Literatura si ora istorica

Un articol de CONSTANTIN COROIU

La finele anului trecut, Radu Aldulescu a publicat intr-un saptamanal al Uniunii Scriitorilor un articol intitulat: „Douazeci de ani de victorii impotriva literaturii“. Un adevarat rechizitoriu de natura sa ne puna pe gânduri. Asadar, au trecut doua decenii de la „ruptura-socio-politico-culturala“, cum o numeste prozatorul. Atât cât perioada interbelica si cam tot atât cât cea a afirmarii si consacrarii stralucitei generatii ’60. Le putem compara, valoric vorbind, pe cele scurse de la ruptura amintita cu precedentele? As raspunde cu o replica foarte draga lui Constantin Toiu: „Nu se compara“. Si nu e in asta un exercitiu de nostalgie, ci mai degraba unul de sinceritate si de luciditate. Data fiind cifra „rotunda“, 20 de ani, conventionala fireste, am revazut, intre altele, o retrospectiva panoramica a primului deceniu postdecembrist intitulata „Cartile deceniului 10“ pe care o datoram Irinei Petras, aparuta in 2003. Ea venea dupa „Panorama criticii literare românesti – 1950-2000“, un lexicon al criticii noastre din a doua jumatate a secolului 20. Cum preciza autoarea insasi, nu era vorba – nici nu putea fi – de toate cartile editate in deceniul care, cu exceptia obsedantului ’50-’60, a fost nu doar cel mai tulbure, dar si cel mai pauper valoric din secolul trecut. Si nu numai din punct de vedere literar. Cantitativ, nu-mi dau seama la ce cota s-a ridicat productia de carte literara in deceniile postdecembriste, data fiind devalmasia editoriala fara precedent, ca sa nu mai vorbim de cea din sistemul de difuzare, daca putem folosi termenul sistem acolo unde a fost si este, din pacate, un adevarat haos. Oricum, mult mai ridicata, cota, decât in epoca precedenta. „Cartile deceniului 10“ sunt cele retinute – nu spun selectate – de Irina Petras, autoare a peste 30 de volume de critica, istorie si teorie literara, comentator experimentat al fenomenului literar in plina desfasurare, critic si mai ales eseist abordând o tematica nu doar strict literara. A se vedea, intre altele, „Proza lui Camil Petrescu“ (1981), „Ion Creanga, povestitorul“ (1992), dar si „Stiinta mortii“ (1995) ori „Limba, stapâna noastra, Incercare asupra feminitatii limbii române“ (1999).
Cronicile, schitele de portret grupate de Irina Petras pe genuri – Poezie; Proza; Jurnal; Egografie; Critica, Eseu – contureaza pregnant imaginea deceniului literar 1990-2000, in care istoricul literar poate gasi un solid punct de referinta si de… sprijin. Este o vedere panoramica polemic-constructiva intreprinsa in deplina libertate fata de complexele, inertiile si inhibitiile perioadei postdecembriste, ba chiar in raspar cu cliseele si conceptele sterilizante ale acesteia (de pilda conceptul „cu totul nefericit“ de literatura est-etica pe care autoarea il respinge, inclusiv in cea mai recenta aparitie editoriala a sa: „Literatura româna contemporana. Prelungiri“, pentru ca exileaza literatura in zona ideologicului). De fapt, Irina Petras direct ori indirect denunta noul dogmatism generat fie de reaua credinta drapata in principii „morale“, fie de prostia adeseori fudula „ilustrata“ copios de amestecul planurilor, de confuzia punctelor de vedere – estetic cu ideologic, cel mai adesea – sau pur si simplu de ignorarea celui estetic in judecata literaturii postbelice. Ca si in anii proletcultismului, in deceniile postdecembriste judecata de valoare, atât de indispensabila criticii, a devenit de multe ori doar judecata privind biografia scriitorului, si aceasta nu o data deformata, fictionata, pentru a raspunde, nu-i asa!?, noilor comandamente. Nu putini publicisti si critici, de profesie sau improvizati, s-au transformat din analisti ai textului (si eventual ai contextului), din cultivatori ai gustului pentru arta, pentru lectura, in procurori si chiar in delatori. Pentru ei, conteaza nu atât opera, si nu atât tema si talentul cu care ea este tratata, cât teza. Or, scrie Irina Petras – „Literatura adevarata (…) nu opune o teza altei teze. Ea vorbeste despre omenesc in conditiile orei sale istorice“. Si, in aceeasi ordine de idei – „Exista un anticomunism lucid si dezinteresat, cel care va si desena portretul cel mai aproape de adevar al trecutului, si un anticomunism de intârziata, interesata bravada, care e sortit sa se inece in propriile emanatii“. Altfel spus, un anticomunism al unor intransigenti „de o tâmpenie umana rotunda“, cum ii caracterizeaza Mircea Iorgulescu, in recent aparutul sau volum „Postalionul cu boi“, citând o memorabila expresie a lui Marin Preda.
Ciudat e ca si unii critici de recunoscuta probitate, furati de curent, si-au pierdut masura, desi in cele din urma, in contactul cu opera, competenta si adecvarea la obiect i-au salvat de ridicol. „De aceea – scrie, exemplificând, Irina Petras – din cartea lui Eugen Negrici («Literatura româna sub comunism», 2002) retin doar comentariile la scriitori si carti, foarte nuantate, frumoase, exacte. Si, mai ales, contrazicând cu totul cele sustinute in studiul introductiv“. Observatie valabila de altfel si in ceea ce priveste volumul al doilea al lucrarii lui Eugen Negrici. Mânat de o mânie – proletara, era sa zic – „criticul vede, la propriu, negru inaintea ochilor. La fiecare paragraf sunt de notat exagerari, ingustari de perspectiva, partiniri ori persecutii. Caci, ca-n celebra dilema, daca era totul atât de manipulat (textul criticului suna de-a dreptul a elogiu la adresa diabolicei inteligente subversive a regimului, toti activistii lui, mari si mici, parând sforari de geniu si minti atotcuprinzatoare, vizionare: nu le scapa nimic si puneau la cale totul, pâna in cele mai marunte detalii – complotul universal descris de Umberto Eco pare, prin comparatie, o simpla gluma), complotat, terorist si tiranic, cum de poate descoperi acelasi critic atâtea lucruri bune când se asterne pe facut ceea ce stie sa faca foarte bine: citit si cântarit carti? Se isca, vrând-nevrând, o banuiala: prea multele detalii de culise despre epoca pot avea doar doua explicatii – ori sursa autorului se afla foarte aproape de aceste culise si stie in mod firesc, ori stie câte ceva, ca tot românul, banuieste restul si fictioneaza copios“.
Am citat dintr-o suita de microeseuri, in fiecare abordându-se o idee, un aspect al literaturii postdecembriste, autoarea subliniind din capul locului ca „discutiile aprinse, amplele dezbateri, polemici, anchete pe teme privind literatura ultimei jumatati de secol si a inceputului de mileniu sunt cât se poate de utile pastrarii unui climat de interes pentru un teritoriu categoric amenintat – lectura traditionala“. Asta, constata autoarea, in timp ce numarul scriitorilor creste, iar al cititorilor scade. Se impune, mai inainte de orice, definirea termenilor: „Ce inseamna revizuire (impunere de) canon, consacrat, top? Singurul lucru clar e politica literara“, adica „lupta pentru putere, sfori trase, prefacatorie, inscenare, batalie pentru statutul de vedeta, adica temporalia cu toate fetele ei bune si rele. Desi despre politica nu se poate vorbi in termeni de bun si rau. Ea presupune atingerea cu orice pret a unui scop, dobândirea unor influente si profituri etc. etc. prin manipularea datelor zilei“.
Irina Petras pune ordine in idei, unele care nici nu mai au nevoie de demonstratie, si in adevaruri mai mult sau mai putin cunoscute, dar ocultate pe scena… politicii literare. In fond, imi permit sa repet o opinie pe care am mai exprimat-o si in alte contexte, nici un om cât de cât cultivat si inteligent nu va putea crede ca un partid, un regim politic, critica si cu atât mai putin un critic s-ar putea invrednici sa impuna, fie si dupa o schimbare a cursului istoriei, o noua ierarhie a valorilor. In, asa-zicând, structura sa de rezistenta, ierarhia este stabilita in mod democratic, de cititorii unei literaturi, cum a demonstrat reputatul regretatul teoretician (si practician) al lecturii – Matei Calinescu. Daca Sadoveanu va mai fi citit sau nu peste 50 sau o suta de ani (iata, in noiembrie se implineste o jumatate de secol de la moartea sa), cu certitudine asta nu va avea nici o legatura cu demnitatile detinute si compromisurile facute de marele scriitor, cel mai mare, alaturi de Tudor Arghezi, din literatura româna a secolului 20, ca sa preiau judecata lui Nicolae Manolescu. Si admitând ca nu va mai fi citit decât de un grup restrâns de literati si filologi, ca nu va mai fi inclus nici in manualele alternative, Sadoveanu ramâne Sadoveanu. Daca frescele de la Voronet ar fi admirate nu de mii si mii de vizitatori veniti din diverse spatii culturale ale lumii, ca acum, ci, sa zicem, de numai câteva zeci de iubitori ai artei medievale, nu inseamna ca Voronetul nu este la fel de maret, de unic, iar picturile murale de aici la fel de fascinante. Sigur, marile valori sunt si trebuie mereu insufletite de trairile noastre, de privirea, de mintea si sensibilitatea noastra, dar nu e mai putin adevarat ca ele, ca si marile culturi, isi ajung pâna la un punct lor insilor. Ignora, sfideaza topurile, rating-urile dintr-o perioada sau alta, ca si listele cutarui critic. Sadoveanu, fiindca veni vorba, le-a ignorat inca din timpul vietii, din tinerete chiar. Improscat cu noroi de un critic alogen, care confunda voit planurile, creatorul „Tarii de dincolo de negura“ si-a ridicat privirea spre zari si nu s-a mai lasat „atins“ de noroaiele politicii literare. De altfel, cred ca nici nu l-a mai interesat prea mult ce spun criticii despre el, cu exceptia lui Ibraileanu si, poate, a lui Calinescu si a lui Ralea. Ce ar zice Sadoveanu de unii procurori care il judeca azi, intr-o mizerabila epoca de prabusire, in primul rând morala, nu numai economica? El, caruia legionarii i-au ars cartile si il trecusera pe lista celor ce trebuiau lichidati? I-ar privi probabil cu dispret abia perceptibil, in tacere. O tacere „graitoare“; cum o caracteriza Lucian Blaga, care purta in valiza cartile lui Sadoveanu in peregrinarile sale diplomatice, cu sentimentul ca ducea astfel cu sine patria profunda.
Poate ca procurorii literari „anticomunisti“ de azi, intre care si un „matreata cu barba“ (multumesc Cristian Tudor Popescu pentru aceasta metafora, marca inconfundabila!) ar reusi totusi sa-i sparga tacerea, fie si numai atât cât autorul „Crengii de aur“ sa pronunte distrugatorul sau: lipsasti! In fond, sinonimul celebrului „In laturi“ al lui Titu Maiorescu.
(va urma)

2 comentarii pentru “Literatura si ora istorica”

  1. februarie 24, 2011 la 6:30 pm

    e cam lung

  2. februarie 24, 2011 la 6:31 pm

    o sa-mi i-a km mult sa citesc asta :b:b:b

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper