Baletul mecanic: „Black Swan“ de Darren Aronofsky

Un articol de CATALIN OLARU

In „Requiem for a Dream“ (2000), filmul sau de debut, regizorul Darren Aronofsky zugravea cu deosebit aplomb degradarea progresiva a unor tineri care intretin relatii din ce in ce mai strânse cu diferite tipuri de droguri. Detaliile naturaliste impaneaza povestea lui Harry, Marion si Tyrone, iar traseul lor, previzibil si nu lipsit de greutatea unei pilde morale, e de la un echilibru precar la haos total. Dependenta celor trei creste cu fiecare scena, e din capul locului evident ca niciunul n-o sa sfârseasca prea bine, si asa se si intâmpla.
In „Black Swan“ (2010), trioul distructiv e format dintr-o fosta stea a unei companii de balet din New York, din cea care ii ia locul si din mama acesteia, o balerina ratata. Toate trei au un drum evident de la bun inceput si de la care nu se abat nici in ruptul capului.
Jumulirea aripii protectoare
In prima scena in care apare (si numai atunci), Erica (Barbara Hershey), mama lui Nina, e o mama ca oricare altele, iubitoare, grijulie si prevenitoare; fiecare noua aparitie a ei o urâteste un pic. Grija pentru Nina e din ce in ce mai interesata, iar casa in care cele doua traiesc devine din ce in ce mai mult o cusca. Un azil de nebuni, in care una dintre ocupante incearca sa o vindece pe cealalta, doar ca e absolut imposibil sa discernem cine e doctorul si cine e pacienta. Spre final, Erica devine gardianul ale carui puteri scad vazând cu ochii, dar care inca tine cu dintii de cheile rezervei, o varianta a lui Von Rothbart din „Lacul lebedelor“. In baletul lui Ceaikovski, el e cel care o transforma pe Odette in lebada si ii zadarniceste sansele de a-si recapata forma umana, aruncându-l pe printul Siegfried in bratele fiicei sale, lebada neagra. In chip similar, Erica face tot ce poate pentru ca Nina sa ramâna pe vecie asa cum e, adica lebada alba perfecta, care face numai ce trebuie si nu-i iese nicând din cuvânt. Daca Nina se descopera pe sine si isi exploateaza la maxim potentialul, nu numai ca se instraineaza de mama sa, dar o si depaseste ca balerina. Erica pare sa nu vrea nici una, nici alta, desi se pune intrebarea in ce masura e ea intr-adevar asa. Aceasta e de fapt intrebarea fundamentala pe care o ridica filmul: cât din ceea ce vedem e fabulatie si cât e realitate, iar meritul lui Aronofsky e ca la aceasta intrebare nici macar nu incearca sa raspunda.
Lebada-si schimba penele
Provocarea cu care protagonista trebuie sa se confrunte este enuntata in chiar debutul filmului de Thomas (Vincent Cassel), regizorul piesei. Poate Nina sa joace cu egala pricepere lebada alba si lebada neagra? Raspunsul la problema ei il formuleaza acelasi Thomas. Da, insa doar daca isi descopera latura rebela, pornirile agresive si dorintele reprimate. Dintre acestea, cel mai pregnant sunt exprimate cele sexuale. Daca face sex, devine o dansatoare mai buna, asta suntem lasati sa credem cea mai mare din timp (implicit, putem presupune ca predecesoarea ei, interpretata de Winona Ryder, era o dansatoare de geniu tocmai pentru ca facea sex si era nu asculta de nimeni). Drept urmare, ecuatia e simplificata: deznodamântul depinde de decizia lui Nina de a face sex si de momentul in care aceasta decizie va fi pus in practica. E un rationament de un schematism obscen, arta in general si baletul in particular sunt un pic mai complicate decât atât, cert e ca acest moment al transformarii ajungem sa-l asteptam cu din ce in ce mai mare nerabdare si noi.
Asa cum e ea la inceput (si cum ramâne, cea mai mare parte a timpului), Nina e de o cumintenie care risca sa o faca antipatica iar prin diferite mijloace, rolurile sunt delimitate cu o asemenea precizie incât abia asteptam ca toate sa se schimbe. Nina e mai obedienta decât o calugarita in pelerinaj, deci e imbracata aproape intotdeauna in alb si o joaca la perfectie pe lebada alba. Lily, prietena ei vag amenintatoare, bea, fumeaza si face sex de la prima intâlnire, deci e imbracata mai totdeauna in negru si e perfecta pentru lebada neagra. La fel si Veronica, pretendenta la rolul principal din „Lacul lebedelor“ si o amenintare doar la inceput. Toata lumea e in negru sau gri, doar Nina e in alb. La metrou sau pe tot felul de culoare (deci in spatii inchise), imbracata in alb sau in culori deschise, Nina tot da nas in nas cu sosii ale sale cu rol premonitor, imbracate in negru.
Ei bine, aceasta transformare are loc in cele din urma. Aparent, metamorfoza e mijlocita de un obiect cu incarcatura magica (o rochie neagra pe care Lily i-o imprumuta lui Nina) si de un act de magie propriu-zis (consumul de droguri). Petrecut dupa planul aceleiasi Lily, actul de magie o dezvaluie pe aceasta ca fiind cea de-a doua incarnare din film a lui Von Rothbart; multumita acestei transformari, Nina ofera un spectacol remarcabil in ultimul act al filmului.
Astfel, acest film din lumea baletului devine un horror de prima mâna iar in interpretarea plapândei Natalie Portman, Nina devine unul dintre cei mai fiorosi cyborgi din istoria cinema-ului.

2 comentarii pentru “Baletul mecanic: „Black Swan“ de Darren Aronofsky”

  1. februarie 27, 2011 la 5:00 pm

    Cand comentezi un film care are ca pretext un balet cunoscut e bine a fi vazut baletul mai intai. De ce „Von Rothbart” si nu „Rothbart”, pur si simplu? Si de ce „lui Nina” in loc de „Ninei”?
    Apoi, ma intristeaza sa constat ca, in general, cliseele despre balet din filme sunt tratate din prisma propriilor clisee despre balet…

  2. februarie 27, 2011 la 10:24 pm

    Faptul ca am optat pentru numele anglo-saxon nici nu scade, nici nu creste in vreun fel valoarea textului meu. Von Rothbart i se zice in film, von Rothbart i-am zis si eu.
    „Lui Nina” deoarece personajul principal al filmului e american, nu roman. Nu intru in detalii de ordin gramatical.
    Astept clarificari privind cliseele despre balet pe care le vadeste cronica. Recitind-o, nu am gasit nici unul.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper