Fermitatea nuantei

Un articol de ALEX GOLDIS

Norman Manea, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Polirom, 2010, 368 p.


N-as merge atât de departe incât sa identific aici un program, insa trebuie sa constat ca unul dintre cele mai consistente volume de dialoguri aparute la noi in ultimii ani a trecut aproape neobservat de comentatori in cele sase luni de la aparitie. Cartea de dialoguri ale lui Norman Manea cu Edward Kanterian – actualmente lector la Oxford – e cu atât mai importanta cu cât nu respecta propriu-zis tipicul unor astfel de volume.

Un catalog de obsesii
O data, pentru ca ea se pastreaza la adapost de memorialistica, cu tot potentialul ei romantios. Nu vom afla, din „Curierul de Est“, mai multe date din biografia lui Norman Manea decât lasa sa se intrevada, prin crapaturile fictiunii, majoritatea romanelor lui. Asta pentru ca, desi rolurile nu se inverseaza niciodata de-a lungul celor 350 de pagini,  in joc nu e personalitatea lui Norman Manea, ipostaziata de intervievator ca o „somitate“ abilitata sa-si dea cu parerea despre tot si toate, ci un set de preocupari si experiente comune. La fel ca Norman Manea, Kanterian e un intelectual disputat de identitati multiple: germanul de etnie iudaica si-a trait adolescenta in România pentru a emigra, in 1981, in Vest. E usor de observat insa – dincolo de o anumita experienta asemanatoare si de opinii apropiate – ca cei doi impartasesc acelasi tip de gândire. Atât Manea, cât si Kanterian refuza sa gândeasca in absolut (sursa tuturor impulsurilor totalitariste), preferând o reflectie pusa la adapostul comparatiei si al contextualizarii. Pe traseul ideatic Est – Vest si inapoi, toate problematicile sunt supuse unor serii de oglindiri si paralele extraordinar de fertile tocmai pentru ca cei doi gândesc intotdeauna prin raport. Raport care inseamna deopotriva glisarea de la o cultura la alta, permanenta confruntare de opinii, dar si testarea aceleiasi idei in timp. Intins pe durata a 10 ani (cele trei convorbiri sunt datate 1999-2001, martie 2007, respectiv ianuarie-iulie 2010), dialogul se construieste ca un catalog de obsesii comune.
Temele legate de literatura propriu-zisa sunt generale (relatia cu biograficul, topos-ul supravietuirii in scrierile iudaice, raportarea la literatura postmoderna), când nu ramân pur si simplu in fundal. Primeaza, in schimb, dilemele existential-ideologice, cu provocarile contextului international actual. „Curierul de Est“ e un divan – in intelesul pur al termenului, de reflectie de la inaltime – al celor mai importante dezbateri publice din ultimii douazeci de ani (cu trimiteri la intreaga istorie a secolului XX). Adepti ai meditatiei pe spatii largi, fara pasiune pentru anecdotic si accidental, pe cei doi nu-i intereseaza decât subiectele globale sau cazurile particulare cu largi consecinte asupra modificarilor de mentalitate. Ceea ce nu inseamna, insa, ca discutia pluteste in nedeterminare sau ca temele scapa de sub control, caci un simplu inventar e in masura sa le tradeze coerenta de fond. Toate se asaza firesc in bazinul larg creat de ascensiunea ideologiilor fasciste sau comuniste in prima jumatate a secolului XX, pe de o parte, si pericolul actual al extremismului islamic sau nationalist, de cealalta parte. Cei doi poli sunt repere pentru dezbateri delicate, dar in cel mai inalt sens relevante pentru problemele identitare ale lumii moderne: România si antisemitismul, posibilitatea de redemptiune a Germaniei naziste, justetea echivalarii Gulagului cu Holocaustul, sau, si mai acut, conditia intelectualului in Est dupa caderea regimurilor totalitariste, natura liberalismului românesc actual, 11 Septembrie, cauzele violentelor din Irak sau Afganistan, cultura pop a Americii, reculul culturii umaniste in fata progresului tehnologic etc.
Sigur ca fiecare dintre aceste problematici a fost atât de intoarsa pe toate fetele in ultimii ani, incât risca sa plictiseasca. Fapt de care cei doi interlocutori sunt perfect constienti. Mai mult decât transanta diagnosticelor sau originalitatea solutiilor conteaza, insa, pozitionarea atenta si nuantata. Ce impresioneaza, de altfel, in discursul lui Norman Manea, e o anumita retractilitate si rezerva de fond, pusa in slujba disocierii ideilor pâna la ultima inflexiune. Fiecare dintre raspunsuri pare intr-atât de lung deliberat, incât ar putea fi citit drept un eseu autonom. O parte dintre ele au si fost publicate ca atare, fara interventiile lui Kanterian. Surprinzator e, insa, ca in ciuda rationalizarii maxime si a fidelitatii aproape maniacale fata de adevaruri general-valabile, dialogul are o tensiune interioara aparte.
Verdicte incontestabile
In primul rând, pentru ca pozitiile uneori rigid „corecte“ sunt asezonate cu o serie de citate socante sau paradoxale, care coloreaza si nuanteaza permanent discursul scriitorului. Tocmai când ajunge la o concluzie indiscutabila, Norman Manea simte nevoia sa deschida din nou o acolada printr-o referinta contrara. Curiozitatea vie, respectul sau doar toleranta fata de toate produsele umane (bune sau rele), grija de a nu reduce nimic din complexitatea vietii insesi pun mereu la lucru eruditia impresionanta a scriitorului. Pâna intr-atât, incât Manea pare sa fi privit – si citit despre – fiecare lucru din toate unghiurile posibile. Il putem descoperi astfel pe democratul incurabil citând, pe jumatate resemnat, pe jumatate amuzat, din Flaubert, adversar declarat al votului universal: „Cum adica, un nebun sau un idiot sa aiba acelasi vot ca mine?“. Sau pe cel ce pledeaza constant pentru conservarea memoriei lagarului trimitând la ironica definitie evreiasca a antisemitului: „cineva care ii uraste pe evrei mai mult decât ar trebui“.
Permanenta distantare ironica fata de propriile afirmatii constituie, de altfel, si secretul credibilitatii lui Norman Manea. De pe pozitia sa principiala, intotdeauna cântarita la miligram, scriitorul poate formula judecati extrem de transante. Cu precizarea imediata ca in cazul lui transanta nu provine, in mod paradoxal, din vehementa ideii, ci din rigoarea nuantei. Verdictele asupra României actuale – dar si asupra unor situatii sau cazuri istorice indelung discutate – sunt incontestabile tocmai pentru ca survin in urma unei indelungate cautari in limbaj. Din acest punct de vedere, „rechizitoriul“ lui Manea la adresa societatii sau a culturii românesti, mai putin strident decât cel formulat de
Adrian Marino intr-o carte aparuta si ea anul trecut, e, in acelasi timp, mult mai dur. Insasi modalitatea de formulare a obiectiilor e cu totul opusa in cele doua cazuri. Unde autorul „Vietii unui om singur“ generaliza tot timpul pornind strict de la experiente personale, Norman Manea aduce probe documentare, compara si disociaza, scotând pe cât posibil din calcul propria persoana. Critica de nuanta, contextualizata, tinteste mai clar câteva dintre stereotipiile românesti decât reprosurile atotcuprinzatoare, formulate sub specia lui illo tempore.
Reprezentativ in acest sens e felul in care Norman Manea rezolva atât de complicata problema a antisemitismului la români. Dublat, ca de o umbra, de o autentica stânjeneala („chestiunea antisemitismului este plicticoasa, penibila, o adevarata tortura a monotoniei si a locului comun“) tocmai pentru ca ar putea fi acuzat de parti-pris-uri, scriitorul face lumina atât in cazurile indelung dezbatute ale lui Eliade sau Sebastian, cât si in mai recente luari de pozitie ale lui Paul Goma, Nicolae Manolescu sau Mircea Zaciu. Ciudat e ca, oricât l-ar provoca tânarul Kanterian sa pronunte cuvântul „antisemit“ cu privire la Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, Norman Manea il refuza, pledând, in schimb, pentru o analiza strict factuala, dar atenta la resorturile adânci ale personalitatilor in context. Pentru a ma rezuma la un singur exemplu, mult mai subtil decât in inflamata monografie a Martei Petreu e explicata, de pilda, adeziunea lui Mihail Sebastian la extremism: „Ambiguitatea lui Sebastian mi se parea motivata mai ales afectiv, nu ideologic. Tocmai afectivitatea si fidelitatea l-au tot «lunecat» in bratele viitorilor adversari, de care se desprindea greu, pe care nu putea sa-i recunoasca in noile lor intrupari. Cine urmareste atent lecturile sale, recenziile si eseurile sale, nu descopera inclinatii spre extremism, vitalism si morbiditate transcendenta, nici nationalism sau xenofobie“. Chestiunea antisemitismului – si, in general, orice problema legata de ideologie – e atât de complexa, incât ceea ce-i revine scriitorului nu e aplicarea unor etichete stricte, cât cautarea in limbaj a unor nuante ilustrative, pe cât posibil, pentru fiecare caz in parte: „Ar trebui cautat sau inventat alt termen, care sa contina si latente, inconsecvente, ezitari, duplicitati, si nu il gasesc“, marturiseste la un moment dat scriitorul. Ezitarile lui nu sunt sovairi lase sau ritualuri complezente, ci sondari intense ale exactitatii si masurii juste. Cu reversul ca atunci când totusi Norman Manea opteaza pentru etichetari fara echivoc, ele poarta greutatea tuturor experientelor sale reale si livresti. Si – se stie – nici unele, nici altele nu sunt de neglijat.
Pe scurt, reflexul gândirii prin comparatie si obsesia despicarii firului in patru il fac pe autorul „Plicului negru“ unul dintre cei mai corecti evaluatori ai societatii românesti actuale. Norman Manea e cu atât mai creditabil când critica haosul institutional sau „persistenta pulsatie antiliberala“ a României actuale cu cât e capabil sa identifice, de cealalta parte, si dezavantajele unei trepte superioare de civilizatie precum cea americana, unde comodificarea a anulat aproape total rolul intelectualului in societate. Cu singura obiectie ca poate nu de „liberalism“ ducem lipsa – cultul individualismului, a proprietatii private si a libertatii de opinie s-au aliniat totusi la standarde occidentale in ultimii ani –, cât de o reala traditie democratica si egalitara, care sa nu mai vada in minoritatile de orice tip un pericol. Liberalismul si democratia nu se suprapun nici macar partial la noi asa cum se intâmpla in SUA sau in alte state occidentale; de aici, mica imprecizie terminologica a celor doi interlocutori. Dupa cum m-au convins total, apoi, judecatile incomode ale lui Manea cu privire la personalitati de prim rang ale culturii române din ultimul secol, de la Mircea Eliade pâna la Nicolae Manolescu. Atât de vehiculata frustrare a scriitorului exilat vizavi de „institutia Manolescu“ nu e decât un stereotip la care cititorii acestei carti vor fi obligati sa renunte definitiv. Norman Manea nu se lamenteaza cu privire la absenta din miezul canonic al „Istoriei literaturii“, ci cu privire la atât de balcanica practica a criticului de a-si transfera fara rest judecatile de gust asupra functiilor administrative. In ultima perioada, Manolescu e – din pacate – critic literar mai ales in postura de presedinte al USR si de ambasador UNESCO.
Trebuie spus cât se poate de raspicat ca, spre deosebire de altii, Norman Manea a câstigat enorm din experienta exilului american. In personalitatea lui, relativismul si democratismul de peste Ocean au crescut firesc pe scepticismul si retractilitatea congenitala sau doar dobândita. Departe de a intra in conflict, cele doua laturi s-au potentat reciproc intr-un mod exemplar: blazarea a facut relativismul mai adânc, nelasându-l sa alunece nicio clipa in superficialitatea pop specific americana, in timp ce degajarea democratica au dat un plus de curaj si de autenticitate vocii publice si scriitoricesti. Daca „Curierul de Est“ e o carte instructiva in cel mai inalt sens e pentru ca, dincolo de judecatile corecte, ea spune, in filigran, povestea formarii unui intelectual autentic si liber, cum putini avem la ora actuala.

Un comentariu pentru “Fermitatea nuantei”

  1. februarie 24, 2011 la 4:19 pm

    Stimate Domnule Goldis,
    va multumesc pentru recenzia binevoitoare. Am cetatenie germana, insa nu sint de etnie evreiasca. Din partea tatalui sint armean, cum dovedeste si numele meu de familie. Din partea mamei sint roman si german.
    Cu stima,
    Edward Kanterian

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper