Cardinalul Vancea si altii

Un articol de ION IGNA

Întâmplându-se sa vina vorba despre Vancesti, familii de nobili români din Oncestii Maramuresului si spunându-i celui cu care vorbeam ca primul cardinal al Ungariei, la 1243, Stefanus Vancsa, fusese originar din Oncesti, a trebuit sa ma straduiesc destul de mult pâna sa-l conving. E un adevar istoric precum multe altele, din pacate putin cunoscut, iar dezvaluirea lui, în rastimpuri, mi se pare pasionanta. Un adevar pe care îl aflasem de la Horia Stanca, fratele poetului si dramaturgului Radu Stanca. Acesta, într-un text publicat într-un volum din 1978, îl însotise de o ipoteza seducatoare: „Cronicarul Anonymus… un român?“
E vorba de acel Váncsa, prepozit si episcop de Vácz, cancelar al regelui Bela al IV-lea si episcop de Esztergom, devenit apoi cardinal si chemat la Vatican de Papa Ignatiu al IV-lea pentru importante misiuni, între care si aceea de a initia si a conduce o Cruciada. Se spune ca, lipsind prea mult din Ungaria, intra în conflict cu regele, la curtea caruia e considerat un strain. Sa fie chiar el Anonymus Notarius, cel care a scris faimoasa „Gesta Hungarorum“? Aceasta cronica a începuturilor istoriei ungare are pâna acum un autor al carui nume e necunoscut. Traditia spune ca ar fi fost notarul-anonim-al regelui Ungariei.  Dar daca numele lui a fost Váncsa si a plecat din Maramures?
Informatiile despre Stefanus Vancsa adunate de Horia Stanca din enciclopedii si sinteze istorice maghiare („Pallas Lexicon“, 1897; „Istoria bisericii romano-catolice din Ungaria“, 1889; „Hierachia catholica medii aevi“, 1913; „Primatii Ungariei“, 1859) dau contur unei biografii pe care o putem presupune exceptionala. Un excelent cunoscator al Arhivelor Vaticanului, cum a fost monseniorul Aloisie Tautu, nota si el: „nu trebuie uitat ca primul cardinal-primat al ungurilor a fost un român: Stefan Vancea (1253-1270) dintr-o familie originara din Maramures„ („Buna Vestire“, Roma, aprile-iunie 1962 ).
Asadar, un maramuresan din Oncesti, vlastar, cum spune Paul Lendvai (vezi „Ungurii“, Editura Humanitas, 2001) al unei „natii viabile“ (cum, din pacate, nu credeau istoricii unguri ca ar fi fost românii din vremea aceea!), ajuns sfetnic al regelui Ungariei, apoi arhiepiscop si cardinal catolic, lasându-si satul si graiul? Cine ar accepta astazi cu usurinta acest lucru? Cu atât mai putin prietenul meu, de loc din Cuhea voievodala. Fiindca românii, spune el (aducând ca suprem argument faptul ca în timpul Dictatului de la Viena consatenii lui n-au învatat niciun cuvânt unguresc), nu-si uita natia si limba. Si, totusi, veacuri de veacuri, sub putere si administratie maghiara, din slabiciune sau din interes, românii au facut-o. Dovada stau atâtea faimoase familii maghiare ale caror nume au fost la origine românesti. Iar Vancea (Váncsa) e una dintre ele.
Cât despre vremurile începuturilor, istoricii maghiari mai vechi au întors pe toate fetele raporturile dintre unguri si germani, dar mai putin pe acelea cu românii, fara de care nu poate fi înteleasa, în adevar, „dinamica de-a dreptul senzationala a asimilarii lingvistice si politice în vechea Ungarie“, cum scrie acelasi excelent istoric Paul Lendvai. Încercând explicatii îndraznete ale bunelor si relelor din istoria ungurilor si subliniind ca, înca de la începuturi, în masa ungurilor s-au contopit nu doar popoare nomade, „ci si nemti si slovaci, români si croati, sârbi si evrei“, Lendvai citeaza din învataturile de la 1030 ale primului rege crestin, Stefan cel Sfânt, catre fiul sau. Iata un fragment: „Imperiul Roman a dobândit o importanta asa de mare datorita mai ales faptului ca între hotarele lui se strângeau numerosi nobili si întelepti din diferite tari si principii lui au devenit asa de gloriosi si asa de puternici datorita aceluiasi fapt. Venind din diferite tari si provincii, colonistii aduc cu ei diferite limbi si obiceiuri… O tara care are limba numai de un fel este slaba si neputincioasa. De aceea, fiul meu, îti poruncesc sa te înâlnesti cu ei si sa te porti cuviincios cu ei, pentru ca lor sa le fie mai placut a zabovi la tine decât altundeva“.
Un „testament“ de care urmasii craiului Stefan au tinut seama. Dar si un avertisment pentru usurinta cu care unii compatrioti mai pronunta azi cuvântul „asimilare“…
A trebuit sa treaca înca doua secole de la aceasta „ lectie de conduita istorica“ a lui Stefan cel Sfânt, pâna ce Vancea din Oncesti a fost ridicat la demnitatile regatului maghiar. Timp suficient pentru ca ceea ce numim azi pierderea identitatii nationale a  maramureseanului, plecat din enclava sa binecunoscuta, sa se fi „împlinit“ într-un destin  asupra caruia mai întâi a lucrat din plin statutul de ocupat, aflat în inferioritate politica. Si, cine stie, poate vechea „rabdatoarea românilor tacere“, boala de care vorbea cândva un ardelean luminat. Deoarece, cu siguranta, la proaspetii si ferventii catolici unguri ai acelor vremuri, nu masa românilor a trecut, ci vârfurile, înstaritii, ca sa nu-si piarda averile. A cercetat cineva cum ar fi putut ajunge un român din Maramures, la 1200, la curtea regelui  maghiar? Si asta nu numai de dragul de a mai gasi unul de-ai nostri care sa ne întregeasca faima, ci fiindca învatatul cardinal primat o merita. Nicolaus Olahus, marele umanist cu un destin împlinit si el în afara lumii românesti, a avut, în mod cert, o soarta mai buna.
Noua, celor de azi, ne-ar mai trebui si alte îndemnuri. Ipoteze precum e aceasta, de pilda, privindu-l pe Anonymus, ar trebui acoperite de munca, de mari eforturi de cercetare. Câti dintre tinerii istorici de azi ar fi în stare sa-si „sacrifice“ câtiva ani de munca în arhivele straine pentru a ajunge la o concluzie acoperita de fapte? Înca  acum vreo suta cincizeci de ani Barnutiu si Baritiu îsi îndemnau conationalii sa se uite la rafturile pline cu documente si istorii ale ungurilor. Iar eu nu pot uita cum, înca în urma cu mai bine de zece ani, de „Zilele Cartii Maghiare“, piata centrala a orasului Debretin era plina de lume, ca la o manifestatie. Noi mai cârtim înca despre Ziua culturii nationale zicând, unii, ca-i o idee pesedista. Lasa sa fie si pesedista decât sa nu fie deloc!
Ca sa revin la cardinalul Vancea, ipoteza de care vorbeam se bazeaza, în primul rând, pe îndoielile istoricului Popa-Lisseanu („Izvoarele istoriei românilor“, 1934) care se întreba de ce „Gesta Hungarorum“, prima cronica despre începuturile istoriei ungurilor, pastrata la Viena, a asteptat saisprezece ani pâna la publicarea ei, în 1765. „Cine a avut interesul sa dispara numele autorului si unde a disparut originalul acestei opere de extrema importanta istorica? Cum de descoperitorul ei, Schwandtner, care cunostea numele autorului, l-a putut face uitat, când însusi textul cronicii începe cu „P(rae)dictus magister“, adica „mai sus numitul magistru“?, se întreaba, sintetizând, si Horia Stanca în 1978.
Desigur ca disputa istorica va continua nu atât, probabil, asupra paternitatii cronicii lui Anonymus, ci în legatura cu informatiile din ea si din alte izvoare, imposibil de combatut, conform carora în fata amenintarii cuceritorilor de tot felul românii ramâneau stapânii locurilor pe care se aflau. Si, de asemenea, controversele asupra mitologiilor care îsi au aici izvorul. Si care, în comentariile maghiare, pleaca si ele de la Anonymus.
Cu tot atacul modernitatii, bine tintit, asupra miturilor nationale si a influentei lor spirituale si istorice înca vii, o ipoteza ca aceasta va trebui confirmata de cercetatori. Daca monseniorul Tautu, originar din partile Satmarului, nu mai este, el care nu s-a îndoit de originea maramureseana a cardinalului Vancsa si care a descoperit multe documente importante pentru istoria românilor în arhivele Vaticanului, cercetatorii de azi vor fi poate mai norocosi. De ce n-am putea crede ca acele „amanunte care puteau usor scapa altor cronicari“ din „Gesta Hungarorum“ le datoram cardinalului Vancsa?
Vancestii sunt familii maramuresene de orgine nobila printre succesorii carora se afla, peste secole, si mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, vladica a Blajului între 1869 si 1892. În 1877, în mijlocul opozitiei autoritatilor maghiare, Vaticanul se pregatea sa-l ridice la demnitatea de cardinal al Sfântului Scaun. Ar fi fost o înalta demnitate ecleziastica conferita în temeiul asumarii în chip hotarât de catre prelatul român a identitatii si rasaritene, si apusene a bisericii sale unite cu Roma. Nascut în Bihor, unde s-a format ca om al bisericii, familia viitorului mitropolit a venit acolo din Buteasa, comuna fruntasa în tinutul Chioarului, vecin cu Maramuresul. Originea ei este însa maramureseana, din Oncesti. Sa mai amintim doar ca mitropolitul Ioan Vancea este initiatorul unor proiecte care vor determina peste ani si ani evolutii ecleziastice si institutionale care vor duce la ridicarea Bisericii greco-catolice la un nivel superior celui mitropolitan. Acestea s-au împlinit, cum stim, în 2005 prin ridicarea de catre actualul papa a Bisericii greco-catolice românesti la rangul de Arhiepiscopie majora. Cu un arhiereu în scaunul Blajului de astazi, Lucian, originar din aceleasi parti ale nordului baimarean si chiorean.
O filiatie ce s-ar cere studiata cu osârdie si bunacredinta. Un îndemn pentru tinerii istorici români de astazi.

Un comentariu pentru “Cardinalul Vancea si altii”

  1. septembrie 4, 2011 la 1:06 am

    Doresc sa-l felicit pe autor pentru materialul publicat. As dori sa intru in legatura cu Domnia Sa spre a discuta unele aspecte prezentate in cuprinsul articolului. Numele meu este Ion Carja, adresa mea de email este ioncarja@yahoo.it. Il rog sa-mi trimita un email la aceasta adresa, respectiv rog redactia revistei „Cultura” sa-i transmita d-lui Igna intentia mea de dialog. Va multumec foarte mult!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper