Elita, elitism, ruralism…

Un articol de EUGEN SIMION

Tânarul meu prieten cu care pregatesc o editie noua dintr-o carte vorbita, ma intreaba azi ce cred despre elita, elitism, si despre negarea, tot mai vehementa, a ruralismului in cultura, atragându-mi atentia ca versul cunoscut al lui Blaga („vesnicia s-a nascut la sat“) a devenit in unele scrieri actuale un subiect de zeflemea. Si, ca sa ma convinga, imi citeaza câteva fragmente din memoriile lui Adrian Marino care are pareri radicale in aceasta privinta. Si, ca sa ma provoace si mai tare, aminteste de Creanga, Slavici, Eminescu, Goga, Rebreanu, Arghezi, Voiculescu, Sadoveanu…, iesiti, toti, din lumea taraneasca. Ce facem cu ei, ii scoatem din manualele scolare pentru a nu influenta negativ pe tinerii care folosesc internetul? – intreaba, retoric si ironic, interlocutorul meu… Tema delicata, complex veche in cultura noastra, discriminare absurda intretinuta, dupa mine, artificial de „snobilimea“ noastra intelectuala, cum ii zicea mai demult Ion Vinea. La exemplele date inainte, aduc si eu inca o suta de nume mari din artele si stiintele românesti si universale iesite din medii modeste social, dar nu obligatoriu modeste spiritual… Mai mult de jumatate din cei aproape o mie de membri din tara ai Academiei Române, din 1866 pâna in 2011, vin din lumea rurala…
Discutia este falsa. Se poarta numai la noi, n-am observat in alte culturi ca scriitorii, ma rog, intelectualii sa fie judecati, clasificati, comentati in functie de originea lor sociala. Numai noi, avem asemenea prejudecati care tradeaza o grea mentalitate de mahala. Intelectualul nu poate fi judecat decât in functie de opera lui, nu daca s-a nascut intr-o metropola europeana sau intr-o casa cu chirpici. Unui critic literar, plin de complexe si de idiosincrazii, care-l uraste pe Marin Preda cu o ura abisala si-i reproseaza ori de câte ori are prilejul ca s-a nascut intr-un sat amarât din Câmpia Dunarii, i-am trimis vorba printr-un cunoscut ca eu stiu pe cineva care s-a nascut intr-o iesle, acum 2000 de ani, si de atunci….
Am mai vorbit de aceasta istorie trista, asa ca parasesc subiectul. Are o dimensiune ciocoiasca, denotând o lipsa alarmanta de educatie si chiar de intelegere a democratiei intelectuale. In termenii lui G. Ibraileanu, aceasta joasa mentalitate exprima psihologia impura a târgovetului fata de lumea taraneasca… Eu as zice ca mentalitatea in discutie exprima mai ales mediocritatea fudula si imbâcsita a individului fara spirit, speriat de sentimentul ratarii. Cauta atunci motive supranaturale de mângâiere, ca baba din fabula lui I. L. Caragiale. L-ai citat mai inainte pe Adrian Marino care, spre surpriza mea, preia ideea nefasta ca radacina raului românesc este taranul român, ieri, azi si, probabil, pâna la sfârsitul istoriei. Lipsa de performanta a culturii române si izolarea ei de lume, provincialismul si toate celelalte, s-ar datora tot „ruralismului“, gândind si el, ca si Cioran, ca numai sacrificarea clasei taranesti si a mioritismului ar mai putea salva ceva din România vegetativa… Chiar „ceausismul“, zice eseistul de la Cluj, este un fenomen de esenta rurala, taranii români ar fi de vina ca Marino a stat 8 ani in puscarie si a fost apoi deportat in Baragan si tot ei, nenorocitii, primitivii, siretii, nespalatii tarani români, reprezinta cauza atâtor injustitii si privatiuni din timpul dictaturii…
Despre aceasta teorie, inca o data, surprinzatoare (ca sa nu mai spun aberanta, neintelectuala) discuta si Iordan Datcu intr-un articol recent din „Caiete Critice“. Ce-i ciudat este faptul ca, atunci când scria aceste pagini nedrepte, Adrian Marino nu observase faptul ca lumea taraneasca nu mai exista. Fusese distrusa chiar de regimul comunist. Nimeni nu vorbeste azi de aceasta crima enorma. Nu numai elitele intelectuale si politice au fost desfiintate, dar si elita taraneasca. Mosnenii, razesii, gospodarii priceputi si harnici, pe scurt: „chiaburii“, au fost bagati in puscarie sau deportati si multi dintre ei nu s-au mai intors. Iata, dar, cât de culpabil este taranul român si cât de nefast poate fi el pentru spiritualitatea româneasca. Apropo de cultura taraneasca: Adrian Marino face o interpretare a „Mioritei“ absolut stupefianta. Respinge interpretarea spiritualista, mitica a lui Eliade si zice ca refuzul ciobanului de a se apara reprezinta lasitatea, ticalosia, mizeria joasa a spiritului românesc si lipsa noastra de caracter… Ramâi crucit când citesti aceasta pagina rusinoasa scrisa de un om, totusi, cultivat. Pâna si un birjar betiv din Obor ar interpreta probabil altfel balada, daca ar fi in situatia s-o faca… Bine, cel putin, ca interpretul hermeneuticii lui Eliade nu se apuca sa interpreteze pe Arghezi sau pe Blaga. Cine stie la ce concluzii ar fi putut ajunge…
Revin la intrebarea D-tale despre intelectualii de prima generatie. Problema este, dupa mine, simpla: nu conteaza daca apari in prima, a doua sau a treia generatie de intelectuali, conteaza doar calitatea creatiei tale. G. Calinescu este fiul unei taranci analfabete, devenita servitoare in casa unor mici functionari bucuresteni, si este ceea ce este. Nici Arghezi nu se trage din os domnesc si este, iarasi, poetul pe care il stim. Orice discriminare, la acest capitol existential, reprezinta o dovada de grava patologie a spiritului. Cât despre morala intelectualului care gândeste in astfel de termeni problema culturii, ce putem spune? Valul duiosiei…
*
Mai spun odata: elita este o necesitate intr-o natiune culturala, elitismul ce se agita azi in lumea româneasca este o impostura politica. Nici mai mult, nici mai putin. Un tânar sociolog, Mircea Platon, face o analiza atenta a acestui fenomen intr-o carte aparuta in 2008 („A treia forta: România profunda“), scrisa in colaborare cu Ovidiu Hurduzeu. Mircea Platon este profesor la o universitate din Statele Unite si are o teorie interesanta asupra fenomenului românesc postcomunist. In esenta, zice el, elita trebuie sa reprezinte o natiune, adica o cultura si o filosofie de existenta: „E elita cuiva. Elitele istorice, organice, asa erau. Erau, ca sa zic asa, dobânda unui capital uman investit istoric. Elitele de astazi se autolegitimeaza si se autoreproduc. Sunt parazitare si necinstite. Nu sunt elite organice. Elitele de astazi sunt caimacul altui lapte“. In locul elitei naturale, organice, mai spune el, a aparut elita de opinie, asociata, subventionata, patronata de un grup de interese (politice si financiare). Iata cum o descrie sociologul citat mai sus: „Aceasta elita, la rândul ei, e obtinuta prin inlocuirea elitelor naturale, istorice, de la fruntasii satului la aristocratie, mesteri, burghezia educata, cu false elite, cu elitele de opinie. Elitele de opinie nu reprezinta pe nimeni, nu sunt inradacinate in nici o realitate. Mai mult, singura garantie a accesului la elita de opinie e conformismul. Singura grija a celui care vrea sa faca parte din elita de opinie e sa fie «pe val», sa simta dincotro bate curentul si vin finantarile. Daca un aristocrat putea fi excentric pentru ca nimeni nu-i putea lua domeniul (vezi aristocratia engleza, cu delicioasa ei colectie de ticniti), un membru al elitei de opinie nu poate fi in disonanta cu ceilalti fiindca imediat i se ia rubrica, adica fieful. Inainte de a exista aristocratia existau aristocrati. Inainte de a fi aristocrat al opiniei trebuie sa fii cooptat membru al elitei de opinie. Existi in virtutea faptului ca esti afiliat. Asadar existi ca sa fii oportunist. Elita de opinie – nota bene, nu elita de convingere, ci de buna, blânda, piruetanta opinie – are drept conditie darwiniana a existente oportunismului. E o elita care are inscrisa in codul genetic «adaptarea la mediu». Ba chiar insignifianta.“
Ce-as putea adauga? Doar faptul ca „elitismul“ românesc a reusit in ultimele doua decenii sa distruga opinia publica intelectuala care se manifesta chiar si in epoca totalitarismului comunist. Prudenta, fragmentara, sovaielnica, ea a rezistat, atunci, in vremuri grele. Azi opinia publica in sfera culturii este aproape nula. De aici vine confuzia enorma de valori… Valori spirituale si morale. Am capatat, adevarat, libertatea de a gândi, dar n-am obtinut inca libertatea de a exprima ceea ce gândim (pentru ca nu prea avem unde, daca nu suntem inregimentati unui grup puternic!). Parafrazez pe sociologul care are multe motive (motive solide, convingatoare) de a apara satul românesc de negationismul fudulei, complexatei, resentimentarei noastre mahalale intelectuale.
*
Ma intrebi de mostenirea elitistului Al. Paleologu… Ce pot sa-ti spun? L-am cunoscut pe Al. Paleologu, mai ales, prin cartile lui. Marin Preda il angajase la „Cartea Româneasca“, il simpatiza si, multa vreme, Paleologu s-a miscat in cercul de scriitori in care ma miscam si eu. N-am fost prieten cu el, dar de discutat am discutat de multe ori. Am scris despre mai toate cartile lui (cele aparute inainte de 1990) si i-am facut in „Scriitori români de azi“ un portret, reusit, cred, punând accentul pe aerul lui de boier al spiritului, usor monden. I-a placut, mi-a telefonat, era amuzat ca alt critic literar (N. Manolescu) ii facuse un portret diferit… Dupa 1990, nu m-a cautat niciodata, n-am comunicat, in consecinta cu el. O singura data l-am intâlnit pe scari la Uniunea Scriitorilor, mi-a raspuns absent la salutul meu, parând preocupat de altceva si, inainte de a continua, a fost abordat de o cucoana excitata politic… Deodata, Conu Alecu Paleologu, cum ii ziceam noi mai inainte, s-a insufletit, iar eu am parasit numaidecât scena. L-am vazut si l-am ascultat, apoi, intr-o emisiune la T.V., spunând ca Jean-Paul Sartre este prost si ca stânga intelectuala franceza este josnica si criminala. Sau cam asa ceva… M-am mirat, dupa cum m-am mirat de faptul ca, acceptând sa fie numit de Ion Iliescu ambasador la Paris, a demisionat dupa o vreme, justificându-si gestul cu argumentul ca el are convingeri monarhiste. Nu le avea când a acceptat sa fie ambasador? Si mai tare m-am mirat când eseistul Al. Paleologu a declarat, nu mai stiu unde, ca limba româna nu-i limba lui materna si, in consecinta, nu este ingrijorat de soarta ei. Spiritul Conului Alecu avea, vreau sa spun, o nota de cinism pe care n-o avea, de pilda prietenul sau, Nicolae Steinhardt, care, se stie, a intrat in puscarie ca sa nu-si tradeze prietenii… Caractere, destine.
Al. Paleologu este un eseist de prima mâna din generatia lui. Pacat doar ca, in regimul libertatii, si-a pierdut aura lui de boier generos si cordial. A devenit elitist, arogant, plin de ifose domnesti… Pe cel pe care l-am simpatizat eu si il pretuiesc il voi cauta, desigur, in cartile lui. E mai sigur. Acolo este, probabil, adevaratul intelectual Paleologu… Despre ceilalti elitisti te las pe D-ta sa vorbesti, daca crezi ca pomenirea lor este utila dialogului nostru. Daca nu, nu. Ma intrebi daca a existat o elita româneasca interbelica. A existat una, cea culturala. E. Lovinescu si criticii postlovinescieni (Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Streinu), apoi Perpesicius, G. Calinescu, Ralea – au construit in sfera literaturii o elita. Ei au structurat modernitatea româneasca impreuna cu marii prozatori si marii poeti: Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Holban, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat etc. Au venit, apoi, tinerii din deceniile III si IV care anuntau o reforma radicala a spiritului românesc si, in cele din urma, crearea unui stat cultural românesc… Voiau sa constituie si ei o elita care sa puna ordine in lumea româneasca. A esuat din varii motive. Cel dintâi este angajarea lor politica de partea unui sistem totalitar de dreapta. S-au realizat, cei care au reusit, individual prin opera lor. Pâna la urma, când stai sa socotesti, vezi ca literatura a fost cea care a câstigat in deceniile interbelice.
A fost, indiscutabil, un moment creator. Când am mai avut noi, deodata, atâtia mari poeti, prozatori si critici? In ce alt moment al istorie, spiritul românesc a trecut in avangarda? Atunci (in deceniile României Mari) energiile creatoare au explodat, pur si simplu. Nu acelasi lucru s-a petrecut, din pacate, in politica. Politica româneasca a fost invinsa repede de politicianismul tranzactional si, in aceasta situatie, exercitiul democratic s-a deteriorat rapid. Apoi, sub presiunea a doua totalitarisme (hitlerist si bolsevic), fragilul sistem a sarit in aer. Tinerii intelectuali (cei care voiau sa impuna primatul spiritului) au luat-o, unii spre extrema dreapta (cei mai multi), altii spre extrema stânga. Au avut suficiente motive, mai târziu, sa regrete. Istoria i-a pacalit, dupa mine, si pe unii si pe altii. Când elita devine elitista si se pune neconditionat si iresponsabil in slujba omului politic, esecul moral este sigur. Uneori esecul moral antreneaza si esecul intelectual.
Ce concluzie putem trage? Nu zic ca intelectualul trebuie sa intoarca definitiv spatele actiunii politice (m-ai contrazice numaidecât dându-mi exemplul generatiei lui Kogalniceanu si exemplul lui Maiorescu), zic doar ca, in societatea moderna si postmoderna, politica a devenit o profesiune complexa si rolul unui intelectual atras de exercitiul public trebuie sa fie acela de martor vigilent si critic. El trebuie sa creeze opinia publica si, trecând peste vanitatile lui de eu, sa constituie impreuna cu altii elita de care natiunea lui are atâta nevoie. Daca nu este in stare sau nu are cu cine, este mai bine sa nu se amestece.

Un comentariu pentru “Elita, elitism, ruralism…”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper