Despre timpul saracilor

Un articol de VERONICA LAZAR

Loisirul, timp liber folosit neproductiv, era intr-o vreme semn al distinctiei sociale la fel de mult ca obrazul alb al doamnelor, vânatoarea de dragul amuzamentului sau cheltuielile de reprezentare, esentialmente inutile. Ca ecou al acestei traditii, timpul neocupat productiv al celor nedistinsi a putut aparea ca o neobrazare. Dar cum neobrazarea nu poate fi imputata ca neobrazare, nici ca uzurpare, in limbajul societatii dreptului, e tratata atunci chiar mai brutal, ca furt. Timpul nemuncit al omului nascut pentru a munci e o insulta incriminata ca hotie.
Sa lasam deoparte ca timpul liber al unui somer sarac e unul silit, frustrat de savoarea loisirului si de acel detaliu marunt ce face din posibilitatea de-a dispune de propriul timp, definitorie pentru clasele superioare (astazi torturate de o compulsie spre munca, uitând de acel firesc indiciu traditional al statutului), o substanta a superioritatii lor, si anume averea.
Trândavilor din clasele elegante le stârneau o spaima amestecata cu sila ochii saracilor fixati asupra toaletelor stralucitoare. Simpla lor aparitie in centrul orasului, la o ora când ar fi trebuit sa se afle in custodia propriei slujbe, era la fel de nelinistitoare si de suspecta pe cât era de intruziva spatial. Dar transgresiunea era mai curând un delict de vizibilitate: decenta de clasa a saracilor, manierele care li se impuneau, constau in bunul simt fundamental de a ramâne nevazuti.
Astazi, insa, celui ce-si petrece ziua la slujba, prezenta ori chipul omului traind in mizerie – chiar daca el ar putea insemna un repros mut si staruitor – nu-i stârneste nici pe departe la fel de mult oroarea si indignarea ca evidenta ca timpul saracului (adica al celui care nu munceste, fiindca saracia devine, desigur, pentru moralistii de rea-credinta, efectul imediat si univoc al refuzului voluntar al muncii, al libertatii de-a nu munci) e neocupat: desi in mod silit, si cu costuri arzatoare, e totusi liber. E aproape firesc, deci, resentimentul invidios al salariatului fata de somer: somerul e dovada dureroasa ca exista viata si fara munca – când viata n-ar trebui sa fie posibila in afara muncii, in afara inlantuirii ei de munca, fiindca numai munca ce o inlantuie mai poate da un sens vietii petrecute muncind. Existenta somerului nu depinde indeajuns de munca. Ajutorul de somaj e o eliberare, o permisiune nemeritata si nedreapta de-a trai neocupat.
Prezenta nu ii poate fi deci scuzata saracului decât prin stârpirea cât mai deplina a timpului sau cotidian – constrângere care, numai ea, ii concede onorabilitatea si mântuirea sociala. Cu atât mai bine daca asta inseamna obligarea lui la o activitate „in folosul comunitãtii“ (adica nerationalizata de piata si, practic, nefolositoare), care sa-i conditioneze accesul la mijloacele de trai si, pâna la urma, la viata. Nu munca utila il preocupa pe moralist; nu grija pentru productivitate, ci teama ca saracia s-ar putea converti intr-un privilegiu.

E limpede astfel ca un discurs cum e cel tinut de Rodica Culcer la intilnirea dreptei din 18 ianuarie (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/sefa-stirilor-tvr-despre-cum-le-dam-parintilor-saraci-sa-bea-prin-circiumi-cum-arata-dreapta-violenta-57546.html) nu e un rationament economic dubios sau gresit. Pur si simplu, nu e un rationament economic. Nu se incadreaza in nici unul din cliseele ideologice folositoare pentru justificarea ajustarilor cheltuielilor sociale. Denuntul ei nu e nici vocea care, in numele unui neoliberalism coerent, dar fals, se ridica impotriva oricarei forme de socializare economica – nu exista societate, exista doar individul si familia sa, asa ca individul ar face bine sa-si poarte singur de grija si sa nu dea socoteala nimanui; nu e nici pozitia chibzuita, mai putin metafizica si moralista, a calculului economic ce conchide ca prajitura e prea mica pentru ca fiecare sa primeasca o portie pe masura poftelor. (Si care s-ar vedea, desigur, nevoita sa calculeze cât anume câstiga bugetul de stat din taierea alocatiei de somaj etc., sau, mai ales, ce si cât anume câstiga economia din munca obligatorie de care depinde viata angajatului.)
Nu, interventia sefei televiziunii publice, cu instrumentele profesionale care-i stau la indemâna – pe când o noua emisiune „Reflector“?! –, judeca dreptatea sociala dupa o cu totul alta masura. Nu dupa valoarea economica produsa sau nu in mod obiectiv ori dupa impozitele pe care le plateste fiecare – nu, asta ar insemna sa calculeze –, nici dupa principiul neoliberal transant si cinic al sistarii totale a filantropiei de stat (chiar daca si discursul ei, asemeni celui neoliberal, transforma mutualitatea intr-un raport inegal intre cersetorie si caritate). Nu, dreptatea sociala se masoara, in termenii intelepciunii de partid, dupa felul in care asistatul isi cheltuie banii. Mai precis, banii nostri, fiindca noi, donatorii, cetatenii responsabili, vom ramâne cu ochii pe ei – si-i vom cere inapoi la cel mai mic semn ca sunt risipiti la fel de neproductiv cum e risipit timpul. (Cumpara somerul alcool? Rau. Televizor cu plasma sau benzina? E probabil mai bine. Socialmente mai demn. De ce n-am extinde acest control si la salarii? De ce-am mai plati salarii, pâna la urma, acolo unde banii curg oricum pe apa sâmbetei?) Alcoolul cumparat din ajutorul de somaj e o prelungire insuportabila a libertatii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper