Creanga cel crud

Un articol de C. STANESCU


Forma a „reciclarii“, în 3 octombrie 1968, a vechii „Gazete literare“ ce traduce titlul revistei sovietice cu acelasi nume, „România literara“ din anii care au urmat si pâna în 1990 s-a impus decisiv si definitiv în peisajul cultural si în istoria literaturii contemporane mai cu seama, daca nu în primul rând, gratie unei echipe solidare de straluciti critici literari. Principalul merit al echipei de critici ai „României literare“ formate din G. Dimisianu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu, Mircea Iorgulescu si, în fine, dar nu cel din urma, Nicolae Manolescu este acela de a fi readus, cu vorbele lui Ibraileanu, „spiritul critic în cultura româneasca“. Acestia si altii cu ori dupa ei si de la celelalte publicatii de profil beneficiind si de protectia unui mare gazetar si literat ca George Ivascu au format ceea ce se cheama si s-a chemat coloana vertebrala a revistei. Merit cu atât mai mare cu cât regimul sub care au scris si actionat a politizat si dogmatizat spiritul critic unic si unitar în defavoarea diversitatii si a libertatii de expresie.

Din aceasta pricina se poate chiar vorbi despre militantismul benefic dar dificil al „echipei“ în impunerea, fluctuanta, a criteriului estetic al valorii în absenta caruia literatura poate deveni un simplu instrument de propaganda sau divertisment. Noua situatie de dupa 1990 n-a facut sa dispara, din contra, a sporit necesitatea „coloanei vertebrale“ a revistei, în conditiile exploziei noii literaturi si a succedarii cu repeziciune ametitoare a „generatiilor“ si grupurilor de scriitori nou aparuti. Are noua „Românie literara“ o adevarata echipa de critici literari capabili sa faca fata valului enorm de „noua literatura“ si sa trieze aceasta productie, sa desparta valoarea de nonvaloare? Istoria nu se repeta. Povestea frumoasa, dar adevarata, a echipei solidare si a cronicarului longeviv e o amintire. Nici încercarile, timide, de a titulariza cronica literara a revistei sub numele câtorva din „cei ce vin“ n-au rodit. Sigur, „dictatura“ cronicarului literar a cazut de la putere peste tot: unul singur nu mai poate face fata cartilor care vin peste el. Prima proba imposibil de câstigat este pur si simplu rezistenta. Cele câteva încercari au vadit ca, desi tineri inteligenti, instruiti si talentati, noii cronicari nu „rezista“ tirului saptamânal: singurul si cel mai „longeviv“ cronicar al României literare de azi este, deocamdata, Cosmin Ciotlos. Pentru a face fata valului, „România literara“ apeleaza, cum e normal, la o mâna de recenzenti care rasfoiesc cu dexteritate si repeziciune cartile ce merita o prima consemnare: Raluca Duna, Iulia Iarca, Gabriela Gheorghisor, Luminita Corneanu si experimentata Irina Petras. Dupa Zigu Ornea, cronica editiilor i-a fost încredintata instruitului Razvan Voncu.
O tânara speranta de la un moment dat, Luminita Marcu, s-a „înfundat“ în trecut si publica, la „Ochiul magic“, fragmente dintr-o lucrare, probabil de doctorat, „Literatura si ideologie. Gazeta literara, 1954 -1968“. E, din câte înteleg, forma în care „România literara“ se desparte râzând de trecutul ei sub chipul „Gazetei literare“… În aceste conditii si în absenta „echipei“ ce i-a facut gloria, revista, condusa de fostul „longeviv“ legendar din istoria sa, apeleaza, cum e natural pentru pozitia si profilul sau de fanion, la critici invitati, cu precadere universitari din centrele culturale ale tarii: cu tot respectul pentru prestigiul si autoritatea lor, i-as numi mai degraba critici împrumutati. Contributiile lor sunt, fireste, remarcabile. În numarul 3 din 21 ianuarie 2011, invitatul Ion Pop semneaza un comentariu de mare interes despre o carte „abia iesita de sub tipar la Editura Maiastra din Târgu Jiu sub titlul „Phallusiada sau epopeea iconoclasta a lui Ion Creanga“„. Criticul clujean observa ca „Imprimata, din pacate, extrem de neglijent, cu nenumarate erori si într-o prezentare grafica foarte provinciala, cartea criticului debutant în anii ’70 la Echinox si autor, de atunci încoace, al unor eseuri si studii remarcabile precum „Romancierul în fata oglinzii“ (1989) si „Mesterul Manole“ (2001), aceasta din urma cu un substantial capitol dedicat operei humulesteanului, propune de fapt prima încercare aprofundata asupra scrisului „corosiv“ si necanonic al lui Ion Creanga. E un act – ne spune criticul în „precuvântarea“ sa – de reparatie fata de niste texte care, citite cum trebuie, merita sa fie reasezate alaturi de scrierile cele mai inspirate ale povestitorului moldovean.“ Despre aceasta fata corosiva a „jovialului“ humulestean nu s-a vorbit si scris atât cât ar fi trebuit si cum ar fi meritat. Ion Pop descopera în lectura lui Ion Pecie „imaginea unui Creanga nu doar «corosiv», ci si iconoclast, într-o «lume în care valorile traditionale sunt degradate cu voiosie», unde «nimic nu mai e sfânt» si «minunea cade în bufonerie»“. „Lectura patrunzatoare a lui Ion Pecie – noteaza Ion Pop – este întemeiata pe ideea unei «parodieri subversive a textelor consacrate»,
începând chiar cu aceea a Cuvântului originar, într-o «drama religioasa», a «cuvântului rau folosit»“. Mai departe, acelasi critic si istoric literar observa «efectele actului profanator» si modalitatile prin care versete biblice «sunt luate în raspar, parodiate, împinse pâna la dimensiunea burlescului celui mai tulburator de linii grave, generând un comic imens, irezistibil»“. Glosatorul, recte Ion Pecie, semnaleaza Ion Pop, este „el însusi contaminat de spiritul ludic al prozatorului, fara a trada reflectia «serioasa» asupra sensurilor mai profunde ale acestor pagini, chiar daca ea apare ca eretica si blasfematorie“. Într-un cuvânt, conchide criticul, „Phallusiada“ lui Ion Pecie e o carte ce trebuie retinuta în bibliografia lecturilor ce împrospateaza viziunea operei unui „Creanga care se îndumnezeieste citind Evangheliile, si un altul, îmboldit de necuratul când le talmaceste, când le predica“ si la care „lumea ecleziastica si lumea laica traiesc într-o dulce devalmasie.“ În ambele ipostaze, victoria este – cum o demonstreaza si Ion Pecie – a artistului.“ Putin observata si frecventata, viziunea asupra unui Creanga iconoclast si corosiv ce formeaza noutatea si farmecul indicibil al lecturilor „crengiste“ ale lui Ion Pecie, întareste cu o prospetime remarcabila verosimilitatea mai vechilor sustineri ale regretatului critic Valeriu Cristea dintr-o carte intitulata, modest, „Despre Creanga“, aparuta în 1989, cu prilejul centenarului mortii marelui humulestean. Acolo el documenteaza pe larg si demonstreaza prezenta în sau alaturi de „jovialul“ povestitor a unui autor parodic si iconoclast, subversiv si nerespectuos cu cele sfinte. Nu-i vorba, latura subversiva si malefica a povestilor pentru copii o descoperise Nicolae Manolescu într-una din memorabilele lui „teme“, atunci când scria „Andersen cel crud“, un eseu stralucit al celui mai longeviv cronicar literar al nostru. Cartea lui Valeriu Cristea s-ar fi putut intitula si ea „Creanga cel crud“. Acolo dam peste ascunsa eruditie a „primitivului“ Creanga, peste prelucrarea în „burta de cangur“ a povestilor sale a unor motive universale cum ar fi cel al „pacalitorului pacalit“ din „relatia triunghiulara“ a lui René Girard si, tot acolo, descoperim prin lectura lui Valeriu Cristea „parodia evanghelica“ ascunsa în burta basmului: „Ivan Turbinca – scria criticul – contine o parodie evanghelica vizându-l chiar pe Hristos, care o data apare si ca personaj în opera lui Creanga, si anume – culmea! – în una din cele doua scrieri licentioase ale sale. În parodie Ivan joaca rolul lui Isus.“ Basm comic si „scriere eretica“, povestea lui Ivan Turbinca este edificatoare pentru cel de-al doilea Creanga: unul care „a conceput în burta de cangur a basmului sau un alt basm, o parodie evanghelica pe tema confruntarii cristice cu diavolul si moartea.“ În 1969, Valeriu Cristea publica, sub aceeasi viziune asupra humulesteanului, „Cruzimea la Creanga“, articol ce a stârnit la vremea lui destule rumori în receptiva critica a vremii. Cartea lui Ion Pecie si captivantele sale lecturi din Ion Creanga se înscriu în aceasta directie mai putin fructificata a creatiei marelui scriitor si, pe drept cuvânt, Ion Pop o recomanda ca atare. Criticii invitati de „România literara“ vin cu contributii exceptionale carora trebuie s-o adaugam numaidecât pe Sanda Cordos cu un articol substantial despre o noua ipostaza a doamnei Bovary descoperita cu sagacitate analitica si suplete interpretativa în romanul „Provizorat“ al Gabrielei Adamesteanu.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper