Catre Parnas

Un articol de DORIN N. URITESCU

Flaviu George Predescu, Moartea prematura a unei veri, Editura Altip, Alba Iulia, 2010, 111 p.


„Moartea prematura a unei veri“ este a patra treapta urcata de Flavius George Predescu pe drumul spre Parnas, plin de eforturi, de renuntari la unele din aspectele materiale din viata sociala si de vise cultivate cu perseverenta pentru bucuria semenilor din care si-a facut ideal suprem al existentei.

Culegerea de poezii se deschide cu o noutate în lirica erotica privind declaratiile de dragoste: „Crede-mi cuvintele“. Poetul cere iubitei sa creada în opera sa, acest fapt dovedind ca sentimentele traite de amândoi sunt reciproce, ipostaza iubirii desavârsite: „Strânge aceste cuvinte// Ca pe niste pietre pretioase// Si pune-le undeva// Poate în inima, poate într-o alta carte// Ca pe o frunza pe care vrei s-o revezi“. Comparatia „Ca pe niste pietre pretioase“, parelnic banala, este una rafinata întrucât nu pune în relatie directa de asemanare sensul concret denotativ al vocabulei „cuvinte/ cuvintele“ cu cel identic al sintagmei „pietre pretioase“, ci metafora opera literara (specifica psihologiei si viziunii autorului, produs al substituirii prin desemnarea creatiei termenul „cuvinte/ cuvintele“ fara sa-i fie propriu, dar o analogie de mare forta expresiva) cu ceea ce reda la figurat sintagma „pietre pretioase“. Cealalta comparatie este una extinsa: „(…) Într-o alta carte// Ca pe o frunza, pe care vrei s-o revezi“ construita pe principiul presarii într-un ierbar a superbelor exemplare florare – imaginea rezultata, inedita, surprinzatoare, este de o mare forta expresiva.
O declaratie de dragoste, de asemenea, inedita în lirica noastra este catrenul „Strigând-o“, un fel de „strigare peste sat“ din traditia populara, stilizata, pe note optimiste: „Am s-o strig, desi nu stiu // Pe ce nume va fi // Cea care este sortita s-auda // De peste mari si tari va auzi.“
Motivul sufletului îl întâlnim si în alte poezii, de pilda, „Ramasita de suflet“. Avertismentul dat unei prezumtive viitoare iubite este de o sinceritate cruda, cu aspecte tragi-comice turnate în imagini de o plasticitate rara: „Din sufletul meu// Tu ai putea primi// Felia cea mai mica“. Ceea ce urmeaza nu este un simplu sfat, ci o alarma,data pentru menajarea femeii îndragostite: „Fugi, scapa acum,// O sa fii dezamagita“ – originalitatea mesajului care contrasteaza cu tot ceea ce stim din arta seductiei virile, este, fara tagada, unica în lirica noastra erotica. Eul poetic recunoaste resemnat ca desi „Sufletul „sluit“ a fost urias„, imagine hiperbolica a dispozitiei initiale pentru iubire, înaintea relatiilor cu partenere dinaintea starii de fapt, despre care afirma dezamagit ca „Nu stiu ce am facut cu ele“ – semn al superficialitatii acelora care n-au stiut decât sa epuizeze bogatia sufleteasca a artistului, fara sa puna în loc nici cel mai firav sentiment de afectiune.
Original este Flaviu George Predescu si în tratarea temei legaturii dintre om si natura, pâna acum stiuta fiind influenta starilor naturale asupra starilor sufletesti ale autorului de frumos literar. Iata ca în poezia „Cerul Clujului“ starea sufleteasca a poetului determina în fantezia acestuia perceperea naturii conform ei: „Norii de lânga Feleac, în Mai,// Erau, de fapt, din sufletul meu“.
Iertarea este starea considerata de Flaviu George Predescu ca fiind indispensabila iubirii, care nu ar fi altfel completa, dupa cum este cuprinsa într-o definitie structurala, descriptiva: „Iertarea e una din aripile albe ale iubirii“ (în „Nestemata iubirii“). Parte a rugaciunii crestine, a celei mai importante, iertarea este culmea nobletei în relatia cu „gresitii nostri“, dovada dumnezeiasca a credintei, consubstantiala iubirii de oameni ca fundamentala a învataturilor isusiace. Poetul este inspirat când exprima metaforic valoarea iertarii în constiinta dezamagitului în iubire: „Iertarea e una din aripile albe ale iubirii“, printr-o comparatie subînteleasa cu aripile, simbol al zborului, al înaltarii pe Pamânt si la Cer (îngeri; heruvimii). Iertarea este unul dintre cele mai frecvente motive ale poeziilor lui Flaviu George Predescu: „Fugim de singuratate // Fugim de-ntuneric si de tacere“// (…) Cautam libertate, dar si mângâiere// Alegând a ierta“ (în „Cautari“).
De asemenea, „Resemnarea e nestemata iubirii“. În etapa trairii depline a sentimentelor de iubire, când apare o situatie neplacuta, acceptarea pedepsei nedrepte pentru cel nepatat, neîmpotrivirea la destramarea minunii erotice pamântesti din vina optiunii pentru pacat a celei iubite, este un act de profunda maturitate si de aleasa moralitate, iar lucrul acesta îl întelege sensibilul poet care stie mai bine ca oricine ca iubirea nu este o chestiune de vointa, ci de traire, vointa nu poate suplini, determina, aparitia sau disparitia iubirii, nici nu poate substitui sentimentul.
Una din poeziile ciclului „Moartea prematura a unei veri“ este intitulata chiar „Resemnare“: „Cred ca, într-un fel// Resemnarea mi-a fost vindecare// Stiu cât de mult te-a surprins// Resemnarea…“
Efectul resemnarii în iubire este tamaduirea. În cuprinsul poeziei „Tamaduire“, iubirea considerata o boala, reeditarea unui diagnostic antic, este dorita în termeni mistici blestem pentru ca în aceasta situatie, prin rugaciune profunda si sincera, ea poate fi eliminata: „As vrea ca boala asta// sa fie un blestem// pe care sa-l zdrobesc prin rugaciune// Prin tot ce simt, sa pot simti din nou// Si cer din câte poate da//Iubirii sa-mi ofere o minune// Sa-mi creasca flori pe suflet, vreau// Iar roua lor amara sa ma tamaduiasca// Cicatrizând dureri si suferinte// Din inima, ce astfel,// va începe firav sa iubeasca“.
O situatie neîntâlnita în poezia noastra erotica este aceea a iertarii femeii, urmata de împacarea celor doi, dar revenirea dupa minciuna, iertarea si împacarea nu asigura continuitatea relatiei, caci partenera cade din nou în pacat.
Momentul tradarii nu depinde de vointa nimanui, repetarea ei se petrece inoportun, cu cruzime pentru cel tradat, iar suferinta celui care a iertat o data este imensa: „Puteai s-astepti// sa ma întorc acasa…// Ai preferat sa fiu însingurat“ – actul necugetat al femeii este considerat ca facut intentionat, acuzatie subiectiva explicabila – „Cu toate ca stiai ca sunt acolo// Unde ai gustat din nou// Albastra împacare// În maiul înflorat si boreal“ – reprosul cuprinde implicit actul iertarii, taria iubirii sincere si puternice de a trece peste o situatie care este distrugatoare pentru cuplul erotic – „Nu ti-a pasat// ca pot muri a doua oara// La întoarcerea în Capitala// din Ardeal“ – lipsa de negare a celui mintit de catre cel care tradeaza este considerata un act de cruzime fata de cel nevinovat, pentru a doua oara. Poetul analizeaza cu luciditate si îndurerat starea de improvizatie a împacarii pentru care opteaza tot timpul cu speranta ca cicatricea tradarii se va topi în reluarea legaturii erotice: „(…)// Mi-ai povestit de soare// Care soare?// Când acuzatii reci si dezradacinate// Primeam aproape dupa fiecare împacare“. Sensibil cunoscator al tuturor aspectelor relatiei erotice, Flaviu George Predescu releva cititorilor si ipostaza femeii obsedate de un iubit anterior cunoscut, de care s-a despartit din motive neexpuse în poezie, acesta actionând perturbator în relatia noua: „Un cadavru neîngropat îti bate-n suflet// Vrea sa te convinga ca e înca viu“ – efectul obsesiei erotice este apasator. Aflam însa un amanunt care aduce clarificari în privinta identitatii fostului iubit: „Ce perseverente sunt cadavrele ce scriu“ – iata, cel în discutie scrie, si prin acest mijloc modern (prin mesaje, computerizat) încearca sa actualizeze permanent legatura lor erotica, destramata din motive trecute sub tacere. Desigur, cel metaforic numit cadavru prin analogie cu simbolul disparitiei definitive si oximoronic caracterizat ca fiind „viu“ exercita înca fascinatie asupra iubitei prin puterea insistentei sale, interesanta imagine a efectului seductiei amintirii asupra psihicului: „Cu cerneala rece el implora,// Speculând mârsav o pura slabiciune“ – „razbunarea“ înselatului, creator de frumos literar, consta în transpunerea femeii iubite în starile sufletesti ale lui, topite în poezie pentru oricare femeie: „Întâlniri pe care pune ramasag// Ca va transforma durerea în minune.“

Poezia „Negociind albastrul cerului“ este un pamflet. Din cuprinsul versurilor apare clar obiectivul atacului: complexa stare de spirit a momentului, sub raportul mentalitatii si comportamentului în ipostaze degradate.
Critica este adresata întregii colectivitati, vizând un narav general-uman în ordinea morala a vietii sociale actuale, fiind vorba de individualismul exacerbat si pragmatismul exclusiv la care au ajuns semenii poetului, dupa noaptea colectivismului socialist.
Pamfletul exceleaza prin originalitatea pe cât de surprinzatoare, pe atât de bogata în sugestii si deschisa reflectiilor.
Titlul poeziei este un oximoron socant prin aciditatea observatiei care dezvaluie o atitudine deviata moral: „Negociind albastrul cerului“. Sensul verbului, a duce tratative cu cineva, a discuta pentru a ajunge la o întelegere, capata în legatura semantica obisnuita un complement direct care indica în domeniul politic sau economic, afaceri, diverse operatiuni comerciale. Or, în contextul poetic acesta subordoneaza un obiect direct care reda un aspect al psihismului uman imposibil de comercializat, imposibil de determinat de vointa subiectilor traitori, ceea ce produce absurdul. „Albastrul cerului“ este dat tuturor, deopotriva; este o imposibilitate practica si teoretica partajarea acestuia dupa criterii economice sau politice, de existenta lui beneficiaza atât saracii, cât si bogatii, atât cei slabi, cât si cei puternici, atât cei cinstiti, cât si cei necinstiti. Titlul poeziei pamflet sugereaza atitudinea deviata din epoca postrevolutionara când totul a devenit de vânzare printr-o proasta întelegere a necesitatii. Ironia atinge culmile ridicolului prin rasfrângerea sensului verbal asupra a ceea ce reda indiferent, în relatie cu el, sensul complementelor directe: „Ne negociem prietenia// Ne negociem iubirea//(…)// Ne negociem trecutul din noi// (…)// Negociem (…)// Si cât vreau sa vedem// Din albastrul pur al cerului“.
Repetitia verbului cu valoare stilistica de întarire a ideii poetice de inadvertenta pâna la gradul de stare generalizata, combinata cu enumeratia complementelor directe, redând sensuri apropiate în context, amplificând ideea lipsei de logica a siluirii deviate a datelor inconciliabile, are ca rezultat o splendida hiperbola a depasirii masurii, a pierderii controlului rational asupra manifestarilor sociale actuale.
Câteva poezii, razletite în volum, pot sa fie adunate sub genericul jurnal de constiinta, ele constituind o trasatura poetica în variante pe tema evaluarii reflectarii psihice a realitatii obiective si subiective, a reprezentarii acestora din perspectiva afectiva si volitionala a poetului în actele savârsite, a modului cum îsi da seama de moralitatea actelor sale. Ilustrative în aceasta privinta sunt poeziile „Amânari“, Analiza“ si „Fara control“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper