Lumea araba a intrat in stare de soc

Un articol de GEORGE APOSTOIU

„Hei, sef, ai vazut o prabusire
mai frumoasa ca asta?“

Revolutia din Tunisia a aprins scânteia miscarilor revendicative in lumea araba maghrebiana. Saracia a scos in strada nemultumitii care cer, când pasnic, când violent, rasturnarea regimurilor dictatoriale anchilozate si corupte. Protestele din Tunisia au reusit, presedintele Zin El-Abidin Ben Ali a luat drumul exilului cu familia, camarila si averea lor considerabila. Cele din Egipt, izbucnite imediat, indicau o rapida extindere a valurilor de revolta dupa scenariul, usor modificat, al revolutiilor care au condus la destabilizarea si la prabusirea regimurilor comuniste in Europa de Est sau cel al revolutiilor portocalii din Georgia, Ucraina si Kirkizia. Ceva a intervenit in potolirea – nu in stingerea -, revoltelor, iar acest ceva trebuie pus in legatura cu perspectiva, inca neindepartata, a inlocuirii dictaturilor militaro-politice cu unele fundamentaliste, ce au radacini puternice in lumea islamica. O astfel de schimbare ar pune in discutie interesele marilor puteri in Orientul Apropiat si ar izola Israelul, cu consecintele de rigoare, in interiorul unei lumi ostile. De ce s-au domolit lucrurile? Sa fi fost gresite calculele? Deocamdata, beneficiarul temporizarii revoltei din Egipt este presedintele Hosni Mubarak, aliatul de ieri al Statelor Unite, prietenul presedintelui francez Nicolas Sarkozy si garantul pacii cu Israelul. El a fost salvat in ultima instanta. Dar ii va fi greu sa se cramponeze de putere, cum doreste, pâna la incheierea mandatului, adica in septembrie anul acesta. Promisiunile lui ca nu va mai candida la viitoarele alegeri si manevra de a-l scoate din cursa si pe fiul lui pregatit de mult timp sa-l inlocuiasca, desi abile intr-un fel, sunt produse in urma unor puternice presiuni din afara.
Prabusirea dictaturii in Tunisia si miscarea de revolta din Egipt au avut un efect rapid de contaminare in regiune. Algeria este scuturata de greve. In Iordania, regele Abdallah al II-lea le-a dat o prima satisfactie manifestantilor sacrificându-l pe primul ministru. Simtind frigul nemultumirilor, presedintele Yemenului a convocat Parlamentul si Consiliul Consultativ. In Siria nemultumitii lupta pasnic, pâna acum, impotriva monocratiei, coruptiei si tiraniei. Dupa atâtea razboaie, intinse pe mai bine de un secol si jumatate, in statele arabe s-au produs multe miscari de nemultumire care, in oricare parte a lumii, ar fi condus la bulversarea ordinii. Cu toate acestea, structurile de putere arhaice au continuat sa reziste. Am gasit in presa straina un documentar privind longevitatea conducerilor in statele arabe. Este impresionant. In epoca moderna, regimurile dictatoriale de aici au trecut fara mari dificultati socurile schimbarilor din timpul decolonizarii, pe cel al prabusirii regimurilor comuniste din Europa de Est sau pe cel al destramarii Uniunii Sovietice. Regele Abdallah I a fost incoronat in Iordania in 1952 si a domnit pâna la moarte, in 1999, tronul fiind preluat de fiul acestuia; Gaddafi conduce Libia din 1969; Ali Abdallah Saleh este stapân in Yemen din 1978; Mubarak este presedintele Egiptului din 1982; in Siria, Bachar Al-Assad l-a inlocuit pe tatal lui inscaunat in 1970; in Maroc, regele Mohammed al VI-lea i-a succedat tatalui lui din 1999; Ben Ali a condus Tunisia din 1987. La adapostul protectionismului extern si al fortei militare, autoritarismul medieval, tribal, al acestor regimuri a beneficiat de ajutoare pentru iluzorii procese de democratizare din partea puterilor occidentale. Interesele impiedicau sa se mai vada ca aceste regimuri nu mai dadeau socoteala in fata propriilor cetateni. Drepturile omului nu aveau acelasi tratament ca in alte parti.
Sprijinul din afara pentru mentinerea unor astfel de regimuri la putere este vechi, solid, interesat si evident. Cele din Egipt si unele state-petrol din Golf au fost sustinute de Statele Unite pentru constituirea unui paravan de securitate in jurul Israelului. Pozitia Tel-Aviv-ului fata de revolta egiptenilor o confirma. Reactia autoritatilor israeliene, intârziata tactic o vreme, nu a mai putut fi evitata dupa ce rândurile manifestantilor de la Cairo s-au ingrosat. Nelinistea a crescut odata cu tensiunea din strada. In prima zi a lui februarie, premierul Benjamin Netanyahu a cerut Statelor Unite si Europei sa-l sustina pe Mubarak, unul dintre putinii aliati ai Israelului in Orientul Mijlociu, garantul inca al singurului tratat de pace pe care Israelul il are cu un stat arab. In acelasi timp, marile puteri sunt interesate in mentinerea controlului in Orientul Mijlociu pentru avantajele economice pe care le obtin prin exploatarea uriaselor resurse de energie. Egiptul este vizat si pentru ca pe teritoriul lui se afla Canalul de Suez prin care sunt tranzitate aceste resurse. Europenii au planurile lor cu lumea araba. Marea Britanie isi prelungeste relatiile istorice profitabile din vremea coloniala. Presedintele Sarkozy isi pune mari sperante in parteneriatul cu Egiptul, Mauritania, Tunisia, Algeria, Maroc, pentru realizarea proiectului lui ambitios de creare a Uniunii mediteraneene. Rusia are in regiune un profit substantial de pe urma mostenirii lasate de prietenia sovieto-araba. Desi este nemultumita de prezenta Statelor Unite in regiune, Moscova ramâne interesata de orice manevra pentru limitarea fundamentalismului islamic, sustinatorul miscarilor separatiste si al terorismului din Caucaz. China este departe, este drept, nu simte pericolul imediat, dar atâta timp cât in aceasta regiune miroase a petrol si a dolari, isi croieste calculat un drum al ei. Astfel de interese si de interferente au intârziat modernizarea, inclusiv politica, a lumii arabe. Tratamentul obscur al despotismului in regiune a permis crearea a ceea ce se numeste „exceptia araba“. Acolo unde sunt interese apar si exceptiile, nu-i asa?
Egiptul va oferi cheia schimbarilor pentru intreg Orientul Mijlociu. Este posibil ca in cancelariile marilor puteri sa se considere ca a venit timpul pentru modificarea strategiei israelo-palestiniene de control a conflictului. Din punct de vedere militar, Egiptul este cel mai important stat din zona. „New York Times“ a dat unele indicii privind demersurile Washington-ului pentru a convinge responsabilii militari egipteni sa orchestreze debarcarea rapida a lui Hosni Mubarak si preluarea puterii de catre noul vice-presedinte, Omar Suleiman. Militar cu scoala facuta la Academia Frunze din Moscova, sef al serviciilor secrete egiptene, acesta este acum omul preferat al Washington-ului. Declaratia lui Mubarak potrivit careia demisia lui ar declansa haosul nu i-a convins pe americani. Presedintele Obama nu s-a lasat induplecat si sacrificarea liderului egiptean isi urmeaza cursul, fiind considerata singura cale de a se pune capat violentelor de la Cairo. Casa Alba considera imperative constituirea unui guvern din care sa faca parte toate gruparile opozitiei, inclusiv „Fratii Musulmani“, apoi reforma constitutiei si pregatirea alegerilor democratice. Statele occidentale se pronunta prudent pentru o tranzitie rapida, dar ordonata. Bruxelles-ul este acuzat de reactie intârziata, debusolata fata de criza egipteana. Pozitiile americanilor si europenilor in privinta exercitarii puterii in perioada de tranzitie nu sunt identice. O nota comuna, totusi, o constituie grija, si a unora, si a altora, pentru adoptarea unei cai pasnice de tranzitie si, pe cât posibil, prezervarea stabilitatii in Egipt. Date fiind relatiile privilegiate ale Statelor Unite cu Egiptul, important devine ce spun si ce fac americanii. O decizie a Washington-ului de a taia ajutorul economic ar fi catastrofala pentru Egipt. „Time“ a dezvaluit ca intre noul vice-presedinte Omar Suleiman, pe de o parte, si secretarul de stat Hillary Clinton, vicepresedintele Joe Biden, ministrul apararii Robert Gates, pe de alta, au loc negocieri intense. Astfel, partea americana s-a asigurat ca armata egipteana nu va recurge la reprimarea manifestarilor de strada. Constituirea unui comitet de consultare al opozitiei din care fac parte si „Fratii Musulmani“ urmareste evitarea degenerarii protestului de strada in miscari violente. Acum se poate intelege cum de s-a ajuns ca reprezentantii acestei grupari, adversara a lui Mubarak, niciodata agreata de democratiile occidentale, sã devinã parteneri la negocierile care au loc intre (inca actuala) putere si reprezentantii opozitiei.

Diplomatia americana face eforturi pentru o „sacrificare usoara“ a dictaturii lui Mubarak in speranta evitarii haosului. La mijloc este nu numai stabilitatea in regiune, ci si, cum s-a mai spus, impiedicarea instalarii in Orientul Mijlociu a unor regimuri fundamentaliste. Cu decenii in urma, Iranul a oferit un model periculos in aceasta privinta. Un regim islamist monocolor in Egipt ar fi o grava amenintare pentru interesele marilor puteri in regiune. Sunt opinii potrivit carora Islamul constituie pentru Occident un pericol ideologic mai mare decât cel reprezentat pâna acum doua decenii de comunism. Tel-Avivul este preocupat in gradul cel mai inalt de eventualitatea ascensiunii fundamentalismului islamic si cere imperativ interventia marilor puteri pentru asigurarea respectarii Tratatului de pace dintre Egipt si Israel. Astfel, ciudata pace din Orientul Apropiat si-a recapatat brusc valoarea. Sa reamintim ca, in 1979, intre cele doua state vecine, sub bagheta Washington-ului, a fost incheiat un tratat prin care, in schimbul pacii, Israelul se obliga sa-si retraga trupele din toate teritoriile egiptene ocupate in razboiul din 1967. Fragila, este drept, acea pace a rezistat razboaielor din Liban din 1982 si 2006, celor doua intifade din teritoriile palestinienilor (1987 si 2000), blocajului infernal instituit de Israel in Fâsia Gaza si atâtor incercari ale Statelor Unite de a aduce la masa de negocieri pe evrei si pe palestinieni. Când se reusea aducerea la masa tratativelor a palestinienilor si a evreilor, din senin aparea o pricina pentru ruperea acestora. Ultima incercare a fost la sfârsitul lui 2010. Potrivit editorialistului ziarului israelit Haaretz, noua situatie declansata, prin contaminare, in unele state arabe, de revolutia din Tunisia, il obliga pe Netanyahu „sa se pregateasca pentru o noua ordine in regiune“. La putin timp dupa ce un lider al „Fratilor Musulmani“ a cerut incetarea furnizarii de gaz Israelului de catre Egipt si pregatirea armatei pentru un nou conflict, ca prin minune, a avut loc o explozie la conducta de gaze.
Lumea araba se destabilizeaza. Dictaturile monocrate, cum le numesc sirienii revoltati, ar putea sa se prabuseasca. In Tunisia s-a reusit, in Egipt a esuat. Deocamdata. Va mai amintiti replica lui Zorba Grecul prin care incerca sa-si consoleze seful ca nu trebuie luat in tragic orice esec. Nastrusnicul fost marinar il convinsese pe sef, grec si acesta, cu experienta si bani americani, sa construiasca un funicular forestier intr-un sat uitat de Dumnezeu. Funicularul s-a prabusit chiar de la probe. „Hei, sef, ii spune Zorba, ai vazut o prabusire mai frumoasa ca asta?“ Si, apoi, il invita la un sirtaki. Pentru Zorba nu esecul conta, ci forta izbavitoare a incercarii. Ceea ce se intâmpla acum in Orientul Mijlociu.
O prabusire la fel de frumoasa ca aceea a regimurilor dictatoriale ar fi, poate, cea a papusarilor mondiali.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper