Din Castalia…

Un articol de C. STANESCU

Acest prim numar din noul an 2011 al revistei „Istorie si civilizatie“ pune sub ochii cititorilor o publicatie nu doar instructiva si doldora de eruditia redactorilor si colaboratorilor sai, dar si plina de farmecul cu care acestia izbutesc sa „povesteasca“ istoria (istoriile) propuse unui public larg. Revista se citeste pe nerasuflate, cu mare interes, de la editorialul moralizator al d-lui Florin Constantiniu si pâna la istoria frigiderului, cursele de cai la români, „razboiul divelor“ Gina Lollobrigida si Sophia Loren ori nota senzationala despre nasterea in piata orasului, sub ochii multimii, a lui Frederic al II-lea de catre mama lui, regina Constance, sotia lui Henric al VI-lea.

Scurta istorie despre senzationala nastere din piata, petrecuta la 26 decembrie 1194 intr-un oras sicilian, e plina de invataminte pentru Europa noastra, unde pietele (Piata Bastiliei, Piata Constitutiei etc.) s-au vazut de-a lungul istoriei si pâna ieri confiscate de revolutii esuate sau revolutii „furate“. Tot un fel de nasteri si ele… Dar sa ne intoarcem la editorialul acad. Florin Constantiniu, intitulat „WikiLeaks si România“. In primul paragraf al articolului, dl Constantiniu compara in chip inspirat pe istoric cu un copoi in goana dupa vânat: „Istoricul este precum copoiul in cautarea vânatului: pentru el, vânatul inseamna sursele, in cel mai larg inteles al cuvântului, de la vestigiile arheologice la izvoarele scrise“. Sursele reprezinta materia prima pentru istoric, spune dl Constantiniu, ca si pentru jurnalist – s-ar putea adauga: „Devine limpede pentru oricine de ce accesul la surse este vital pentru cercetatorii istoriei nationale si universale. Lesne de inteles de ce pentru istoric – ca si pentru politologi, analisti diplomatici si militari etc. – cele 250 000 de documente americane introduse in circuitul public de WikiLeaks au reprezentat o adevarata mana cereasca“. Mai departe, dl Constantiniu e suparat ca in România interesul pentru aceste senzationale documente s-a vadit mai scazut decât crede dl-sa ca trebuia sa fie: „In România, interesul pentru afacerea WikiLeaks nu s-a ridicat la cote prea inalte. Romanii sunt inca stapâniti de paguboasa mentalitate taraneasca (suntem un popor de tarani), adica orizontul lor se limiteaza la ograda sau, cel mult, la sat. Non-evenimentele difuzate de televiziuni – mijlocul cel mai eficace de idiotizare a natiunii – le satisfac curiozitatea, iar criza economica si masurile de austeritate ii fac sa se gândeasca la ce ar putea cumpara mai ieftin la Carrefour. Politica internationala e o alta planeta, total straina de preocuparile lor“. Are multa dreptate dl acad. Florin Constantiniu sa-i certe pe români, in general, pe tarani, in special, si chiar pe daci si – de ce nu? – pe buri. Sa-i urecheasca pe badea Gheorghe si pe nea Vasile al lui Pripasitu, contemporanii nostri, ca nu se bulucesc pe internet ca sa vaza si sa se puna si ei in curent, ca alde Moromete, Botoghina si Tugurlan in „Poiana lui Iocan“, cu mersul leganat al lumii, cu politica internationala si cu viclenia liderilor ei. Aceasta, politica internationala, e, din pacate pentru badea Gheorghe, cum spune si istoricul, „o alta planeta“. Planeta lui badea Gheorghe e… nenorocita de criza. Criza i-a luat buna vedere, il tine cu capul plecat si i-a furat mintile: dârdâie de frica si sta cu ochii holbati pe mercurial, pe „mersul pietii“. Paguboasa mentalitate taraneasca, detestabila atitudine a românului cu capul plecat ca boul sub jugul crizei! Cu savantii, filozofii si istoricii – e cu totul altceva: ei traiesc pe o alta planeta, a ideilor eterne, intr-o Castalie inaccesibila. Imi vin in minte cercurile lui Arhimede de pe o plaja de nisip strivite sub copitele cailor realitatii sau simpozionul inaltilor prelati despre sexul ingerilor, in timp ce portile cetatii le sunt asediate. Are dreptate eminentul nostru istoric: natie de tarani, cu o mentalitate paguboasa, un orizont limitat la ograda sau, cel mult, la sat. Politica internationala e o alta planeta, care nu se vede din poiana lui Iocan…
Mai departe, „Istorie si civilizatie“ trateaza, sub semnatura lui Alex Mihai Stoenescu – istoric, scriitor – o problema controversata in istoriografia românilor: Legatura intre buri si Burebista.
De mare interes este eseul dnei prof. univ. dr. Zoe Petre intitulat „Stim sau nu stim ce este un mit?“. Jan Bremmer, unul dintre cei mai importanti specialisti ai religiilor antice, considera ca miturile sunt povesti traditionale relevante pentru o societate: „Genul proxim al mitului este, de buna seama, povestea, dar – observa pertinent dna Zoe Petre – diferenta specifica din acest enunt nu e deloc clara: ce inseamna relevant?“. Scoala antropologica de cercetare a religiei antice – scrie dna Zoe Petre – „propunea drept axioma a exegezei miturilor teza dupa care un mit este o poveste care explica, justifica, legitimeaza un rit: miturile, talegomena, «cele care se povestesc», ar reprezenta intotdeauna intriga actelor rituale, tadromena, «cele care se savârsesc». E adevarat ca, uneori, putem constata ca o poveste da seama de existenta unui rit: in Peloponez exista un cult consacrat Elenei, ca zeitate feminina locala, in jurul caruia, probabil, s-a nascut legenda dupa care Elena insasi nu ar fi parasit niciodata Sparta, Paris fiind inselat de o fantasma care l-ar fi insotit la Troia“. Insa legatura dintre mit si ritul in jurul caruia apare „povestea“ nu e stabila, iar definitia propusa e clatinata de variantele divergente sau chiar contradictorii ale miturilor: „In «Odiseea», asa cum a ajuns ea pâna la noi, fidelitatea neclintita a Penelopei, care isi asteapta vreme de 20 de ani sotul, izbutind sa-i pacaleasca pe petitori, este un dat esential. Pausanias insa povesteste ca la Mantineea ar fi aflat o istorie cu totul diferita de cea homerica: Penelopa ar fi murit la Mantineea, fiindca, in absenta lui Ulisse, ea l-ar fi inselat cu o multime dintre petitori si, la intoarcerea sotului incornorat, acesta ar fi alungat-o din Ithaca. O alta poveste, acceptata de Herodot, spunea ca Penelopa ar fi avut o legatura cu zeul Hermes (sau chiar cu Apollon) si l-ar fi nascut pe Pan, zeul nestapânit al dumbravilor si poienilor“. Diversitatea contradictorie a variantelor pune in dificultate fidelitatea fata de ritul generator, adica sacralitatea ritului. De ce, totusi, cel ce a dainuit este mitul homeric al Penelopei, in pofida variantelor contradictorii povestite de Pausanias si Herodot? Pentru ca, probabil, aceasta varianta satisfacea conditia fidelitatii rituale. Dar, cu siguranta, mitul este invingator din pricina lui… Homer. Daca mitul i-a „creat“ pe poeti, poetii, la rândul lor, sunt cei ce au instaurat, prin arta lor, puterea mitului. Pornind de la o distinctie a semioticienilor intre vorbirea marcata si cea nemarcata, autoarea eruditului eseu conchide ca mitul „nu ar fi doar un act verbal reprodus de epos, ci si actul performativ al poeziei insasi. Atunci când aedul compune si interpreteaza cântul eroic, el se afla intr-un spatiu consacrat si savârseste o actiune rituala. Mai mult, aceasta actiune verbala are efecte directe in realitate (…) In Grecia antica varietatea actelor verbale performative, speech act, e mult mai mare decât in civilizatiile moderne, care nu mai cred in forta generatoare de realitate a cuvântului: in antichitate (si multa vreme dupa aceea) bocetul si insulta, lauda sau povata sunt considerate ca având efecte directe asupra realului“. Insa aceasta „sacralitate poetica“ din „Iliada“, „Odiseea“ ori „Munci si zile“, poemul didactic al lui Hesiod „nu are nimic comun cu sacralitatea imuabila a acelor mituri pe care o casta sacerdotala profesionalizata le selecteaza si le inregistreaza in forma scrisa. In Grecia antica – scrie Zoe Petre – nu exista nici o institutie care sa aiba autoritatea de a sacraliza sau oficializa un mit, o legenda sau o traditie, si, in consecinta, nu exista nici vreo Carte sacra, asemenea celor care domina lumea iudaica, crestina sau islamica. In acest univers cultural plural, unde nici o institutie nu are autoritatea de a cerne, din multitudinea de variante locale sau chiar individuale, o versiune anume care sa fie proclamata unica versiune oficiala, si care sa transforme restul variantelor in apocrife, poetii dobândesc o legitimitate aparte, privilegiind una sau alta dintre nenumaratele naratiuni aflate in circulatie si transformând astfel varianta preferata de ei in cea ce am putea numi matricea «master-mitul» in jurul caruia se cristalizeaza universul semantic al naratiunilor inrudite“. Pluralitatea si diversitatea miturilor stau, asadar, in mâna poetilor, respectiv, reprezinta victoriile unei dictaturi aparte: dictatura geniului artistic. Eruditul eseu al dnei Zoe Petre este plin de idei, sugestii si invataminte.
De un interes special se vadeste articolul lui Cornel Constantin Ilie, „Rubens, Delacroix si… Sfântul Benedict“. Exemplele marilor pictori „plagiatori“ care i-au copiat, pur si simplu, pe alti maestri ai artei (Delacroix are 32 de cópii dupa Rubens, iar Rubens, la rândul lui, a realizat cópii dupa tablourile marilor artisti ai Renasterii) ne duc la o concluzie pe care doar epigonii o refuza: artistii adevarati nu se feresc sa „invete“ de la ceilalti, mai mari sau egalii lor. Exista, de-a lungul istoriei artei, un cult al maestrilor si o recunoastere fara complexe a filiatiilor. Marii artisti sunt scutiti, in aceste „plagiate“ nutrite de admiratie si afinitate, de complexul „adamismului“: ei nu cred ca lumea incepe cu ei si ca sunt „incomparabili“. Nu-si inchipuie ca admiratia si chiar imitarea marilor modele ii situeaza pe o pozitie umila de subalterni. Din contra.
Un interes exceptional prezinta articolul semnat de prof. univ. Ioan Opris, „Medic pe frontul de Caucaz“. Este vorba despre Jurnalul inedit al medicului Lazar Iosif, care a participat, de la 16 iulie 1942 si pâna la 15 iunie 1943, la campania din Rasarit, iar de la 1 mai pâna la 2 iunie 1945 la campania din Vest. A participat exclusiv ca medic, si scrie in jurnalul sau: „Stapânit de simtul datoriei si un umanitarism cu specific medical, in inaintare si apoi in retragere am tratat atât ostasi români si germani, ostasi ai armatei sovietice, civili de toata categorie cu aceeasi dragoste fata de omul suferind“. Si-a scris jurnalul in gropi si transee, pe file de hârtie patata de sângele ranitilor… Aceste note au fost lovite de schije si rupte bucati, impreuna cu geanta ce le ocrotea.
Ele sunt pastrate in original, murdarite de noroiul unde ne balaceam sau de ploaia sau ninsoarea ce cadea in acel moment. Redau aceste insemnari asa cum le-am scris. Sunt note de razboi“. Tânarul medic chirurg s-a inscris in Miscarea Legionara la 6 septembrie 1940 (se nascuse in 1914) si conduce cuibul Mihai Viteazul: „Tot timpul, chiar si in perioada legionara si antonesciana, n-am fost decât medic“. Arestat de mai multe ori, este eliberat de ofiterii sovietici si, dupa 1945, „plimbat“, ca medic, din spital in spital: Vitrometan din Medias, Huedin, Turda, Nasaud, Ocna Mures, Aiud. A „semnat“ peste 15. 000 de operatii. In 1974 medicul veteran primeste medalia jubiliara „Lupta contra fascismului“. In 1952, pentru cei 8 copii ai sai mama sa fusese decorata de comunisti cu medalia „Gloria materna“ cl. a II-a, in ultimele zile de viata. Extraordinarul jurnal al chirurgului Lazar Iosif va putea fi citit in numerele urmatoare ale revistei „Istorie si civilizatie“.
Un articol pe care nici un cititor, fie el „ de dreapta“ ori „de stânga“, nu trebuie sa-l ocoleasca, este memorabilul conspect intitulat „Un revolutionar radical in rochie de dantela Rosa Luxemburg“. Autoarea, Cristina Paiusan-Nuica, scrie despre exilul polonezei din Imperiul Tarist, despre relatia unei fete urâtele si schioape, dar sclipitor de inteligente cu nestatornicul Leo Jogiches, despre activitatea ei din Germania, despre antipatia si conflictul cu Lenin si leninismul bolsevic, despre profesoara, filozoafa si agitatoarea cu acelasi nume, precum si despre moartea ei invaluita in mister. Cititorii „de dreapta“ sa nu se sperie: in „Problemele organizatorice ale democratiei rusesti“ din 1904, sclipitoarea Rosa Luxemburg critica teoriile leniniste pe care le considera o grava deviere de la marxism. La rândul lor, cititorii prea „de stânga“ sa nu se grabeasca sa o aplaude pe „anarhista“ profesoara de marxism care avertiza in scris ca teza leninista a centralismului si revolutia proletara pe model leninist – conform careia Comitetul Central al Partidului trebuia sa numeasca toate comitetele locale, Comitetul Central fiind singurul organ decizional, iar celelalte grupari având doar libertatea de a executa – va esua intr-o dictatura comunista si nu va duce la egalitate si implicarea proletariatului in actul istoric. Cine s-o asculte?! Previziunile i s-au implinit cu vârf si indesat. In fine, pe fuga, sa notez din excelenta rubrica a acad. Marius Sala „Cuvinte calatoare“ originea si „calatoria“ unui cuvânt de foarte mare actualitate, belea: „intâmplator, nemaivazut, care pricinuieste neplaceri de care scapi cu greu“. Cuvântul vine din araba, pe filiera turca. Cuvânt vechi in limba, care apare inca de la Neculce, ne informeaza invatatul autor: beleaua vine, intr-adevar, de departe si se tine si azi de capul nostru, mai abitir ca pe vremea lui Neculce. Inrudit si derivat este „belaliu“: „nazuros, mofturos“. De unde si vorbele de imbarbatare ce ni se spun in discursuri: sa nu mai facem „nazuri“ ca-i greu in criza. Ceausescu il cita pe Cosbuc din „Decebal catre popor“: „Sa nu ne plângem ca e greu!“.
Nu scapati „Vizita poetului indian Rabindranath Tagore in România (noiembrie 1926)“ de Stefania Dinu Ciubotaru, doctor in istorie. Revista care ne propune toate aceste admirabile lectii de istorie, cu editorial cu tot, dispune de colaboratori si redactori de inalta competenta, sub al caror condei istoria devine, cum spune cronicarul, o poveste plina de farmec carturaresc ce ii captiveaza pe initiati, ca si pe cititorii obisnuiti.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper