Cioran, existentialistul

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Despre suferinta de a trai, despre paradisul vietii ca loc de tortura


La Cioran, atât la nivelul istoriei cât si la cel al individului, ruinarea vine din interior. Libertatea, de asemenea. El marturiseste ca în tinerete frecventa numai cartile de filozofie; la 40 de ani, numai literatura; apoi a descoperit interesul pentru istorie si s-a trezit învins. Drumul, sintetizând, ar fi: speculatia, imaginarul real si interpretarea realitatii. Istoria pentru el are un curs, dar nu are un sens. Imperiul Roman s-a prabusit macinat din interior. Atunci, la ce bun sa fi fost creata, timp de secole, o civilizatie ,,care acum este, în mod vizibil, macinata din interior“? O astfel de civilizatie este minata din interior de cei ce au facut-o iar acestia, europenii adica, vor fi antrenati în catastrofa decompozitiei. ,,Nu un anume pericol exterior este grav, ci ei (europenii, n.n.) sunt pe deplin  copti pentru a disparea“. Mersul lumii si rostul individului sunt întrebari obsesive ale existentialistilor.

Cioran extrapoleaza conceptul lui privind ruinarea istoriei din interior si la existenta individului. Când spune: singura modalitate de a suporta viata este sa ai obsesia sinuciderii, el exprima, în forma concentrata, o buna parte din substanta framântarilor existentialistilor. Explicatia imediata, de luat în seama, o ofera chiar filozoful când spune ca obsesia sinuciderii a fost singura solutie la care a putut recurge pentru controlul relativ al suferintei pe care i-a provocat-o, aproape toata viata, o insomnie rebela. Oricât am fi dispusi sa-l credem, este firesc sa consideram ca, la nivelul creatiei lui, planul personal ramâne restrictiv si nu acopera semnificatia si valoarea operei literar-filozofice construita în jurul acestui motiv. Literar, el ajunge la un regal stilistic, la un rasfat estetic. Pe un alt plan decât cel literar, mobilul torturii obsesive a insomniei si considerarea sinuciderii ca remediu devin motive de speculatii filozofice specifice registrului preferat de Cioran: cel al dispretului pentru viata si pentru ceea ce reprezinta norma obisnuita de viata. Paginile despre insomnie si despre sinucidere sunt, ca de altfel tot ce a scris Cioran, excelente. Lectorului i se cere o buna introducere în stilistica, un minim acces la tehnica speculativa a rationamentului. Si, ca sa glumim, o rezistenta nativa la presiunea suferintei. Pe fond, suntem în fata unei contributii exceptionale, cu totul particulare, la framântarile existentialiste privind ideea de libertate a individului. Opinia cu valoare de silogism a lui Soren Kierkegaard potrivit careia înainte de a fi conceput ca fiinta individul are constiinta de a fi existat o regasim la Cioran dezvoltata în felul lui, asa cum ne obisnuise si Brâncusi sa gândeasca lumea, adica diferit. Diferit de altii, asa cum a tinut sa-si asigure locul printre filozofi. Cioran crede ca destinul ne este la îndemâna, ca nu se afla sub puterea factorilor exogeni, oricare ar fi acestia. Este si aici o continuare a luptei lui – cât este de sincera ramâne de discutat -, cu Dumnezeu. Nu problema razvratirii lui Cioran – daca nu o socotim ceea ce trebuie, un motiv literar –, intereseaza aici, ci felul lui de a se aseza printre existentialisti. Chestiunea rational/irational împotriva puterii divine tine tocmai de factura raspunsului lui la problematica aruncata în arena ideilor de catre existentialisti. Cea în jurul libertatii. Cioran are raspunsul lui, cu totul diferit de al unui Camus sau Sartre în care se amesteca, în doze diferite, ideea de revolta sociala. Cioran pune libertatea în raport cu viata. Putem sa punem capat vietii în totala libertate de vointa. Pe plan imediat, el sugereaza aceasta alegere ca terapie a obsesiei sinucierii. Urmariti constient de gândul sinuciderii ne salvam viata. Atât cât putem sa suportam viata. Filozofic, lucrurile sunt mai profunde. Suferintei de a trai, daca ea apare, i se pune capat prin angajarea propriei responsabilitati în privinta libertatii de a trai.
În ideologia lor, atât cât se poate vorbi despre ideologie la existentialisti, libertatea a fost axul în jurul caruia se tesea existenta. Camus cauta libertatea prin revolta blânda, Sartre pretindea ca miscarea ampla, revolutia adica, este calea pentru obtinerea acesteia. Nici la unul, nici la celalalt strategia nu avea prea multa limpezime. Nici la Cioran nu are, numai ca el este transant. Crud si transant. Ceva le scapa tuturor în rezultatul solutiei alese. Cioran pledeaza pentru scoaterea destinului din mâinile altcuiva – evident, ale lui Dumnezeu – si plasarea lui în gratia singulara a vointei. În acest fel considerarea actului propriu esential în obtinerea libertatii de a trai, cel putin cea în privinta responsabilitatii vietii, pare la îndemâna individului. El nu vede rosturile revoltei (Camus, prietenul lui pretuit) sau revolutiei (Sartre, pe care îl evita). Acestea nu conduc la libertate în toate cazurile. Solutiile lor pentru conditia existentei în istorie sau la nivel de individ nu conduc sigur la rezultatele dorite. Dupa ele ramâne drojdia suferintei. La nivel particular, Cioran crede, cel putin pentru el, ca ideea sinuciderii, care lasa individului libertatea de a trai atât cât suporta viata, este pozitiva, constructiva. Frontiera dintre solitudine si moarte este la îndemâna individului. El a povestit cum a salvat un sinucigas de la gestul fatal convingându-l sa accepte sa traiasca cu ideea sinuciderii. I-au fost de ajuns câteva plimbari prin Jardin de Luxemburg. Nefericitul a scapat cu viata si, ulterior, i-a multumit filozofului. Cu un al doilea nu i-a mai reusit! Petre Tutea avea, deci, numai pe jumatate dreptate când spunea ca pesimistii si scepticii nu pot ajuta pe nimeni; el comenta chiar pe marginea sentimentului de disperare din scrierile lui Cioran.
Terapia propusa de Cioran pentru libertatea de a trai, dupa cum se vede, nu da întotdeauna rezultate. Dar, trebuie spus, nici cea a revoltei blânde a lui Camus din ,,L’Homme révolté“ si nici cele ale apologeticii terorii revolutionare sau luminii reci a gândirii, pe care a gasit-o Michel-Antoine Burnier la Sartre, în ,,L’Etre et le Néant“, nu sunt nesigure. Omul nu poate fi scos de sub ghearele istoriei. O recunoaste pâna si Cioran, singuraticul, insomniacul si bântuitul de suferinta pe care i-o produce gândul sinuciderii. ,,Suferinta, la începuturile ei, spera în revenirea vârstei de aur aici, pe pamânt, îsi cauta în ea un reazem, într-un fel se fixeaza în ea; dar pe masura ce se adânceste, suferinta îi întoarce spatele, preocupându-se numai de sine însasi“ (,,Vârsta de aur“ din ,,Istorie si utopie“ 1960).
Din terapia suferintei propusa de Cioran, am putea crede ca libertatea individului, cu cât este mai mare, cu atât îi poate alimenta mai bine resursele vietii. Mai mult, sta într-un fel la îndemâna individului sa-si întretina vointa de viata si sa iasa de sub dependenta destinului. Daca aceasta lectura este corecta, atunci este poate cazul sa întelegem într-un fel anume pesimismul si disperarea la Cioran. Surprizele vin pe masura ce intram în explicatiile filozofului. ,,Când actionam, avem convingerea ca suntem liberi. Dar de îndata ce examinam actiunea noastra, constatam ca, la sfârsit, am sucombat unei iluzii sau unei jumatati de iluzie. Daca am fi pe deplin constienti ca actiunile noastre, actele noastre sunt determinate, noi nu am mai putea actiona deloc. Orice actiune presupune iluzia de a fi independent“. Sunt precizarile filozofului facute lui Georg Caryal Focke, în 1992, deci atunci când, renuntând sa mai scrie, privea cu mai mult calm înapoi.
Spleen-ul existentialist a capatat la Cioran ceva în plus prin alura detestarii. El a acceptat sa vorbeasca chiar despre eul detestabil, un fel de disconfort pe care îl resimtea traind. Viata, în acest fel, nu mai poate fi acceptata ca fagaduinta. Acest tip particular de rationament al lui Cioran poate fi considerat ca amendament la filozofia existentialistilor. Jean-Paul Sartre scria: ,,Trebuie expuse în teatru situatiile simple si omenesti si libertatile ce se aleg în asemenea situatii… Ceea ce poate arata teatrul mai emotionant este un caracter pe cale sa se formeze, clipa alegerii ce angajeaza o morala si o viata“. Pe Cioran nu îl intereseaza perspectiva oferita de viata, ci povara ei. La Sartre, atunci când vedea lumea închisa, fara de sperante (,,Mustele“, de ex.), eroii cauta fara busola un dram de libertate. La Cioran aceasta libertate si-o ia individul, prin propria vointa. Atâta cât poate. Opinia lui vine nu neaparat si nu numai din propria experienta de viata, ci si din cea istorica. Aceasta îl tine aproape de existentialisti. Kierkegaard (1813-1855), Gabriel Marcel (1889-1973), Albert Camus (1913-1960),  Jean-Pual Sartre (1905-1980), Simone de Beauvoir (1908-1986) au avut, de asemenea,  experientele lor. Am dat în paranteza anii de viata ai unora dintre exponentii existentialismului pentru a vedea ca, în mare, cu exceptia parintelui lor filozofic, Kierkegaard, toti au trait în coordonate istorice similare cu cele ale vietii lui Cioran. Particularitatile la român vin din conditia de viata aleasa deliberat de acesta, nu din notorietatea în contemporaneitate. Privita de sus, (din opera lor, evident) lumea creata de ei are constiinta insinuarii absurdului în propria existenta. De aici se naste angoasa, nelinistea al carei leac îl cauta cu mai multa sau mai putina luciditate fiecare. Toti, însa, percep marginile neantului: suferinta de a trai si tortura vietii. Angoasa la Cioran, asa cum ne lasa, uneori, sa credem el însusi, s-a nascut atât din ceasurile insomniei maladive, dar si din derizoriul vietii, din pacatul originar. Acum intram în miezul speculatiilor lui Cioran: partea de vina a lui Dumnezeu pentru conditia umana este în momentul creatiei. Purtând acest pacat originar, individului îi ramâne ca leac acceptarea voluntara a ideii calvarului vietii. Camus gasea remediul în revolta potolita (refuza revolutia care conducea la haos si la varsare de sânge; de aici si despartirea lui de Sartre). La Cioran, ideea nu este salvatoare, ci încercare, proba a ideii ca individul ar putea sa gaseasca în propria vointa cheia salvarii individuale. El o exprima bizar, ca de fiecare data, prin recurgerea la alternativa vietii: moartea. Si aceasta alternativa, garantata prin deliberarea actului de sinucidere, este scoasa de sub puterea Istoriei sau a Creatorului. Este mai mult o idee decât o actiune; nu orice individ este suficient de puternic pentru a trai suferinta. Este o cheie care poate fi extinsa, cred, si în privinta atitudinilor lui politice, inclusiv la aventura lui intelectuala de apropiere de miscarea legionara: ideea nu presupune neaparat actiune. Dintre filozofii moderni doar Heidegger a mers prea mult pe acest drum. Si a gresit fundamental. Traieste cu ideea pentru a te elibera de calvarul vietii, crede Cioran. Cât este de bine, nu ma pronunt. Noica vorbea nu neaparat în dodii când spunea ca nimeni nu s-a sinucis cu cartile lui Cioran în mâna.
O marturisire gasita în prefata pe care o scrie filozoful la importantul (incomplet, totusi) opus publicat la Gallimard, în 1995, „Œuvres“, ne pune pe drumul bun al descifrarii codului gândirii lui Cioran: realului concret îi gaseste alternativa în idee. ,,Terminasem studiile si pentru a-mi pacali parintii, dar si pentru a ma pacali pe mine (s. m.), m-am facut ca lucrez la o teza de doctorat“. Deci nu a lucrat, ci s-a facut ca lucreaza pentru a însela nu numai pe cineva, ci si pe el însusi. Cioran converteste obsesia sinuciderii în forta care îl ajuta sa însele viata. Cu aceasta se înseala pe el însusi ca sa suporte viata. Miezul existentei este mutat din real în ideea de real. Acesta este punctul de plecare spre speculatie, spre filozofie. El însusi marturiseste ca ,,jargonul filozofic îmi flata vanitatea si ma facea sa nu dau importanta celor care uzau de limbajul normal“. Sa traiesti cu ideea de moarte nu este simplu. Filozoful venise la Paris cu o stare de surescitare care îi provocase insomnii cronice. Adica, venise cu suferinta. În literatura româna, viata ca suferinta este traita explicit de Bacovia: ,,Dormeau adânc sicriele de plumb, / Si flori de plumb si funerar vesmânt – / Stam singur în cavou… si era vânt…/  Si scârtâiau coroanele de plumb.“ (Plumb). Firescul mortii, cum spune Marin Preda, este complicat de om (din memorie: moartea este simpla, numai omul o complica). Literatura existentialistilor este populata de personaje care se angajeaza în actiune pentru a scapa de tortura vietii: angoasa. Cioran opune acestei angoase una si mai teribila, cea a obsesiei sinuciderii ca leac pentru salvare. Insomnia este numai una dintre sursele angoasei. ,,Fenomenul capital, dezastrul prin excelenta este starea de veghe neîntrerupta, acest neant fara de sfârsit. Ore în sir ma plimbam noaptea pe strazile pustii sau, uneori, pe cele frecventate doar de însingurati profesionisti, (insomnia fiind) însotitoarea mea ideala în momentele de suprema confuzie. Insomnia este o luciditate vertiginoasa care converteste paradisul în loc de tortura. Orice este de preferat acestei stari de veghe permanente, acestei absente ucigatoare a uitarii. În timpul acestor nopti infernale am înteles vanitatea filozofiei“. Cioran scrie „inanité de la philosophie“; optez pentru echivalentul ,,vanitatea filozofiei“ desi  „inanité“ are si echivalentul ,,zadarnicie“. Pentru ca, mai departe, filozoful adauga: ,,Aceste ore sunt, de fapt, o respingere a gândirii prin gândire, este constiinta exasperata de ea însasi, o declaratie de razboi, un ultimatum infernal al spiritului însusi. Mersul pe jos împiedica sa pui si sa repui întrebari fara raspuns, în vreme ce în pat, insolubilul te framânta pâna la ameteala“. Într-o astfel de stare de spirit, marturiseste Cioran, a scris ,,Pe culmile disperarii“ ca leac de vindecare a suferintei, ,,o eliberare, o explozie salutara. Daca nu as fi scris-o, as fi pus, cu siguranta, sfârsit noptilor mele“. El iese din temperatura existentiala, poate chiar din cea a istoriei, nu prin sacrificarea conditiei propriei vieti, ci prin trairea în solitudine cu credinta ca libertatea de a trai îi apartine. Nu suntem în fata unui panaceu. Amestecul nu este posibil în toate cazurile. Pentru fiecare problema de viata, constata filozoful, este nevoie de o anume temperatura; numai nenorocirea se acomodeaza la orice temperatura“ („Amurgul gândurilor“).
Totul contrariaza, contravine normei, firescului, dar prin aceasta Cioran nu este surprinzator, ci profund. Atunci când propria lui suferinta era mai chinuitoare, filozoful a preferat singuratatea. Dar Cioran nu a fost neaparat un izolat. În ultima parte a opusului ,,Œuvres“ sunt adunate câteva confesiuni despre cei pe care i-a cunoscut. Cei pe care îi frecventa faceau parte din lumea rafinata a ideilor. Când vorbeste despre Joseph de Maistre parca îsi face autoportretul: ,,Printre gânditori ca Nietzsche sau Saint Paul care au avut gustul si geniul provocarii, un loc deloc neglijabil revine lui Jean de Maistre. Ridicând cea mai mica problema la nivel de paradox si la demnitatea scandalului, manevrând anatema cu o cruzime amestecata cu fervoare, el a ajuns sa creeze o opera bogata în enormitati, un sistem care nu înceteaza sa ne seduca si sa ne exaspereze“ (p.1519). Seductia confera fascinatia estetica a scriiturii lui Cioran, exasperarea este conditia pe care, cel putin asa pretinde el, i-o procura viata. Timpul este un erzat metafizic iar cultul frumosului i se pare o delicata lasitate, o dezertare subtila. ,,Sub încântarea unei sonate sau a unui peisaj, ne dispensam de viata, cu un zâmbet de bucurie dureroasa si de superioritate visatoare“. Acest contact cu ideile sofisticate nu pare sa-l îndeparteze de o suferinta pe care nu a definit-o decât târziu, si nici atunci în termenii cei mai precisi: regretul ca a parasit o lume a trairii simple, cea în care s-a nascut. Lui Michel Jakob, în 1988, dupa experienta pariziana, îi marturiseste ca i-ar fi prins mult mai bine daca nu ar fi parasit satul lui natal. Nu vorbeste în termenii lui Blaga despre cosmosul perpetuat si salvat la sat, nici în cei ai lui Cosbuc, ai ruperii, ai desprinderii de lume originara. Nu, Cioran banuieste ca daca ar fi continuat sa pazeasca turmele de oi ,,as fi înteles lucrurile esentiale la fel de bine ca în prezent. As fi ramas mai aproape de adevar“. El este, deci, nu conservator, ci retrograd în sensul cuminte al cuvântului. Nu crede în progres. Temeiul regretului este aceeasi framântare existentialista: capacitatea individului de a percepe lumea. Confesiunea are greutatea ei si nu trebuie luata ca o tema epistolara. Pentru relevarea adevarului, la sfârsitul vietii, el încearca sa se aseze într-o alta perspectiva decât cea în care a trait. Ar fi fost posibil ca, ramânând în mediul originar, primar, simplu, sa se gaseasca lânga acelasi adevar. Adevarul este acolo, la începutul lumii. Framântarea vine de la frecventarea lui Nietzsche care opunea sentimentului paralizant al disolutiei universale („Dumnezeu a murit pe cruce“) ideea eternei reîntoarceri. Nimic nu exista, totul revine. Unde aflam, pe drumul între nihilismul religios si ateism, adevarul?

P.S. Sunt surprins ca ne aducem aminte si ,,oficial“ de Cioran. Întelept este sa nu ne folosim de el în politica. Sa-l pretuim altfel. Adica cum se cuvine. n

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper