara poezia înaintasilor, nu poate fi înteles si probabil ca poetul, printre putinii din poezia româna a secolului trecut, stie, odata cu acelasi Eliot, ca adevaratul poet „trebuie sa fie constient de curentul principal, care e departe de a curge pe vadul marilor reputatii.“
La noi, însa, printr-un fenomen de vampirism comparatist, orice poet important este automat comparat cu Eminescu. Daca rezista, bine, daca nu – nu. Însa poetul adevarat este cel care, rezistând oricarei comparatii, mai stie ca „materia artei sale nu este niciodata exact aceeasi“, dar si ca trebuie sa se supuna, în acest furor procustian al criticii de evaluare, cu judecati elaborate de norme ale trecutului. De aceste furci caudine ale criticii nu scapa nimeni. Nici Eminescu macar.
Poate ca avea într-un fel dreptate Marin Mincu atunci când spunea, fie si pe un ton sententios, ca „are loc un fenomen permanent de infuzie si transfuzie a eminescianismului în corpus-ul actual, trecut si viitor al literaturii românesti“. Nu e de colo sa te fi nascut în traditia poeziei românesti. Pâna si un poet care nu s-a nascut, profetea acelasi Mincu, este „deja marcat de aceeasi ereditate“!
Revelatia lui Goldis nu e mai putin importanta: adica poetul a lucrat toata viata într-o paradigma, fara sa stie ca drumul ales îl va plimba tot în traditia metafizica. Una spunea, alta fuma – cu vorba lui Arghezi.
Departe de a-mi propune sa dezghioc formula în care a fost scrisa poezia lui Cartarescu, voi remarca, dincolo de poeticile implicite din anumite poeme de aici, ca miza poeziei sale, cel putin în ton si expresivitate „voluntara“, a fost aceea a receptarii cât mai corecte cu putinta, daca despre corectitudine în actul receptarii putem vorbi nepedepsiti de Dumnezeul hermeneuticii. Dincolo de eteroclismul artei sale, în care sunt amestecate stiluri up-datate din poezia româna cu noi cuceriri ale expresiei din scolile americane sau de aiurea, Mircea Cartarescu, ca orice poet bun, a tins sa-si faca propriul limbaj, a detestat obscuritatea si a cautat o cât mai completa adresabilitate. Paradoxul aici începe: când în sfârsit a reusit, s-a oprit. Formula „ultima“ din „nimic“ este cea a unui clamoros adio (si O. Nimigean a scris un ironic-acrisor volum de poezii, prin 1996, „Adio, adio, dragi poezii“ – asta nu l-a împiedicat sa revina cu „Nicolina blues“), prin care îi spui lumii ca o parasesti, ba chiar o si faci. Însa, stim cu totii, nu ai vrea ca ea sa te paraseasca, la rându-i. Tragi cu coada ochiului sa vezi daca regreta cineva plecarea ta – mai nimeni. Asta doare.
Poemele din „nimic“ cultiva angoasa sfârsitului, de sorginte bacoviana („desi nimic…“), cu reveria erotizanta din „Dragostea“, unde o ea joaca rolul de iubita care concureaza poezia. Orice femeie e geloasa pe poezia celui ce o scrie, inevitabil. Orice femeie „desteapta“, desigur. „Muza veche“ trebuie îndepartata. Suntem martorii tribulatiilor si ai sfârsitului primei iubiri, provocate de aceasta concurenta vitalista care e o iubita ideala, dar si de dezgustul de a sfârsi ca poet într-o tara în care poetii „încep cu picoarele umflate si sfârsesc cu capetele umflate“ (am citat aproximativ din Delmore Schwartz, fiul unui evreu emigrat din România în Brooklyn). John Lennon, cu poezia sa de dragoste care sfideaza conventiile sociale, cu puritatea inimii ultragiate, este cel care îl aduce cu picioarele pe pamânt pe cel care credea în „aer cu diamante“. Nu, aerul local e cu microbi si cu ploi acide, cu gasti pestilentiale si tradari rafinate. Prietenii cei zgomotosi din tinerete intra ca-n pamânt, se maturizeaza, se duc la casele lor si poezia nu face fata acestei tradari. Nu, e greu sa fii, aici, Berryman („Omul si-a luat cea mai tare sarcina din câte erau, / son fin“), Ginsberg („Ramâneti iresponsabili“) sau chiar Schwartz („Câinii sunt shakespeareni, copii sunt straini“): ori trebuie sa sari de pe pod ori sa iei droguri si sa te revolti în mediile gay. Un poet român va putea cu greu face asta, în ciuda constiintei lirice înaintate. Dar ce face un poet român, ma va întreba un tip sagace si care nu e sedus de explicatia mea? Simplu: va spune, când se va acri, ca „poezia e pentru subdezvoltati“ sau ca „doar ce nu e poezie / mai poate rezista ca poezie“, un soi de paradox de om matur si scolit în Occidentul care se sterge la fund cu „poezia mare“, aproape constient, deci treaz, ca juriile cultural-corporatiste nu dau premii decât prozatorilor si eseistilor care publica în cele mai citite ziare din lume. Poezie? Saracie…
Poate ca Mircea Cartarescu, acest „dinozaur Denver“, cum se simte când se vede în oglinda poeziei, era deja întelept la 32 de ani si a simtit ca paradigma istorica în care tocmai se pregatea sa intre nu are habar si nici chef de „marea poezie“, într-o vreme când omul era mic, mic, sub dictatura. Si, fiinca am adus vorba de poetii români, pe cine îl ia de model Cartarescu pentru a realiza ceea ce Bloom a numit anxietatea influentei, „alegoria relatiei oricarui scriitor cu traditia, mai ales cu traditia întrupata într-o figura înteleasa ca antemergator“? Cine ar fi „înaintasul“ sau, pentru a dovedi influenta? Daca ne bazam pe registrul debordant al lexicului poeziei sale – Heliade, poate, Arghezi, cumva, însa daca ne raportam la „Levantul“, Cartarescu nu mai este „vexat“ de nici un poet anume din istoria literaturii române. Adica este, dar nu de unul, ci de o suta. Si Sorescu prinsese „spilul“ („Minorii sunt majoritari“, cartea sa de critica literara aplicata celor vechi nu e întâmplatoare). În cele din urma, poate ca nu mai e atât de important pe cine „ucide“ în efigie Cartarescu, ci, cu acelasi Harold Bloom, daca a inventat atât de mult uman încât sa se dispenseze de literar.
Orgoliul sau de literat român care trebuie sa fie tradus în engleza pentru a fi cunoscut în Occident nu este egalat decât de simplitatea actului de a scrie poezia sa unica, de fost cauzas, cu o logica în minte si-n inima: „Eu sunt mai important decât ea“. Într-un fel, asa si e, orice poet bun e mai important decât poezia sa, din ratiuni pe care nu vreau sa le dezbat acum. Poemele din „nimic“ reprezinta subminarea unui ton care nu este deloc al disperarii de a rata, ci acceptul dat siesi si poeziei ca totul poate fi ok, nu existam, nici macar literar, doar în termeni de vampirism extrem. Ne maturizam pe masura ce aruncam balast, pierdem ceva. Nu avem chef, dar o facem, altminteri devenim greoi. Cadavrul tineretii este unul jenanat de la un moment dat încolo (Montale, „eu cred ca tineretea-i anotimpul ce-i mai penibil în viata“).
Numai ca Mircea Cartarescu nu este Rimbaud, nu paraseste nimic cu totul (na, ca mi-a iesit!), nu se apuca de comert cu arme, nu da cu tifla Europei, nici macar tarii, el continua sa scrie pentru ca este asa cum a vazut recent foarte bine Dorin Tudoran: „… modelul de câstigator absolut. Felul lui de-a fi, de-a trece prin lume, cu pasiunea lui absolut înrobitoare pentru scris – este facut sa câstige.“ Poemele sale sunt fise personale ale despartirii de o anumita vârsta, firimituri de la un ospat regesc cândva, hainute ale copilului de odinioara, de care ti se face mila, semne cu creta facute pe un copac din curte unde poti remarca felul în care ai crescut între timp, alaturi de prietenii din gasca. Acum, gasca e sparta, liantul care-i tinea – poezia, tineretea – a disparut. Ai zice ca Mircea Cartarescu a crezut în poezie atunci când a crezut în forta prieteniei, chiar daca unele dintre poeme par sa contrazica afirmatia asta. El este solitar de cele mai multe ori în poeme, suspina romantios si ipocrit dupa o anume Natalie Wood si viseaza o femeie care sa nu fie precum cele descrise de amici si de „dom’nichi“ la o cafenea în Berlin, unde expertul numit astfel face o paralela între dame si opera de arta: „asta e ca si cu femeile: când vezi una pe strada / cu dunga ciorapului putin într-o parte / îti dai seama ca tipa e abordabila. / corectitudinea perfecta inhiba, si la / femei si în operele de arta“. Ce pot sa zic? Daca „nichi“ gândeste asa, pot pricepe de ce literatura critica este corupta de tentatia formelor imperfecte. Observatia era, oricum, a unui tip care bea o cafea pe strada, nu a unui exersat în saloane…
Lasând gluma la o parte, Cartarescu este în acest volum de „nimicuri“ abandonate un mic maestru al poeziei „vorbite“, un monologal care povesteste cu farmec mici videoclipuri în care ceva cum e fericirea, inclusiv cea domestica, pare sa joace rolul principal: „va fi cald de la soba în casa copilariei tale, / vei radia în noua ta rochie, vei palavragi cu sora-ta o gramada, / eu voi juca table cu tata socrul / si vom bea tuica fiarta, si lumea va fi atât de mica…“
În plin marasm totalitar, poetul regasit cauta un refugiu si îl gaseste în iubirea pentru o femeie, în povestea cuplului care se încalzeste în bucatarie la flacara aragazului – chiar daca admite ca atunci când era nefericit si singur scria mai bine. Singuratatea e combustie, vezi bine. Ca si iubirea devenita literatura, drapata în „as vrea sa iubesc fara sa fiu iubit“, cum spune noul Narcis dezamagit ca totul se ruineaza în „splendidul jeg al orasului“. Goldmund, mintea feminina, ratacitorul în teritoriile irationalului se pierde în ceata, este „uitat“ sau doar amânat pâna la o noua eruptie. Poetul umbla fara sinele sau artist prin noua lume care se naste, nu mai scrie marile sale poeme integratoare, nu te mai „rupe“ cu stilul sau flamboaiant, nu-ti mai da peste cap orizontul de asteptare. Cu toate astea, e în aceste poeme recuperate de editor un plin al viului care poate cuceri un cititor chiar si sofisticat, pâna si un „izmenit amator de orfisme“, care afla ca „nu exista iluzia“, nici Agartha, Shambala, Maya, iar certitudinea este moartea, cu tot cortegiul ei grotesc, terifiant numai bun pentru un deluded idiot. Am putea suspecta poetul de lipsa de credinta, ca si de lipsa de respect pentru fosta sa viata, dar poetul nu e obligat sa recite psalmii altora, nu-i asa?
Cert este ca Mircea Cartarescu a dorit sa scrie o poezie cantabila, directa, drapata în faldurile unui lexic mirobolant, volatila si inubliabila ca un slagar pe care lumea d’acia o fredoneaza încet, pe strada sau în liftul care coboara „ad inferos“, în Balcania noastra tragica. A vrut sa fie cu „lumea“. Si i-a iesit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper