Mai marii lumii despre „fuga din Egipt“

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Dupa revolutiile din Tunisia si Egipt a sosit si timpul intrebarilor. Ce revendica popoarele arabe? O simpla schimbare a regimurilor politice, arhaice si corupte sau una mai profunda, paralela, de ideologie sau de religie? Analizele aparute in presa internationala nu dau inca un raspuns limpede la aceste intrebari. Se contureaza, totusi, o interpretare pertinenta potrivit careia revendicarile pot fi socotite ,,revolte sociale“ provocate de saracie si de lipsa de libertate, necazuri neluate in seama mult timp in Occident. Este una dintre caile de intelegere a mareei revoltelor din Orientul Mijlociu. Totusi contextul international in care acestea se produc trebuie luat si el in calcul. Chiar privilegiat.
Mubarak a plecat, dar a ramas la putere armata care a dizolvat Parlamentul si institutiile statului. Demonstrantii au sesizat pericolul si s-au intors in Piata Tahrit pentru a cere precizari privind perioada de tranzitie. Promisiuni: sase luni. Cam cât isi mai dorea si Mubarak sa stea la putere. Dupa victoria ,,revolutiei iasomiei“ din Tunisia, desi isi câstigasera libertatea, tunisienii au inceput sa plece din tara. Italia, prima destinatie deocamdata, ii retrimite in Tunisia. Un nou val de  imigratie economica nu este de ingaduit in conditiile când criza nu si-a dus pâna la cap efectele. La Saana, in Yemen, si la Alger au iesit alti nemultumiti in strada. Specialistii apreciaza ca saptesprezece state din regiune vor fi zguduite de miscari de revolta.
Cred ca pot socoti vizitele din 12 si 13 februarie in Arabia si Emirate ale primului-ministru francez, François Fillon, adica imediat dupa debarcarea lui Mubarak, un eveniment cel putin spectaculos. Atacat personal pentru concediul petrecut pe banii presedintiei de la Cairo in timpul lui Mubarak, ca si Franta pentru sustinerea regimului acestuia, François Fillon a simtit nevoia sa precizeze ca Parisul nu ar fi facut compromisuri sau demersuri mercantile. Nu aceasta a fost miza relatiilor cu Cairo, ci consolidarea perspectivelor. Iar despre vizita in regiune a spus: ,,Franta trebuie sa fie mândra pentru ca a creat cu partenerii din Emirate o institutie a carei ambitie fundamentala este sa contribuie la dialogul culturilor“. Sa spunem, insa, ca din 1994 nici un prim ministru francez nu a mai vizitat Emiratele si, ceva mai interesant, ca inainte de a ajunge la Ryad, Fillon a poposit pe puntea port-avionului Charles de Gaulle care participa la manevre comune cu armata saudita. Ceea ce este important. Cum importante sunt si reactiile la cald ale cancelariilor occidentale dupa debarcarea lui Mubarak. Agence France Presse le consemna inspirat sub titlul ,,Occidentalii saluta plecarea lui Mubarak, bucurie si neliniste in regiune“. ,,Tarile occidentale au salutat demisia presedintelui Hosni Mubarak ramânând prudente in privinta evolutiei situatiei din Egipt, in timp ce in mai multe state din Orientul Mijlociu aveau loc scene de bucurie“. Fata de entuziasmul, curajul si riscurile cu care ziaristii transmiteau stirile din mijlocul multimii revoltate, primele reactii ale marilor cancelarii la plecarea lui Mubarak sunt seci, daca nu chiar evazive. Nu cred ca este vorba de incertitudini, ci mai degraba de câstigarea unui timp de recul pentru acoperirea pacatului, diferit ce-i drept, al unora si al altora de a fi inchis ochii la regimul dictatorial al lui Mubarak. ,,Egiptul nu va mai fi niciodata acelasi“ a declarat presedintele american la CNN si a chemat armata sa asigure o tranzitie spre democratie ,,credibila in ochii poporului egiptean“. Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, si-a exprimat convingerea ca statele arabe vor ramâne ,,o forta pentru stabilitatea si securitatea in regiune“. Avem astfel o extensie a viziunii americane asupra evenimentelor din Egipt pentru ca, nu incape nici o indoiala, secretarul general al NATO nu poate sa aiba pareri diferite de cele ale Washington-ului in privinta pacii si razboiului. Pe acest plan se duce o alta batalie, una nevazuta, deductibila din discursul presedintelui Barak Obama care a avertizat ca vor veni ,,zile dificile“. Un ziarist israelian il sfatuia pe Netanyahu ,,sa se pregateasca pentru o noua ordine in regiune“.
Reactia Moscovei a fost calculata si, ca de obicei, suficient de evaziva pentru a lasa loc la nuantari ulterioare. Ministrul de Externe Serghei Lavrov spera ,,in revenirea la stabilitate in Egipt“ ca urmare a situatiei ,,ultimelor evenimente“. China, de departe, vede, studiaza atent, dar nu se nelinisteste. Ingrijorarea Tel-Aviv-ului ramâne, in continuare majora. Explicatia consta in teama de ascensiune a islamismului in Egipt si in regiune. La polul opus se plaseaza satisfactia Miscarii Hamas care a salutat debarcarea lui Mubarak ca ,,inceputul victoriei revolutiei“. In Liban, Iordania, Qatar, Yemen, Tunisia si, evident, in Iran bucuria pentru victoria egiptenilor a fost mare. Ceva mai grijulii s-au aratat emirii din Golf care s-au declarat increzatori in capacitatea fortelor armate egiptene de a conduce tara potrivit ,,aspiratiilor si sperantelor poporului egiptean“.
Europenii au preferat sa vorbeasca mai apasat despre ,,o schimbarea istorica“. Asa a facut Angela Merkel. Cancelarul german a cerut ca viitorul regim politic din Egipt sa respecte ,,securitatea Israelului“ si tratatul de pace cu aceasta tara incheiat in 1979. Este si parerea primului-ministru britanic, David Cameron. „Time“ reproduce pe larg declaratia acestuia care, in mare, este aceasta: Egiptul trebuie sa aleaga un guvern civil si democratic. In rest, prudenta. Prudenta pentru ca Londra nu elimina surprizele pe care le poate aduce bulversarea politica de la Cairo. Presa si televiziunea franceza, pentru uz propriu si, prin TV5 Monde, pentru cel general, au redat in extenso si au transmis in direct declaratiile si precizarile presedintelui Sarkozy. Si nu au fost putine. „Le Point“, „Le Monde“ si „Le Figaro“ ne ajuta sa le sintetizam astfel: presedintele Frantei a salutat decizia ,,curajoasa si necesara“ a lui Mubarak de a pleca (ceea ce, cu câteva zile in urma, nu se putea sustine la Paris); a felicitat bravul popor egiptean (ceea ce nu facuse, insa, primul ministru Fillon, cu o luna in urma, in timpul concediului pe care l-a facut in Egipt, prin generozitatea dictatorului alungat); si a avansat sugestia ca noile autoritati egiptene sa organizeze ,,alegeri libere si transparente“, ceea ce sta in logica democratiei. Intrebarea, pentru momentul declaratiei, era care autoritati? Caci Mubarak a avut grija sa ,,predea“ armatei puterea iar Constitutia nu prevede o astfel de transmitere. Manevra rais-ului a urmarit ca, juridic, sa fie anulat efectul demisiei sale. Truc care fusese inteles la timp la Palatul Elysées, cu ingrijorarea cu care se impunea. Ministrul spaniol de Externe, Trinidad Jimenez a facut si el apel la o tranzitie ,,rapida si pasnica spre democratie la Cairo“, iar cel italian, Franco Frattini a mers pe recomandarea, incolora deja, ca ,,tranzitia sa se faca de o maniera pasnica si ordonata“. Alte state, cu putere de influenta si cu interese limitate in regiune, intaresc corul sfatuitorilor precauti. Ministrul de externe suedez, Carl Bildt, a afirmat cuminte ca ,,ceea ce se petrece acum va fi crucial pentru posibilitatile de democratizare a Egiptului“ iar primul ministru grec, Georgios Papandreu a facut apel la egipteni sa nu ignore ,,intelegerea nationala si responsabilitatea“. El crede ca ,,procesul de democratizare a Egiptului va fi dificil si va cere o munca laborioasa“. Declaratiile doamnei Catherine Ashton, seful diplomatiei europene nu au greutate: a fost ascultata vocea poporului egiptean, este de dorit instalarea unui guvern de larga reprezentativitate etc. Sunt vorbe care abia ascund dificultatile intâmpinate in Uniunea Europeana de a-si fixa o pozitie in absenta unei politici externe comune. Parerile celor mici – intelegeti la cine ma refer! -, chiar daca ar avea pareri, nu sunt luate in seama. Nu este usor sa fie sesizate diferentele intre opiniile Wasinghton-ului, pe de o parte, si ale europenilor. Dar ele exista. Au contat si vor conta interesele economice, militare, strategice. Mostenirea istorica nu este, nici ea, comuna. Forta de actiune si puterea de impunere a opiniilor sunt diferite. Ele fac discutiile delicate si solutiile dificile.
Lumea se schimba. Spre deosebire de batrâna antichitate, ,,fuga din Egipt“ s-a dovedit a fi calea de salvare a stapânului si nu neaparat cea a iesirii din sclavie. As risca spunând: cu asentimentul stapânului mai mare. Dupa Tunisia si Egipt, ce s-ar putea intâmpla in Orientul Mijlociu? Aproape sigur ca vor cadea si celelalte dictaturi, fosilizate deja, din statele arabe. Cu o mica marja de eroare se poate vorbi chiar de o contaminare mai mare, de o extindere in Asia, pâna in Coreea de Nord. Este de presupus ca situatia se afla inca sub controlul Statelor Unite si ca Washington-ul are interesul, ca si in cazul destramarii Uniunii Sovietice, sa nu se produca haos. O scapare de sub control ar arunca, aproape sigur, Orientul Mijlociu in razboi. Fie intern, fie regional. O astfel de situatie ar pregati cel mai bine terenul pentru instalarea unor regimuri fundamentaliste in lumea araba. Si cine este dispus sa accepte acest curs al schimbarilor?! Iranul da masura pericolului. Pe de alta parte, razboiul din Irak nu a oferit satisfactia unei victorii militare iar cel din Afganistan poate fi considerat ca o infrângere.
Nu este riscant sa spun – am mai spus-o –, ca revoltele actuale din lumea araba urmeaza un scenariu previzibil, usor modificat si, in mare, cunoscut de europenii din Est. El a fost folosit la prabusirea comunismului sau la declansarea revolutiilor portocalii in unele state est-europene sau ex-sovietice. Am remarcat câteva tentative de respingere a unei astfel de interpretari. Sa dea Dumnezeu sau Allah sa fie asa!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper