Ispravile lui Harap-Alb, print si cavaler crestin (IV)

Un articol de ION PECIE

Vasile Lovinescu, scria: „Ceea ce izbeste este similitudinea uluitoare dintre petitul lui Harap-Alb si acela al lui Tristan. Trebuie sa întârziem putin asupra mitului celtic“. Si învatatul din Falticeni întârzie în felul lui esoteric-guénonian într-un lung eseu care trebuie luat în seama. Noi revenim la cartea lui Denis de Rougemont, încercând sa „întârziem“ pe mâna acestuia. Cavalerul nostru nu este atât de puternic încât sa îl înfrunte în lupta dreapta pe Spân, fiindu-i vasal prin juramânt. Spre deosebire de Tristan, el nu îsi încalca legamântul, nu poate sa o faca, asa ca soarta lui depinde de altii: de fata lui Ros împarat, spre finalul basmului. Eseistul francez sesiza partea grava, strabatuta de fiorul mortii, a mitului lui Tristan. Nimic fatal în povestea noastra, nicio licoare ca alibi al iubirii ilicite si chemare tainica a celor doi în moarte, spre a ispasi pacatul. Nimic tenebros si fatal în destinul lui Harap-Alb si al printesei din Împaratia Rosie care îsi cad dragi, unul altuia. „Vinovate“ sunt „ochiul fermecatoriu“, jocul privirilor, pasiunea care izbucneste calma si solara în pieptul celor doi. Fara zguduiri, fara alte obstacole decât cele ridicate de adversarii sai, si maturate de Harap-Alb sau de trupa lui, apoi de viitoarea mireasa. Povestea nu mai este un capcaun care devora destine, precum în romanul cavaleresc, pentru a se umfla pe gustul cititorului, pentru ca esenta ei este iubirea împlinita. Basmul însusi s-a umflat peste marginile obisnuite ale speciei, aservindu-si alte povesti, dar trebuie sa se încheie rotund. Epuizându-si rolul, personajele ies la timp din scena. Ros Împarat accepta înfrângerea cu demnitate în fata ireparabilului, multumindu-se cu dublura fetei adevarate. Cei cinci nazdravani se opresc la timp din drum, ramânând în lumea lor stihiala. multumiti de rolul jucat în aventura traita cu totii la curtea lui Ros Împarat. Harap-Alb s-a îndragostit de un boboc de fata, mireasa Spânului, si nu de iubirea-iubire, si este prima oara când regreta ca un altul, stapânul sau ocazional, se bucura de roadele misiunii sale. Flirteaza din priviri cu fata împaratului, ca la cuvinte nu are acces: „Si de-aceea Harap-Alb o prapadea din ochi de draga ce-i era. Nu-i vorba, si ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, si în inima ei parca se petrecea nu stiu ce…poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune“. Nu se mai grabesc spre destinatia finala, caii merg la pas uitând sa mai zboare, desi Împaratia Verde, înstiintata de turturica, este gata sa îi primeasca. Pe toti îi asteapta surpriza pregatita din timp de mireasa. Ei îi revine rolul de a dezvalui impostura Spânului si de a-l repune pe erou în demnitatea si în drepturile înstrainate. Cunoscând trecutul apropiat al lui Harap-Alb si încercarile grele prin care a trecut si va mai trece, a pregatit leacurile trebuitoare în momentul mortii si reînvierii simbolice (smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta). Dupa moartea Spânului, si el iesit la timp din scena, îsi saruta mirele „dându-i iar palosul în primire“. Moment de vârf al basmului. Un viitor împarat fara palos era de neconceput, si Creanga e atent la detalii. Blestemul juramântului trebuia spulberat. La toate popoarele, în confreriile razboinice mai ales, se practica juramântul care asigura o „adevarata consanguinitate“ între frati, cum sta scris în D.S-ul adesea citat de noi (capitolul „Juramântul“, vol. 2, pag. 187-188). El consfinteste o alianta pe care partile se obliga sa o respecte cu pretul vietii. Chiar juramântul de supunere fata de un dusman. Se jura pe ceva, aici pe palos; odata încalcat juramântul, elementele luate drept garant se razbuna: „Elementele intervin drept martori, si li se cere eventual sa fie pedepsit sperjurul“. Un rege Loegair este pedepsit pentru juramântul netinut. Galii jura sa respecte tratatul cu Alexandru cel Mare, invocând drept martori cerul, pamântul si marea. Astfel de cutume si realitati meta-fizice par astazi bizare. Omul modern jura pe orice, oricând si oriunde, cu o seninatate inconstienta ca a vazut, a facut etc., desi nimeni nu i-o cere. Jura pe mama, pe copii, pe viata lui, ca a baut nu stiu câte beri, sau ca nu stiu ce alte ispravi penibile a facut sau va face. Devalorizarea cuvântului dat este totala, încât robia fara crâcnire a craisorului pare ciudata; cum ciudat îi apare azi elevului juramântul lui Dan, capitanul de plai, din poema lui V. Alecsandri, facut lui Ghirai, ca va reveni ca prizonier la hanul tatar, dupa revederea plaiului natal. Într-o emisiune la TV, cineva semnala ca pe turnul înalt al unei biserici medievale din Baia Mare se vede un palos cu doua ascutisuri. Explicatia data de un istoric se plia pe ideea ca palosul era semnul heraldic al unei cetati care are dreptul la organizare militara, la un corp armat de paza, de unde se deduce ca nu toate cetatile aveau acest drept. În lumea veche, sabie nu putea purta oricine, oriunde, oricând. Armele cavalerului erau purtate de sluga-scutier. Sa nu îi uitam pe Don Quijote si Sancho Panza.
Dan Gradinaru, revin la el volens-nolens, a citit altfel povestea cu palosul lui Harap-Alb: „În «Povestea lui Harap-Alb» se pot repertoria din nou un numar consistent de situatii sexuale simbolice: Harap-Alb intra în fântâna – simbol sexual masculin la Freud si, practic, anticipare a scenei imediat urmatoare, cea în care Harap-Alb saruta în consecinta palosul Spânului (expresie a supunerii la un falus mai puternic);“ În toate traditiile, fântâna simbolizeaza regenerare, purificare, tinerete fara batrânete (vezi Sadoveanu, „Fântâna tineretii“). Calendarul crestin celebreaza în prima Vinere din Saptamâna luminata – Izvorul Tamaduirii, iar credinciosii cauta pretutindeni puterea vindecatoare a izvoarelor minerale. Destinul lui Harap-Alb se consuma între doua fântâni: prima e o capcana, a doua, o sursa miraculoasa de moarte si viata. Bunul simt ne spune ca prima fântâna ar putea fi, cel mult, simbol sexual feminin, si nu asa cum crede doctorul Freud. Dar sa îti închipui ca „bobocul“ iesit din fântâna (adica din… falus!) pupa în bot falusul (palosul) Spânului este o ipoteza cu totul hazardata. Harap-Alb jura de fapt pe propriul palos, si nu putea… Orice ar scrie Freud, sarutul palosului pe marginea fântânii este un vis grotesc si trivial. Dar basmele lui Creanga nu sunt vise, sunt „bucati rupte din popor“, cum s-a spus, iar ateul Creanga, sunt sigur, s-ar cruci de-ar citi asemenea speculatii. Am mai înteles de aici ca Harap-Alb, pe lânga bani, scrisori de acreditare si arme, dincolo de fântâna ramâne si fara falus, umblând castrat prin gradini, paduri, si împaratii. Si ca, în final, reintra de fapt în integritatea lui corporala. Nu în propriul sine, tâlharit si înstrainat. Returnarea palosului, aflat acum în mâna fetei de împarat, ar fi reîntregirea trupului dezmembrat, nu a eului vandalizat. Eroul nostru nu face figura nici de Osiris – à propos, Isis îi reasambleaza trupul risipit în valea Nilului, dar nu gaseste a paisprezecea parte din el, falusul! -, nici de Attis, nici de Adonis. Si-a pierdut palosul, nu falusul. Altminteri, Natura plângea în hohote.
Asimilarea abuziva a palosului cu falusul duce si la alte concluzii hilare. Sfânta Duminica, macar ca e sfânta, pune mâna pe palosul lui Statu-Palma-Barba-Cot, stârpitura priapica. Iata un alt pasaj: „Sarutul palosului Spânului este si el recunoasterea acestei înfrângeri care se profileaza, pentru ca victoria din final asupra Spânului (nu a lui Harap-Alb, ci a fetei Împaratului Ros, ca în «Fata babei si fata mosneagului», si a calului) este temporala. Pe Harap-Alb îl asteapta ipostaza de Lenes, cea de Ivan, în «Fata babei»…“– disparând complet.“. Ipotezele privind ipostazele ulterioare ale lui Harap-Alb fac parte dintr-o varianta actualizata a povestilor, semnata eventual de Dan Gradinaru, sau de alt optzecist. Este o eroare sa recitim textele lui Creanga drept proiectii ale visului, fara discernamânt, asa cum face criticul sub protectia cartii lui Freud (Cf. „Introducere sînt psihanaliza“, Editura Didactica si Pedagogica, 1992, pp. 157-170), deoarece se ajunge la fraze, sintagme si judecati involuntar comice. Spicuim alte câteva mostre: „…fata babei cu clitorisul pe post de falus – barbatul lipseste – îsi baga mâna în cuptor, în fântâna“ (sublinierile apartin lui Dan Gradinaru). Criticul întocmeste o lista întreaga cu obiecte care simbolizeaza mai ales sexualitatea feminina. Lista este într-adevar bogata, dar autorul nu le gaseste pe cele mai potrivite. Las spre final lectura simbolica, neaparat freudiana, a lui Ivan Turbinca. Scena finala cu Ivan care o pacaleste pe Moarte e un joc sexual, si nu încercarea disperata de a evita inevitabilul: „Nepotrivirea «sexuala» dintre Ivan si Moarte rezulta si din aceea ca trupul lui (falusul) nu se potriveste defel în racla (vaginul) Mortii.“ Si când te gândesti ca toti oamenii de pe fata pamântului au avut si vor avea loc în racla…
Asemenea identificari riscante între palos si falus nu pot avea loc decât într-un cântec vulgar de muzica usoara, cum se fredona acum câtiva ani: sunt Fat-Frumos, cu palosul gros… Revenind la basmul nostru, se putea spune, cel mult, ca eroul, în Questa lui prelungita, si-a regasit spada (lancea) si, odata cu mireasa, si cupa (teaca). Simbolismul sexual al Graalului este acceptat, se stie. Daca sabia scoasa din teaca trecea drept semn al castitatii în ochii regelui Marc, sabia bagata în teaca era invitatie la împlinirea sexuala. O stia foarte bine si Creanga în capitolul III din „Amintiri…“, când le punea pe maici sa vorbeasca deocheat în binecunoscuta scena a navalei nemtilor cu sabiile scoase prin chiliile manastirii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper