Cazul Paulescu

Un articol de PETER MANU


Revista „Cultura“ a publicat, in ultima luna, articole semnate de acad. Eugen Simion si de prof. dr. C. Ionescu-Târgoviste, membru corespondent al Academiei, in care este criticata monografia „Polemica Paulescu: Stiinta, Politica, Memorie“ scrisa de mine impreuna cu istoricul Horia Bozdoghina. Cartea a fost publicata de Editura Curtea Veche din Bucuresti in colectia „Actual“, o serie coordonata de Doina Jela.

In esenta, Eugen Simion si C. Ionescu-Târgoviste se opun miezului „Polemicii Paulescu“, un termen introdus de diabetologii G. Slama (Franta) si P. Lefebvre (Belgia) in 2003 pentru a indica dezacordul lor cu onorarea lui Nicolae Paulescu de catre International Diabetes Federation. Polemica nu se refera la meritele stiintifice ale lui Paulescu, ci la moralitatea unor actiuni de comemorare a unui valoros om de stiinta care a produs o vasta opera antisemita (mai mult de 50 de carti, brosuri si articole) si a fost unul dintre liderii Ligii Apararii Nationale Crestine, primul partid explicit antisemit din istoria României.
In cele ce urmeaza vom oferi cititorilor raspunsul nostru la intrebarile fundamentale ale „cazului Paulescu“. A fost sau nu a fost antisemit Nicolae Paulescu? I-a fost sau nu i-a fost furat premiul Nobel decernat in 1923 pentru descoperirea insulinei? Cât si cum a contribuit Nicolae Paulescu la descoperirea insulinei?
A fost sau nu a fost antisemit Nicolae Paulescu?
Paulescu a propagat teoria inferioritatii biologice a evreilor, enuntând teme care vor deveni populare peste un deceniu in Germania nazista: „ (…) in urma cercetarilor mele am descoperit ca jidanii au un creier prost format, adica cu totii sunt degenerati. Degenerarea aceasta o inteleg asa, ca toti jidanii sunt nebuni fara exceptie.“1. In alte scrieri, pericolul evreiesc e plasat de Paulescu, ca si in Germania nazista, in registrul sexualitatii interetnice: „Si când cugeti ca sunt cu sutele si cu miile sarmanele fecioare române, murdarite de jidani, si ca ele nu indraznesc sa denunte pe acesti monstri, din cauza rusinii care a pângarit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat. Nenorocitele Margarite, violate de Fausti taiati imprejur si respingatori, ceea ce le asteapta este mai intâi moasa jidoafca care le mântuie prin avortare si care in acelasi timp le sufla si ultima para, pe urma Curtea cu jurati si in sfârsit ocna umeda, daca prin sinucidere n-au pus un termen suferintelor lor de martire“2. Pentru Paulescu, concetatenii lui evrei erau paduchi care trebuiau eliminati de pe teritoriul tarii: „Deparazitarea nu s-ar putea face pe spinarea vecinilor care fiind si ei pâna peste cap plini de paduchi, ar refuza mortis sa mai primeasca si pe ai nostri. Ar trebui deci ca toate tarile infectate de jidani sa stabileasca de comun acord o cloaca (in Palestina, in Africa sau in America) unde sa-si poata fiecare arunca laturile“3.
I-a fost sau nu i-a fost furat Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei?
Frederick G. Banting si John J. R. Macleod de la University of Toronto au fost numiti laureati al Premiului Nobel in 1923 pentru purificarea insulinei si introducerea ei in tratamentul diabetului la om. Nicolae Paulescu nu a fost luat in consideratie de Comitetul Nobel pentru ca nu a fost propus de nimeni, in 1923 ori in orice alt an, pentru aceasta distinctie.
Pentru premiul Nobel in Medicina ori Fiziologie din 1923 s-au primit nominalizari de la 118 de persoane. Macleod a fost propus de George Neil Stewart, profesor de medicina experimentala si fost profesor de fiziologie in Cleveland. Stewart il cunostea de mult pe Macleod, care il urmase ca profesor de fiziologie in Cleveland intre 1903-1918. Banting a fost propus de George Crile, cunoscut pentru efectuarea primei transfuzii de sânge in Statele Unite, si de Francis Benedict, care studiase tulburarile respiratorii din diabet. Banting si Macleod au fost propusi impreuna de August Krogh, laureat al Premiului Nobel in 1920. Krogh colaborase cu Benedict in Copenhaga in 1907 si se intâlnise in 1922 la Toronto cu Banting si Macleod.
Arhiva Nobel cercetata de noi nu dezvaluie nici o indicatie ca lista celor invitati sa nominalizeze candidati pentru premiul Nobel din 1923 ar fi inclus profesori din România. Pe de alta parte, Paulescu era binecunoscut in Franta si publicase rezultatele cercetarilor sale in reviste din Franta si Belgia in 1921. Dintre cei 23 de francezi care au raspuns invitatiei de a nominaliza in 1923, 19 l-au propus pe Georges-Fernand Widal, cel mai renumit clinician al Frantei din acel timp, pentru descoperirea metodei de diagnostic a febrei tifoide. Ceilalti 4 savanti francezi l-au nominalizat pe Albert Calmette, care izolase, impreuna cu Camille Guerin, o forma atenuata a bacilului tuberculozei (BCG), folosita prima data in 1921 pentru vaccinarea noi nascutilor la spitalul Charite din Paris.
Selectionarea lui Banting si Macleod pentru Premiul Nobel a fost decisa in principal de Goran Liljestrand (secretarul Comitetului Nobel), John Sjokvist (profesor de chimie si farmacie) si Hans Christian Jacobeus (profesor de medicina interna). Liljestrand si Sjokvist au acceptat propunerea lui August Krogh, in timp ce Jacobeus s-a aratat rezervat fata de premierea profesorului Macleod. Pâna la urma, Jacobeus a devenit convins ca experientele planuite de Banting nu ar fi putut avea succes fara contributia conceptuala si practica a lui Macleod. Rolul lui Paulescu era cunoscut cel putin de Sjokvist, dar nu a fost discutat de Comitetul Nobel, nici inainte de decernarea premiului, nici un an mai târziu, când Krogh si Liljestrand au cazut de acord ca si Best ar fi trebuit sa se numere printre laureati4. Pentru contributia lor la descoperirea insulinei, James Collip si Charles Best au fost propusi pentru premiul Nobel in 1928 si respectiv 1950.
Cât si cum a contribuit Paulescu la descoperirea insulinei
La Bucuresti, in 2009, cu ocazia unei sesiuni omagiale organizata de Academia Româna, Constantin Ionescu-Târgoviste afirma despre Paulescu: „Forta sa demiurgica a culminat in anul 1921 cu descoperirea insulinei, poate cea mai importanta descoperire medicala a secolului XX si cea mai mare facuta pe pamânt românesc. (…) Ne ramâne sa difuzam aceasta informatie care a fost distorsionata mai bine de 70 de ani si asta pentru ca in multe tratate se scrie ca Banting si Best au fost descoperitorii insulinei. Noi trebuie sa spunem ca descoperitorul insulinei a fost N. Paulescu si acest adevar sa se poata propaga in mediile stiintifice, in tratatele unde se descriu marile descoperiri“. La Toronto, profesorul Michael Bliss este convins ca „Echipa canadiana a reusit sa depaseasca cu mult lucrarile izolatilor sai precursori – Zuelzer in Germania, Paulescu in România, Kleiner in Statele Unite – care au trebuit sa lucreze in conditii primitive si care nu au reusit sa convinga pe nimeni ca ocazionalele lor succese in scaderea zaharului din sânge constituiau o descoperire clara si importanta. Acesti cercetatori, intre care americanul Israel Kleiner a avut clar cel mai mult succes, au fost ca niste alergatori intr-o cursa de distanta lunga care alearga repede un tur al stadionului si apoi se retrag din cursa5.
Nicolae Paulescu a contribuit decisiv la descoperirea proprietatilor fiziologice ale insulinei. Intr-o prima serie de experiente, publicate in 1920, Paulescu a confirmat rezultatele publicate de cercetatorul american Israel Kleiner in 1915 si 1919 cu privire la cea mai importanta proprietate a insulinei, anume scaderea cantitatii de glucoza din sângele si urina unui animal cu diabet indus prin extirparea pancreasului. Spre deosebire de Kleiner, Paulescu a descris insa si efectul unui extract de pancreas asupra concentratiei de corpi cetonici si uree in sângele si urina animalelor de laborator, demonstrând pentru prima oara importanta insulinei in metabolismul grasimilor si proteinelor. Contributia lui Paulescu este umbrita de faptul ca in articolele publicate in Franta si Belgia in 1921 a omis sa indice ca metoda folosita de el fusese justificata si utilizata de Israel Kleiner din 1915. Reperele bibliografice fac parte din moralitatea elementara a dialogului stiintific, iar mentionarea lor nu ar fi diminuat in nici un fel meritele lui Paulescu. In orice caz, desi cercetarile de laborator ale lui Paulescu erau cunoscute din 1921 in Europa si America de Nord, Paulescu nu a fost considerat de nici unul dintre cei care-l citisera in epoca drept descoperitorul insulinei.

Note:
1. In „Apararea Nationala“, nr. 10 din 17 ianuarie 1926, p. 2
2. „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul si Francmasoneria“, 1913, p. 121
3. In „Apararea Nationala“, nr. 21 din 1 februarie 1925
4. J. Lindsten, „August Krogh and the Nobel Prize to Banting and Macleod“, NobelPrize.org, 2001
5. M. Bliss, „Resurrections in Toronto: The Emergence of Insulin. Hormone Research“, 2005, suppl. 2, p. 99

 

Prof. Dr. PETER MANU

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper