Cu postalionul de la Est la Vest si retur (III)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Vazând in „rezistenta prin cultura“, despre care s-a discutat si se tot discuta in perioada postcomunista, neindoios o forma de aparare a valorilor, atât cât a fost posibil in conditiile vechiului regim, rezistenta facilitata, e drept, si de „dezghetul“ din anii ’60, când s-au inmultit traducerile si s-au editat operele unor scriitori pâna atunci interzisi, când „realismul socialist“ a fost abandonat, când s-au infiintat in orasele importante ale tarii reviste culturale, reinnodându-se traditia unor publicatii ce au marcat evolutia artei, literaturii si culturii nationale in secolul 19 si in prima jumatate a secolului 20, Mircea Iorgulescu reaminteste, totodata,ca in timp ce in unele tari din jur apareau miscari de opozitie, precum cea din Cehoslovacia care a dus la demisia sefului Partidului Comunist si inlocuirea lui cu un reformist, ca sa nu mai vorbim de „fenomenul Soljenitin“, la noi scriitorii care faceau parte din conducerea U.S. sau cei ce participau la intâlnirile cu Nicolae Ceausescu isi exprimau adeziunea la linia politica trasata de acesta in numele partidului, incercând sa si-l alieze in bataliile lor pentru putere si privilegii in cadrul Uniunii si nu numai. Si mai trist, mi-as permite sa apreciez pe baza lecturii unor stenograme ale unor astfel de intâlniri si „schimburi de pareri“, evocate de Mircea Iorgulescu, este ca N. Ceausescu i-a dominat si i-a manipulat cum a vrut, nu la modul grobian cu care ne confruntam astazi la nivelul celei mai inalte functii in stat, ci cu o incontestabila diplomatie, ca sa nu zic viclenie, speculând abil comportamentul, vanitatile si mizele lor derizorii. Cred ca uneori i-a si dispretuit. Fapt e ca luptele pentru ciolan, un vechi obicei al pamântului, i-au facilitat si mai mult sefului partidului si statului controlul asupra celei mai puternice si mai influente uniuni de creatie, cea a mânuitorilor cuvântului.
Apropo de vocabula „dezghet“, Mircea Iorgulescu face observatia ca prin titlul romanului „Dezghetul“ al lui Ilya Ehrenburg, aparut dupa moartea lui Stalin, in 1956, si dupa celebrul congres al XX-lea al PCUS, s-a deschis „calea metaforelor meteorologice ca instrument de intelegere si calificare“ a ceea ce se petrecea in lumea estica: dezghet, inghet, frig, primavara si altele, folosite in diverse sintagme si adecvate la contexte diferite. Poate ca si „Siberia spiritului“, altfel o gaselnita propagandistica si atât, ar trebui fi pusa in aceeasi categorie, caci banuiesc ca pe lânga ideea de inchisoare, de gulag, o contine si pe cea de frig sau inghet.
Referitor la problema „rezistentei prin cultura“, cu totul remarcabil este si comentariul pe care i-l prilejuieste criticului romanul „Piazza Bucarest“ al scriitorului danez Jens Christian Grondahl, aparut in 2004 la Copenhaga, iar in 2007 tradus in franceza, la Gallimard, carte ce i-a adus autorului Premiul de literatura europeana Jean Monet, fiind reeditat in anul urmator, in colectia Folio. Romanul introduce in discutie ideea exprimata in sintagma „rezistenta prin adaptare“, idee care, scrie Mircea Iorgulescu – „poate sa para scandaloasa in România postcomunista, unde si afirmarea unei «rezistente prin cultura» a fost ridiculizata feroce, când n-a fost denuntata ca lasitate sau, inca si mai rau, complicitate la Rau, inevitabil cu majuscula. A fost ridiculizata si denuntata mai ales de persoane care s-au adaptat cu o uimitoare viteza la stereotipiile si standardele unui virulent anticomunism postcomunist, supralicitându-l neincetat ca pe un titlu in crestere la Bursa si facându-l necontenit profitabil. Ceea ce, la urma urmelor, nu e decât o dovada in plus a virtutilor adaptarii. Si sa nu ne intrebam, e probabil mai prudent, daca nu cumva aceasta rapida si masiva adeziune la «bolsevismul anticomunist» denuntat de polonezul Adam Michnik, nu reprezinta cumva si o forma de rezistenta prin adaptare“.
Perioadele de tranzitie sunt ca apele tulburi in care pescuiesc toti napârlitii, toti impostorii. Cu cea prin care am trecut si trecem noi dupa lovitura din decembrie ’89 putine se pot compara. Inclusiv din punct de vedere editorial. Intre tipariturile inepte aparute in cei 21 de ani sub forma de carti, al caror numar nu stiu ce computer l-ar putea stabili, se inscrie si o maculatura pestilentiala, la propriu si la figurat, pusa intre coperti de o pseudocercetatoare, fosta jurnalista la TVR, 18 ani inainte de evenimentele din decembrie si 12 dupa, când a devenit o anticomunista vehementa. Se intituleaza „Reconstituiri necesare: Sedinta din 27 iunie 1952 a Uniunilor de Creatie din România“. Cât de „necesara“, dar mai ales cât de relevanta era/este asa zisa reconstituire demonstreaza cum nu se poate mai convingator, in „Postalionul cu boi“, Mircea Iorgulescu. Nu-mi propun sa trec in revista toate inadverdentele, erorile de situare, de informare pe care le semnaleaza criticul si istoricul literar. Retin doar ca textul inedit „restituit“ a fost obtinut de Mihaela Cristea in 2001 de la un sculptor pe nume Dorin Lupea care il recuperase dintr-un closet in 1981, in timpul lucrarilor de reparatii la cladirea ce fusese pâna la cutremurul din 1977 sediul Uniunii Scriitorilor din Soseaua Kisselef si nu al Casei Scriitorilor, cum scrie prost informata jurnalista, imobil aflat, stie toata lumea, pe Calea Victoriei (daca o mai fi acolo la data când apar aceste rânduri!). „Ducându-se intr-o zi la WC, Lupea a vazut alaturi un morman de dosare cu tot felul de sedinte dactilografiate pe foita si puse la dispozitie pentru a fi intrebuintate ca hârtie igienica“. (In anii ’80 acest produs, ca atâtea altele, lipsea si era inlocuit cu ce se putea inlocui). In treacat fie spus, „sedinte dactilografiate pe foita“ suna ca dracu’, cu formula draga unui „emanat“ al lovilutiei (termenul il imprumut de la Luca Pitu). Evident, scenariile pot fi de multe feluri, nu o data stupide, mai ales intr-o epoca in care scenarita, ca si reforma, se manânca, nu-i asa, pe pâine, iar fantasmele postcomunismului, indeosebi cea a Securitatii, sunt pe cât de… chinuitoare pe atât de profitabile. Insemnarile memorialistice ale Mihaelei Cristea sunt de tot hazul. O invatatoare provenita, cum altfel?!, dintr-o familie de intelectuali (da bine aceasta origine intr-o vreme a elitismului, cu atât mai mult cu cât in România analfabetismul a revenit in forta si in proportie de masa dupa ce fusese eradicat demult) nu gasea cuvintele prin care sa explice copiilor de clasa I, printre care si viitoarea publicista, nenorocirile din societatea româneasca a anilor ’50. Si intr-adevar, se lumineaza editoarea de texte inedite: „Cum sa explici unor copii ce intuneric le va rezerva viitorul lor?“. Mircea Iorgulescu ii intelege nelinistea metafizica: „Buna intrebare. De asta se duc la scoala copiii, iar datoria (sarcina) dascalilor este sa le explice daca viitorul le va rezerva intunericul sau lumina. Incepând din clasa I“. Noroc ca acasa scolarita, bine crescuta, mie-mi spui!, asculta ce susoteau parintii „mai ales noaptea, dupa ce se stingea lumina in casa, despre ceea ce se intâmpla la acea data nefasta“.
Ingrijitoare a editiei, Mihaela Cristea este totodata autoarea „argumentului“, a „notelor critice“ si, fireste, a vastei bibliografii de… 14 titluri. Ilustrative pentru lipsa de documentare si ignoranta ei sunt si datele privind pe mai multi scriitori, naucitoare cu termenul lui Mircea Iorgulescu, ba chiar atingând „profunzimea naucelii“. Binecunoscutele volume de versuri ale lui Geo Bogza „Jurnal de sex“ si „Poemul invectiva“, care in nota editoarei e consemnat cu titlul… „Poemul inventiv“, devin culegeri de articole. Sunt si alti scriitori victime ale nestiintei celei ce ne-a inzestrat cu o „restituire necesara“. De pilda, Petru Dumitriu sau Mihail Sadoveanu. Primul ar fi plecat din România deoarece „fiind un rasfatat al regimului comunist, spiritul sau nonconformist si tumultuos incepuse deja sa se sufoce aici“. Il sufoca rasfatul! Romanul „Mitrea Cocor“ ar fi un „tribut platit «clarificarii» sale ideologice cu ajutorul ostasilor Armatei Rosii“. Bazaconiile si confuziile penibile abunda in cartea prefatata de istoricul Marius Oprea si „compusa cu o arta a indignarii de serviciu dusa involuntar pâna la limitele parodiei“. „Arta fara meserie“, isi titreaza comentariul Mircea Iorgulescu. O arta care l-a impresionat totusi pe Dan C. Mihailescu: „Ce bine fac asemenea carti! Exact ca o saptamâna de post in care abstinenta iti ascute simturile, dupa care o ora de normalitate, cu o masa fireasca, ti se pare minune dumnezeiasca. Vorba asiatului: numai senzatia golului iti da masura plinatatii“. Rezon!
N-as vrea sa ma molipsesc de patetismul lui D.C.M. De aceea, ma limitez a incheia spunând pur si simplu ca „Postalionul cu boi“ este o carte a carei lectura nu trebuie ratata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper