Linistea colosului (2)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Nimic nu rasare din nimic. Neantul nu genereaza decât alt neant. Prin urmare, orice aparitie luminoasa îsi are propria cauza, propriul tâlc, propriul scop. Tsonga datoreaza imens altui mare tenisman francez, si el cu origini africane, sa-l numim pe Yannick Noah. Ce-i drept, Noah are radacini cameruneze, prin tatal sau, Zacharie, cel care, aidoma lui Didier Tsonga, a parasit continentul negru pentru a se instala tot în Hexagon, dar la Sedan. Ca si în cazul Tsonga, familia Noah s-a dovedit una foarte unita, dezvoltând o atmosfera formidabila, foarte propice educarii performante a copiilor. Nu e deloc o întâmplare faptul ca Jo îl admira profund pe ultimul francez care a ridicat deasupra capului „Cupa Muschetarilor“, în 1983, la Roland Garros, dupa o finala dramatica cu detinatorul la zi al titlului, suedezul Mats Wilander. Iata ce afirma Tsonga jr. despre modelul sau de odinioara: „Am fost adeseori comparat cu Yannick. Si pe buna dreptate. El este unul dintre tatii mei spirituali. O mare personalitate, ale carei opinii le respect întotdeauna“ (op. cit., p. 10).
Cum s-au cunoscut? Fireste, Jo-Wilfried îl admira de mult timp pe Noah, îi urmarise meciurile, îi savurase victoriile, suferise solidar cu marile înfrângeri ale acestuia. Dar întâlnirea lor efectiva s-a produs gratie lui Éric Winogradsky, un fost tenisman de top, devenit antrenor, care tocmai rupsese colaborarea cu Richard Gasquet, alta mare speranta franceza. Éric era bun prieten cu Yannick, asa ca veteranul Noah a primit cu reala placere invitatia de a se antrena de câteva ori cu juniorul din Mans. S-au simpatizat de la prima vedere, iar placerea de a schimba mingi pline de imaginatie la antrenament i-a unit si mai mult. Natural, originea comuna i-a facut sa se simta de partea aceleiasi baricade. Jo consemneaza: „Era normal ca drumurile noastre sa se intersecteze, caci eram amândoi tenismani, iar în plus ne pulsa în vene acelasi sânge african. Pe de alta parte, îmi amintesc ca orasul meu natal, Mans, si clubul unde juca Yannick au organizat un concert pentru a strânge fonduri astfel încât Noah sa-si poata plati tratamentul medical atunci când accidentarile îi amenintau cariera de sportiv. Aceasta solidaritate mi s-a parut de o extrema frumusete, iar destinul lui mi-a aparut a fi unul foarte coerent. Am fost fericit ca l-am cunoscut“ (ibidem, p. 10). La rândul sau, Yannick îsi aminteste: „Jo avea un gabarit impresionant. Când tipii cu alura lui joaca bine, este clar ca-i vor domina pe ceilalti competitori. Mi-am dat seama ca-i este scris sa devina un campion. Sa asisti la felul în care un pusti ajunge sa depaseasca numeroase dificultati în viata pentru a atinge un nivel extraordinar, asta ar trebui sa dea de gândit tuturor momâilor care stau pe margine si clevetesc“ (ibidem).
Daca întâlnirea cu Noah i-a marcat lui Jo evolutia în calitate de tenisman, faptul ca tatal sau a fost sportiv de performanta l-a orientat înca de mic catre arena. La vârsta de cinci ani practica deja fotbalul la clubul din Savigné l’Évêque. Si o va face vreme de patru ani, fiind unul dintre cei mai promitatori juniori mici de-acolo. Cât priveste tenisul alegerea nu a fost deloc una usoara. Jo îsi aminteste de acea clipa: „Venise un moment când a trebuit sa optez între cele doua sporturi. La fotbal, problema e ca hotarârea nu îti apartine. De fapt, în sporturile colective nu întotdeauna cei mai buni fac parte dintre cele mai bune echipe. La tenis, dimpotriva, daca ajungi sa câstigi, fireste ca esti cel mai bun, iar asta nu ti-o poate lua nimeni“ (ibidem, pp. 11-12). Sa observam propensiunea pentru individualism a tânarului Tsonga, credinta sa neabatuta ca doar un sport individual îi poate oferi exprimarea plenara a personalitatii.
La rigoare, daca fotbalul l-a pasionat de la bun început pe Jo-Wilfrid, tenisul nu a fost decât o iubire târzie, dar matura, determinata de un puseu subit de patriotism. Dezinteresat pâna atunci de sportul alb, desi începuse a-l practica, si nu fara succes, pustiul din Mans traieste o adevarata revelatie, descoperind frumusetea tenisului alaturi de tatal sau, Didier: „Într-o duminica a anului 1996, tata ma invita sa urmarim împreuna la TV un meci de tenis. Era finala Cupei Davis, al cincilea meci între Arnaud Boetsch si suedezul Niklas Kulti. L-am refuzat, caci aveam de gând sa joc fotbal alaturi de prieteni. Când m-am întors acasa, l-am gasit pe tata înca în fata monitorului, nedezlipit de canapea. Asta m-a facut curios, asa ca am ramas alaturi de el pentru a privi finalul partidei. Si atunci pot sa spun ca am trait prima emotie covârsitoare provocata de tenisul de calitate. Atunci m-a cucerit sportul alb“ (ibidem, p. 12).
Dar pentru a juca tenis de nivel înalt nu ajunge pasiunea. E nevoie si de alte „ingrediente“. Calitatile fizice si volitive nu sunt chiar cele din urma. Sa o ascultam pe mama lui Tsonga, Évelyne: „Jo a fost întotdeauna un imens izvor de energie pentru cei din jurul lui. De mic a fost astfel. Izbutea sa depaseasca obstacole dificile si ne miram întotdeauna ca reusea sa iasa la liman înaintea altora. A mers la o vârsta surprinzator de frageda, curând a înhatat în mâini o minge si s-a dus la oglinda ca sa imite mai stiu eu ce gest, foarte mândru de îndrazneala sa“ (ibidem, p. 12). Si tot Évelyne îsi aminteste ca porecla Ali nu este una primita de pomana: „Este adevarat, pâna si eu am descoperit cât de mult seamana Jo cu Muhammad Ali. Era o similitudine fizica, dar si de atitudine. Amândoi erau la fel de binevoitori, de deschisi fata de semeni, de plini de empatie. Jo stia pe de rost povestea marelui campion al greilor. Îi placea sa revada pe caseta video meciul lui Ali contra lui Foreman disputat la Kinshasa, în 1974. O lupta la care tatal sau asistase pe viu, în apropierea ringului. Ca si Ali, Jo stia sa ramâna un om dintr-o bucata, fara fasoane“ (ibidem, p. 12).
Însa e probabil ca excelenta fondului atletic îi vine lui Jo din gena sa africana. O gena de care bunicul, Alphonse, fost comandant de brigada, decorat în grad de Cavaler al Meritului Congolez, nu e strain, în ciuda celor 83 de ani si a unui numar neprecizat de nepotei. Cu titlu de picanterie, primul meci de tenis la care Alphonse, deja erou al localitatii Pointe-Noire din Congo, a asistat, fireste, la TV, a fost chiar finala de la Melbourne a nepotului sau francez. Si pentru ca era un eveniment special, batrânul si-a îmbracat costumul de ceremonie! Mai mult, presedintele din acea vreme al Republicii Congo, Sassou Nguesso, a dorit sa-i vorbeasca finalistului înainte de meci pentru a-l încuraja, însa nu a putut obtine numarul tenismanului!
Oricum, fapt este ca Jo nu si-a vizitat niciodata locul stramosesc, iar prima descindere pe continentul african s-a consumat în 2009, cu ocazia reintrarii în circuitul ATP a turneului de la Johannesburg. Însa Tsonga s-a simtit ca acasa în Africa de Sud, declarând ca spectatorii l-au sustinut de parca ar fi fost francezi…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper