Calatorie la radacinile raului (I)

Un articol de MIRCEA IORGULESCU

În iunie 1974, când apare „Fetele tacerii“, autorul sau înca nu împlinise 36 de ani. Era al doilea lui roman si era o carte asteptata cu o curiozitate lacoma de mari evenimente. Asteptare, curiozitate si interes pe de-a-ntregul explicabile. Cel dintâi roman al lui Augustin Buzura, „Absentii“, publicat în 1970, îi adusese aproape fulgerator scriitorului o ampla si dubla notorietate, literara si deopotriva politica, fixându-i însa, totodata, un barem foarte înalt. Întrebarea acum, reductiva, simplificatoare, însa dominanta, era daca va fi ramas, daca va fi reusit sa ramâna Augustin Buzura la acelasi nivel. Avea sa confirme ori avea sa infirme noua lui carte aceasta dubla reputatie?

Prima, reputatia literara, fusese dobândita pe cale naturala, în virtutea inexplicabilelor reguli de valorizare si selectie a operelor artistice resimtite ca importante si deschizatoare de noi orizonturi. Abia restaurate în acei ani, dupa o eclipsa de peste un deceniu provocata de  teroarea ideologica a realismului socialist, aceste reguli functionau chiar cu un fel de entuziasm al redescoperirii normalitatii. Scurta vreme dupa ce aparuse, „Absentii“ se impusese ca un mare roman, ce explora pentru prima data în literatura româna universul nevrozelor din societatile închise, în particular al lumii supuse tiraniei politice comuniste. Chiar daca în recenzii si cronici nu se putea spune lucrurilor pe nume si era nevoie de perifraze abile si eufemisme, devenise unul dintre cele mai comentate romane ale momentului. Saptamânalul „România literara“, pe atunci publicatia literara cea mai importanta a tarii, cu un tiraj de 50 000 de exemplare, îi consacrase o spectaculoasa „masa rotunda“, pe câteva pagini si cu participarea a cinci critici, procedeu fara precedent, dar si nerepetat vreodata dupa aceea, iar Uniunea Scriitorilor îi decernase premiul national de proza pentru anul 1970. Un veritabil fenomen literar si de societate, cu atât mai remarcabil cu cât „Absentii“ aparuse într-un moment de efervescenta a romanului românesc, nicidecum într-unul de precaritate. Remarcabil, dar nu si neobisnuit. Epocile de stralucire artistica sunt generoase si stimuleaza energiile creatoare, cele de saracie sunt meschine si sterilizante.  „Morometii“ vol.II, „În absenta stapânilor“, „Vestibul“ (1967), „Animale bolnave“, „Intrusul“, „Satra“, „Îngerul a strigat“, „Interval“, „Viata si opiniile lui Zacharias Lichter“, „Coborând“, „Maimutele personale“, „Iarna Fimbul“, „Cercul“ (1968), „Princepele“, „F“, „Ingeniosul bine temperat – Dictionar onomastic“, „Prins“ (1969) sunt câteva dintre romanele ce alcatuiesc extraordinarul, foarte variatul si totodata densul peisaj literar al prozei din acei ani.
Notorietatea politica, de scriitor non-conformist, continuu hartuit de cenzura si de alte  institutii represive ale regimului, fusese însa aproape în exclusivitate opera stupiditatii oficialitatilor. Dupa aproximativ un an de la aparitie si în ciuda unei recunoasteri publice si literare ce ar fi trebuit sa functioneze dupa regulile lumii de atunci ca un scut, romanul lui Augustin Buzura a fost interzis, trecut pe „lista neagra“, s-a cerut epurarea din biblioteci si, în cazul în care ar mai fi existat în librarii exemplare nevândute, retragerea si distrugerea lor.  Ocazia (sau pretextul) institutionalizarii acestor masuri brutale si mai ales aberante în raport cu „noul curs“, cum a numit istoricul disident Vlad Georgescu liberalizarea relativa a politicii comunistilor români de dupa 1964-1965, fusese furnizatã de lovitura propagandistica din 1971, cunoscuta sub denumirea „Tezele din iulie“ si nici astazi elucidata de istorici. În prelungirea si pentru aplicarea „masurilor“ de  ordin general decretate atunci de Nicolae Ceausescu, au fost întocmite liste negre de carti deja tiparite, românesti si traduse, a caror publicare capatase peste noapte caracterul de erori politice, au fost revizuite în sensul unei ideologizari grosolane  planurile editoriale, repertoriile teatrelor, proiectele cinematografice si programele televiziunii. Epurarile nu erau însa justificate în nici un fel, acuzatiile erau vagi si formulate într-un limbaj ce reamintea fara dubiu epoca stalinista, criteriile de selectie a cartilor sau spectacolelor socotite dintr-o data ca „necorespunzatoare“ sau chiar „nocive“ si de aceea puse la index ramâneau constant opace. Denumirea Ministerului Culturii a fost si ea modificata în sensul accentuarii vizibile a functiei propagandistice. Se chemase, din 1962, tehnic si neutru, „Comitetul de stat pentru cultura si arta“, iar dupa „teze“, când îi este schimbat si seful, se va numi „Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste“. Era minister, însa unul cu sarcini speciale, minister ideologic.
Vor fi fost, macar în parte, interdictiile, epurarile si îngradirile ce reprezentau punerea în aplicare a „tezelor“ si expresia unui exces de zel din partea unor aparatcici culturali si ideologici care credeau ca e momentul oportun pentru a se „afirma“?! La una dintre marile sedinte ideologice care au urmat prezentarii „tezelor“, un obscur activist de prin Prahova a avut tupeul sa apostrofeze ostentativ si vehement o tânara femeie, si ea activista, participanta la acea slujba partinica de sprijinire a anuntatelor „masuri“, ca are fusta prea scurta. Insul a fost remarcat pentru vigilenta anti-mini-jupe si numit cu promptitudine adjunct al ministrului Culturii, demnitate din care avea sa fie scos, însa, discret si destul de repede, pentru incompetenta crasa. Acest episod si altele de aceeasi natura pot fi însa interpretate si ca o dovada a potentialului stihinic existent în partidul comunist si în societatea româneasca. Dezlantuirile distructive, bestialitatile si salbaticiile „garzilor rosii“ din China revolutiei culturale maoiste erau perfect posibile si în România anului 1971 daca ar fi fost dorite,  provocate si stimulate. N-au fost. Acumularile de ura si de violenta din strafundurile sociale autohtone aveau sa fie însa eliberate prin explozii de violenta colectiva duse pâna în prag de razboi civil abia dupa decembrie 1989, dupa caderea regimului comunist.
Vor fi fost acele interdictii si epurari din 1971, macar în parte, si triviale revanse practicate sub acoperire „principiala“ de scriitori si artisti cu functii importante în partid?! N-ar fi fost nici prima, nici ultima data când sub masca devotamentului partinic se reglau conturi personale si se plateau polite. Întreg tirajul volumului de eseuri critice „Lampa lui Aladin“ de Ion Negoitescu, tiparit, dar nu si ajuns în librarii în momentul „tezelor“, a fost distrus, iar dupa informatii care au circulat neoficial în epoca, la originea acestei decizii s-ar fi aflat primul adjunct al ministrului Culturii, un activist cu veleitati de critic si istoric literar, pe care Negoitescu îl ironizase crâncen într-o revista literara, pe la începutul anului. Asemenea vendete „culturale“ erau favorizate si de caracterul informal si anonim al masurilor punitive de dupa „teze“ (listele de carti puse la index, de autori indezirabili, de emisiuni de televiziune scoase din programe, de spectacole suspendate etc. nu au fost niciodata facute publice, uneori nici nu au existat instructiuni scrise, doar dispozitii verbale).
Unde, pe cine, la ce nivel, cum si de ce a deranjat romanul lui Augustin Buzura, nu se stie însa si probabil nici nu se va sti vreodata. Nici de ce fusese trecut atât de imprudent pe lista cartilor interzise, nu totusi prea multe, fiindca la Bucuresti, spre deosebire de exemplu de Moscova, Praga sau Berlinul rasaritean din acei ani, scriitorii importanti erau în mod abil evitati de represalii oficiale si mediatizate, anume pentru a se evita transformarea lor în victime de prestigiu ori în opozanti indirect validati ca atare. Daca în Cuba se inventase comunismul tropical, în România de dupa 1964-1965 se descoperise comunismul turcit. Sau otoman?! Teroarea soft, non-violenta, dar sufocanta. Doar trei fusesera, în definitiv, autorii proeminenti aflati pe lista neagra, românii I.Negoitescu si Augustin Buzura si clasicul britanic Thomas de Quincey, a carui traducere în româneste („Confesiunile unui opioman englez“) chiar fusese citata de Ceausescu însusi ca un exemplu de grava abatere ideologica, foarte probabil fiindca îl socase titlul, nicidecum pentru ca ar fi si citit cartea. „Absentii“ era într-adevar un roman sumbru, forma epica a unei disperari fara iesire, dar era totusi un roman, o opera de fictiune, nu un manifest politic. Nu era nici unica scriere „întunecata“ aparuta în acei ani. Nici „F“, nici „Animale bolnave“, nici „Intrusul“, nici „Princepele“, nici „Îngerul a strigat“ nu erau carti „luminoase“ ori „optimiste“, dimpotriva, chiar daca nu aveau potentialul exploziv al exasperarii furioase din „Absentii“.
Daca interdictia din 1971 fusese totusi explicita, atitudinea oficiala ulterioara fata de „Absentii“ avea sa capete aspectul incoerent al unei permisivitati capricioase si fluctuante, fara a se sti vreodata în functie de ce anume. Romanul nu a fost reeditat niciodata pâna la rasturnarea regimului comunist, dar pâna în 1988, când a fost din nou interzis, s-a îngaduit, pe tacute, ca si cum nimic n-ar fi fost, sa i se citeze totusi titlul, apoi chiar sa fie analizat si elogiat, mai mult însa în carti de critica decât în revistele literare si culturale. Nu totusi în permanenta, nici pretutindeni.
Aceasta ostracizare, chiar daca oscilanta, foarte caracteristica însa pentru teroarea vâscoasa din România ultimelor doua decenii ale regimului Ceausescu, a avut un efect de bumerang si cât se poate de previzibil. Faima politica a romanului „Absentii“ si a autorului sau avea sa creasca neîncetat, dar si cu o caracteristica deturnare. Cartea lui Augustin Buzura a fost citita  mai mult, de nu chiar în primul rând, ca o scriere politica travestita în literatura, nu ca o scriere de fictiune. Optica ambigua si nu chiar inocenta în care au fost apoi constant situate toate ulterioarele romane ale scriitorului. Permitea ca despre Augustin Buzura sa se poata afirma oricând, daca ar fi fost nevoie, ca de fapt nici nu e scriitor, ca nu are talent, ca este un intrus si chiar un impostor în lumea literara. Iar nevoie ar fi fost într-un singur caz: daca scriitorul devenea un opozant politic fatis al regimului. Negarea „talentului“ si a calitatii de „artist“ era arma de descurajare si de anihilare preferata de autoritatile comuniste din România în lupta lor împotriva tendintelor si veleitatilor contestare din lumea creatorilor.

„Fetele tacerii“ este o victima indirecta si paradoxala a acestei perspective, în a carei capcana au intrat si câtiva critici literari nu chiar de mâna a doua. Când a aparut, la începutul verii lui 1974, nu a dezamagit asteptarile, nici literare, nici politice. Întreg tirajul de 6000 de exemplare, pe atunci însa un tiraj cvasi-confidential pentru romanul unui autor consacrat, s-a epuizat în doar câteva zile. Nefiind vreodata reeditat înainte de caderea regimului, desi Uniunea Scriitorilor îi atribuise premiul pentru proza, „Fetele tacerii“ s-a vândut vreme de un deceniu si jumatate pe sub mâna, „la negru“, deseori în copii xeroxate. O carantina  neinstitutionalizata si nerecunoscuta ca atare, însa de aceasta data si dupa criteriile ideologice ale autoritatilor de atunci pefect explicabila.
„Fetele tacerii“ este cel mai radical politic dintre toate romanele lui Augustin Buzura. Nu în sensul sacrificarii literaturii, fiindca nu este o scriere politica deghizata literar si nici un rechizitoriu mai mult sau mai putin îndârjit îndreptat împotriva regimului. Este un roman complex, polifonic, având arhitectonic forma unei piramide rasturnate si scufundate, cu baza la suprafata, înselator plata, inofensiva si accesibila, mascând abil intrarea-capcana în labirintul galeriilor ce duc pâna la vârful aflat în adâncimile infernului. Exista de altfel în roman, si chiar spre sfârsit, o ratacire aproape fatala în labirintul unei mine parasite, trei personaje sunt la un pas de a pieri acolo. Este simbolul cert, nu însa si artificial ostentativ, al parcurgerii unui itinerariu initiatic. Radicalitatea politica a „Fetelor tacerii“ tine de  amploarea, forta si intensitatea unei dezbateri ce pune obsesiv si vehement sub semnul întrebarii evolutia în modernitate a societatii românesti, fara sa o reduca însa la denuntarea unui regim politic sau a altuia. E sensul strabaterii unui traseu ce seamana cu o pogorâre în Maelströmul istoriei si psihologiei colective românesti.
La primul nivel de lectura, „Fetele tacerii“ consta în confruntarea a doua marturii despre colectivizarea silnica a unui sat, facuta sub amenintarea pustii, la începutul anilor 1950. Una dintre marturii apartine fostului activist care a condus operatiunea, cealalta unei foste victime, fiul celui mai înstarit taran, care statuse ani de-a rândul ascuns într-o hruba pentru a scapa de arestare si puscarie (un simbol discret, poate, al teoriilor despre „boicotul istoriei“). Ar fi, asadar, un roman despre teroarea de stat prin care, dupa modelul sovietic din anii 1930, fusese atunci impusa colectivizarea în România, ca si despre împotrivirea taranilor. Fiindca sunt evocate, si nu în treacat, actiunile unui grup de partizani anticomunisti si sângeroasele actiuni represive ale Militiei si Securitatii împotriva lor. Nu era o premiera în literatura scrisa si publicata în România dupa 1948, existenta partizanilor anticomunisti si zdrobirea lor fusesera chiar motive frecvente în proza si în poezia din perioada realismului socialist (1948-1965). Era însa pentru prima data când partizanii anticomunisti nu mai întruchipau Raul absolut, dusmanul ce trebuia neaparat rapus, „lupii“ necrutator vânati de fortele Binelui, obligatoriu reprezentate de trupele Securitatii. În „Fetele tacerii“ actiunile disperate ale grupului de partizani si apoi anihilarea lui printr-un masacru capata, dimpotriva, dimensiuni de tragedie personala si colectiva.
Autorii celor doua marturii sunt, în momentul naratiunii, batrâni si marginalizati de o istorie ce-si continua nepasatoare mersul, uitându-si parca protagonistii, înghitindu-i, chiar îngropându-i de vii. Radu Gheorghe, fostul activist, este acum pensionar si sufera de un fel de agresiva isterie autojustificativa, iar Carol Magureanu, foarte bolnav, aproape muribund, se justifica si el, dar calm, rapsodic si adoptând postura unui melancolic întelept aflat cu un picior în groapa. Ambii se spovedesc lui Dan Toma, un înca tânar si cam abulic jurnalist, obsedat de propria ratare în mediocritate si conformism, încercând fiecare sa-l convinga de propriul adevar si mai ales de onestitatea relatarii. Este cel de al doilea nivel de lectura, fiindca romanul lui Augustin Buzura deschidea astfel, si era o premiera deopotriva literara si culturala în România de atunci, dezbaterea despre transmiterea memoriei istorice între generatii prin intermediul împartasirii de experiente individuale concrete. Viziunea scriitorului este însa una atât de lipsita de sperante încât nu-si îngaduie nici macar luxul cinismului. Daca personajul central din „Gluma“, romanul cehului Milan Kundera, descopera ca totul se uita si nimic nu se repara, personajele din „Fetele tacerii“ constata ca nimic din vietile si experientele lor nu intereseaza. Tânarul jurnalist, a carui profesie presupune curiozitate, dorinta de a afla si de a împartasi rezultatele investigatiilor, se abrutizeaza el însusi prin oportunism si disimulare si îsi preface meseria într-un instrument de abrutizare a celorlalti. Fostul activist si fosta lui victima continua sa se înfrunte, iar confesiunile lor vizeaza de fapt anihilarea, acum doar prin cuvinte, a celuilalt. Dialogul ramâne imposibil. Ura si ranchiuna s-au distilat, însa nu au disparut, pot reizbucni oricând.
În sfârsit, exista si un al treilea nivel, al atitudinii tinerilor fata de tragediile si dramele trecutului apropiat. Melania, fiica fostului activist, îsi acuza tatal de crime si înclina sa-i dea dreptate dusmanului acestuia, Carol Magureanu. O face însa oarecum plictisita, fiind mai preocupata de propria nefericire, de lipsa de orizont si de uniformitatea vietii mizere si vegetative pe care o duce. Iubita a lui Dan Toma si probabil viitoarea lui sotie, Melania împartaseste cu acesta senzatia ca sunt „coplesiti de un spatiu negru, murdar“, de un rau impalpabil, însa cu atât mai nociv.  Fara a fi solidari în înfruntarea acestei terori lipsite de chip si nume, cei doi îsi lasa mai degraba sentimentele sa se dizolve sub actiunea insidioasa a ambiantei. Romanul si începe de altfel cu o scena de menaj, cei doi se disputa fara motiv, cu o agresivitate indusa de lumea în care traiesc. Aceleiasi generatii îi apartin un procuror, Ursu, si prietena lui, Anca, ambii cinici în mod ostentativ, adaptati si adaptabili, refugiati în jalnice orgii provinciale, dar mai ales fara memorie, ca si tinerii din satul ce fusese cândva un spatiu de confruntari sângeroase, acum uitate, scufundate într-o indiferenta de nou cimitir, cimitirul amneziei.
Numitorul comun, factorul unificator al acestor planuri narative îl constituie acumularea de ura, violenta si agresivitate. Nu exista probabil niciun roman în literatura româna care sa egaleze macar, nu sa depaseasca, „Fetele tacerii“ în materie de atrocitati traite, savârsite, suportate. Brutala, primitiva, abrutizata, lumea cartii lui Augustin Buzura sta pe un cazan de ura care fierbe. Romanul propune de fapt o calatorie la radacinile raului, un rau pe care circumstantele istorice si politice doar îl modeleaza, dar nu-l zamislesc. Radicalitatea viziunii lui Augustin Buzura interiorizeaza istoria si politicul într-un strigat de furie, deznadejde si revolta fara egal în literatura româna.
Interzisa în spatiul public românesc dupa instalarea regimului comunist la sfârsitul anilor ’40 ai secolului XX, dezbaterea politica avea sa-si faca totusi loc, însa pe calea ocolita a culturii, prin literatura în primul rând. Fara a fi în sine inedit, fiindca de cel putin trei veacuri în lumile occidentale sau realmente influentate de Occident cultura fusese spatiul privilegiat si, la nevoie, de refugiu pentru dezbaterea politica, fenomenul era aproape o noutate pentru România. O tara unde politica s-a substituit constant politicului, iar ideologiile au furnizat mai ales retorica si recuzita pentru necontenita travestire în termeni moderni a unui sistem social de speta despotismelor orientale, bazat pe caste si clanuri. De aceea, se poate presupune, preocuparea pentru libertate, esentiala pentru dezbaterea politica, fusese mai degraba absenta în cultura si literatura româna. Cu exceptia unui scurt moment de la jumatatea secolului al XIX-lea, „momentul pasoptist“, confruntarile de idei se purtasera, si înca de la constituirea statului român modern, pe cu totul alte teme, ciclic reluate de altfel si uneori chiar în aceiasi termeni, semn, probabil, de adânca tihna spirituala, în ciuda unei mari agitatiuni stilistice de aspect în genere convulsiv. Omul revoltat, în conflict cu autoritatea si alergic la putere, oricare ar fi acea autoritate si acea putere, inclusiv de ordin metafizic, nu este o prezenta familiara literaturii si culturii române. În masura în care contine o cautare a omului revoltat, „Fetele tacerii“ este si un roman despre posibilitatea sau imposibilitatea revoltei în spatiul românesc.     n

(Din prefata la romanul „Fetele tacerii“ de Augustin Buzura, în curs de aparitie la Editura Curtea Veche în cadrul colectiei „Biblioteca pentru toti“ editata de „Jurnalul National“)

Ianuarie 2011

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper