Ispravile lui Harap-Alb, print si cavaler crestin (III)

Un articol de ION PECIE

Variatiuni pe tema Natura plangens, inspirate de „corosivele“ lui Ion Creanga

Daca cele doua raiduri – prin Gradina Ursului si prin Padurea Cerbului – încheiate cu jafuri-rituale, au reusit cu absoluta complicitate a Sfintei Duminici, în ultima încercare adjuvantii lui Harap-Alb vor fi craiasa furnicilor si craiasa albinelor, drept multumire pentru mila aratata lor. Harap-Alb ocoleste nunta furnicilor de pe pod,  riscându-si viata. Iata un scurt pasaj: „Si când sa treaca un pod peste o apa mare, iaca o nunta de furnici trecea si ea tocmai atunci podul. Ce sa faca Harap-Alb? Sta el oleaca si se sfatuieste cu gândul: „Sa trec peste dânsele, am sa omor o multime; sa dau prin apa, ma tem ca m-oiu îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine sa dau prin apa, cum a da Dumnezeu, decât sa curm viata atâtor gâzulite nevinovate“„. O nedumerire: pâna acum calul lui Harap-Alb zbura usor pâna în înaltul cerului, si acum trece prin apa… Drept multumire primeste o aripa de la craiasa furnicilor: „– Harap-Alb, fiindca esti asa de bun, de ti-a fost mila de viata noastra, când treceam pe pod, si nu ne-ai stricat veselia…“. Milosul tânar încropeste un stup pentru albine, frecat cu ierburi placut mirositoare, „cu sulfina, cu mataciune, cu poala sânta-Mariei si cu alte buruiene mirositoare si prielnice albinelor…“. Daca la curtile împaratesti domneste zavistia, iar fetele asteapta mult si bine un mire care sa le daruiasca prunci si sa relanseze viata la curte, în universul miniatural al gâzelor natura nu mai plânge. Aici nuntile curg în mod firesc.
Apoi, pronia cereasca i-i trimite pe cei cinci nazdravani, un super comando de profesionisti, pregatiti sa o aduca pe fata lui Ros împarat la curtea lui Verde împarat. Gerila, Flamânzila, Setila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila sunt adjuvantii de mare folos în aducerea fetei de împarat. Cunoastem portretele lor caricaturale lucrate cu simpatie facute când din unghiul naratorului, când al lui Harap-Alb, când al lor însisi.  Cunoastem de asemenea probele trecute si capitularea finala a împaratului Ros si a fiicei sale, învinsi si convinsi de inevitabilul hierogamiei apropiate. Cei cinci nazdravani adunati în jurul lui Harap-Alb alcatuiesc primul commando din istoria militara a românilor. Se profileaza aici o tema, scumpa literaturii medievale, dar si literaturii actuale si filmului modern: aducerea plina de peripetii a unei femei frumoase la cererea cuiva care o îndrageste. Ma gândeam, facând o pauza, la un film celebru, „Profesionistii“, vazut acum trei decenii si mai bine, în care joaca mari actori: Lee Marvin, Burt Lancaster, Robert Mitchum si un cunoscut actor de culoare…, un film despre un bogatas american care angajeaza cinci foste glorii ale Vestului, între care un fost colonel, sa mearga în Mexic pentru a o scoate pe femeia iubita din mâinile unui revolutionar mexican care o rapise si o tinea într-un fort militar pazit cu strasnicie. Film extrem de spectaculos, cu multe momente de suspans, încheiat cu aducerea femeii (Claudia Cardinale) si a rapitorului ei, legati fedeles, în fata celui care comandase misiunea. Surpriza vine în momentul recompensei: profesionistii realizeaza ca femeia îl iubea de fapt pe mexican si ca ei, aducatorii, fara sa stie, o rapisera, nu o recuperasera. Moment în care „seful“ lor refuza tolba cu bani, eliberându-i pe cei doi îndragostiti. Ultimele cuvinte ale filmului suna cam asa: cu totii am facut o afacere foarte proasta! Filmul mi-a amintit mai târziu, prin nu stiu ce asociatie de idei, ca asemenea practici cu senzationale rapiri sunt de data foarte veche. Schema romanului cavaleresc îsi va fi pus si ea serios amprenta asupra temei rapirii si aducerii femeii la casa adoratorului ei, dorit sau închipuit. Celebrul mit Tristan si Isolda îsi lasa în mod sigur umbra de idei asupra „Povestii lui Harap-Alb“. A semnalat-o si învatatul Vasile Lovinescu, nu insist pe moment asupra ei. Ma întrebam deocamdata daca a urmarit cineva prezenta mitului tristanesc în literatura româna. Noi semnalam, la o simpla aducere aminte, doua cazuri, o piesa de teatru a lui Hasdeu („Razvan si Vidra“) si o povestire sadoveniana („Cozma Racoare“). Boierul Ganea îl plateste gras pe Razvan, ajuns proscris în Codrul Orheiului, sa o captureze pe Vidra, nepoata boierului Motoc. Promis si facut, numai ca în momentul schimbului, Razvan se razgândeste. Încurajat si fermecat de mândra nepoata a lui Motoc, va refuza dispretuitor banii boierului, pricopsindu-se cu o dragoste care îi va fi fatala. Sau, mai încoace, tot asa, un boier a pus ochi pe o femeie frumoasa si inaccesibila, care îi respinge toate atentiile. Disperat si încapatânat, dar nevindecat, boierul angajeaza un haiduc vestit, pe nume Cozma Racoare, pentru a o rapi pe femeie. Nimeni nu sta în calea haiducului, dar în momentul livrarii prazii, femeia gângureste, îmbratisându-l: „nu ma duce altuia, Cozmo“.
Povestea lui Tristan spune ca un tânar crescut în tristete (mama lui, Blanchefleur, murise la nastere) înfrunta primejdii de moarte (îl ucisese pe uriasul Morholt) pentru a o aduce pe Isolda cea balaie ca mireasa pentru unchiul sau, regele Marc. Pe drum însa, cei doi beau, din greseala, din bautura pregatita de mama Isoldei pentru a întari legatura dintre cei doi soti. Slujnica Brangien le da sa bea din vinul fermecat si, din acest moment, iluminati de dragoste marturisita, intra pe fagasul unui destin ce duce implacabil spre moarte. Aceeasi slujnica o va salva, prin substitutie, pe Isolda de rusine în noaptea nuntii. Dar pacatul a fost comis. Denis de Rougemont a analizat acest mit al adulterului într-o carte celebra, „L’amour et l’Occident“ –, despre iubirea curteneasca, si nu numai. Legat prin fidelitate cavalereasca, Tristan o duce pe Isolda la curte, dar legatura lor imprudenta este dezvaluita regelui de baronii credinciosi. Condamnat la moarte, Tristan evadeaza si se refugiaza în padurea Morrois, nu înainte de a o elibera pe regina cazuta în dizgratie si aruncata unei bande de leprosi. Împreuna, cei doi vor trai, împacati cu soarta, în codru. Regina exilata mai tânjeste dupa privilegiile vietii de la curte, dar rezista câta vreme efectul filtrului amoros se pastreaza. Regele trece întâmplator prin padure si da peste cei doi adormiti, cu sabia lui Tristan scoasa din teaca (!) si asezata între cei doi. Crezând ca s-a înselat, Marc îi iarta, asezând sabia regala în locul sabiei lui Tristan. Dupa trei ani, cei doi refugiati revin la curte, si, spre surprinderea tuturor, Tristan o cedeaza pe Isolda regelui Marc. Vâlvataia dragostei se stinsese? Întrebarile, multe ramase fara un raspuns, curg ametitor în comentariile exegetilor, ridicate si de variantele mitului, dar si de o serie de contradictii la nivelul textului. De ce, bunaoara, Tristan o aduce regelui pe Isolda, înselându-i încrederea, dupa ce tinerii bausera din licoare magica si cazusera în pacat, când putea sa o tina pentru sine, întrucât, fizic, era mai puternic decât toti cavalerii, chiar si decât Marc, si nimeni nu ar fi îndraznit sa-i ceara socoteala? De ce nu uzeaza el de dreptul celui mai tare, conform legii turnirului, carui i se cuvine premiul cel mare, gratiile doamnei adorate?
Exista în constiinta europeana o sciziune între iubirea matrimoniala si iubirea de iubire, insista Denis de Rougemont urmarind cu aplicatie mitul lui Tristan, de la iubirea curteneasca, pâna la conceptia moderna despre casatorie. Observatiile eseistului francez sunt pe cât de profunde, pe atât de nuantate si de fine. Eroii cauta primejdia, nu fericirea. Povestitorii, câti sunt în cele cinci versiuni, îi ajuta: „Totul în comportarea cavalerului si a printesei lasa sa se întrevada o chemare necunoscuta lor – si poate si romancierului – dar mai profunda decât aceea a fericirii lor. Niciunul dintre obstacolele întâlnite în cale nu se dovedeste practic de neînvins si totusi ei renunta de fiecare data! S-ar putea spune ca nu pierd nicio ocazie de a se desparti. Când nu exista obstacole, le inventeaza singuri: sabia fara teaca, casatoria lui Tristan. Le inventeaza parca de placere – desi sufera de pe urma lor.“ Exista o alta observatie fundamentala, reluata în eseu: eroii îsi iubesc propria pasiune: „Tristan si Isolda nu se iubesc, asa cum au spus-o si ei, si cum o confirma totul. Ei nu iubesc altceva decât iubirea, însusi actul de a iubi“. Iubirea de moarte e mai puternica decât ei. Tristan inventeaza obstacole, cauta primejdia cu lumânarea, se desparte de Isolda pentru a o regasi. Daca piedici în calea iubirii nu exista, dictate de soarta sau provocate de erou, se poticneste romanul; or, miza romanului cavaleresc este chiar „demonul romanului“, pe care-l iubesc occidentalii. Despre fenomenologia obstacolului în iubire, de la Platon la gânditorii moderni (Nietzsche, Dostoievski si altii) si despre fatetele erosului în civilizatia europeana se vorbeste în aceasta carte fascinanta. Noi am dat doar o idee despre obsesiile ei livresti pentru a limpezi apele mitului Tristan si Isolda în povestea lui Creanga.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper