Aferim, Doamne!

Un articol de CORNEL DINU

Si anul acesta, majoritatea echipelor din prima noastra divizie au luat, pentru pregatirea de iarna, drumul Antalyei. Numai unele dintre ele, mai multe ca în anii precedenti totusi, au preferat sa execute acasa o prima parte a pregatirii, aceea numita a readaptarii. Acasa, adica la munte, în cazul liderului „Otelul Galati“, sau la propria baza – Rapidul (apoi în Spania, nu Portugalia, pe unde a cochetat cu fotbalul actualul lor antrenor cu nume de personaj desprins, parca, din „Groapa“ lui Conu’ Jean Barbu) si, un caz de-a dreptul inedit, cel al Craiovei. Asa ca, dupa scandalul de acolo, care parca nu se mai termina, anuntându-se chiar si acuze penale, scandal despre care am scris saptamâna trecuta, acum am asistat la alte secvente. S-au petrecut fapte aproape de necrezut sub bagheta noului revenit ca antrenor, Napoli (nume care parca aduce cu un sir de rufe murdare atârnate pe ulitele orasului de lânga vulcan). Doi jucatori tineri asa-zis „valorosi“ ieseau, se zice, de la un antrenament particular, efectuat cu unul dintre renegatii fosti preparatori ai lui cel mic-la-nume, dar mare în gura, numitul mititelu. Cu ghetele în mâna, iesind parca dintr-un hambar – ceea ce, cu certitudine, nu se întâmpla nici macar la echipele dinainte de cel de-Al Doilea Razboi Mondial! Restul jucatorilor – daca ne gândim ca se pune de o noua echipa în locul istoricului brand al „Universitatii“ sau al „Stiintei“, spuneti cum vreti -, se antrenau la o liziera de padure, semanând din acest punct de vedere mai mult cu gonacii celebrei vânatori anuale organizata de Ion Tiriac la Balc. (Tare inventivi mai suntem în rau! Cât despre vânatoare, sa n-aud, sa nu vad.  Am fost o singura data la asa ceva, la o corida în Mexic si, dupa ce „picadorii“ si-au facut treaba murdara, deschizând spre moarte venele si arterele bietului animal, privindu-i ochii tulburi am fugit, pur si simplu, din arena. Si nici nu m-as mai duce vreodata la asa ceva; îmi vin mereu în minte versurile din „Moartea caprioarei“ sau acelea celebre ale lui Serghei Esenin: „…cateaua ochii scursi si i-a prelins“.)

Revenind la pregatirile de iarna, „mi-e dor de zapezile de altadata“. Sigur, eram tânar, faceam toate sporturile ghetii si ale omatului, iar pe vremea când eram un tânc fara manusi, jucam fotbal si pe zloata iernii, în curtea liceului „Ienachita Vacarescu“ din Târgovistea mea natala, si-mi uscam apoi ciorapii pe soba de lânga ultima banca, de m-am pricopsit, pe la 15 ani, cu un reumatism de toata suferinta. Noroc cu tata care mi-a facut rost de un antibiotic, „Exencilin“. Timp de doi ani, la doua saptamâni, faceam câte o injectie, cu un ser ce semana cu iaurtul si durea îngrozitor. Dar ce mai conta, atâta timp cât copilaria este singura perioada cu adevarat frumoasa a efemerei noastre existente!
Când am ajuns sa trec de poarta marelui fotbal, chinurile de atunci, la felul în care se muncea atunci iarna, le simt de-abia acum. Faceam curse socante, mai mult pe caldarâmul soselelor de la Calimanesti, Sinaia sau Poiana. Atunci mi s-au fibrilat si mi s-au umflat, cu dureri groaznice primavara, tendoanele achiliene; atunci mi s-au tasat genunchii si au început sa dea semne de schimbare încheieturile iliace. Caci asa se gândea si se practica în acele timpuri sportul, ramas azi doar la mâna sortii ce ne-o va da bunul Dumnezeu.
E drept ca dupa 1970 au fost si unii ani în care, iarna, impresarul Zakour ducea echipa nationala, echipele Dinamo si Steaua în America de Sud sau în Africa, unde era boierie mare din toate punctele de vedere. Cald, terenuri bune, echipe care de multe ori îti ascundeau mingea, spectatori multi si minunati. Iar ziua, dar mai ales seara, plajele „Copa Cabana“ sau „Ipanema“ în Brazilia si „Miraflores“ din Lima, cu protipendada lor unica de cârciumi si femei frumoase, îti umpleau placut timpul. Mai erau pe-acolo si românasi de-ai nostri, plecati la timp: Mircea Plopschi (compozitorul Roberto Carlos, atunci atât de la moda si proprietar al celei mai mari case de discuri din Rio), industriasul de mare suflet si forta financiara Fane Chitimia, din Sao Paulo, casatorit ulterior cu ultima printesa Ghica. Sau, la Lima, „Johny Mafiotul“, care aducea vin din Chile si „altele“, de pe atunci înca, direct prin comandantii de avioane ai firmei americane „Braniff“, din Dallas,. Si câte si mai câte povestiri si întâmplari de vis ce ne-au marcat tineretea pe acolo…

Revenind la chinul alergarilor de zapada, vreau sa precizez ca, de pe la 16 ani, alergam zilnic pe asfalt – atentie! –, cam 10 000 de metri. Cam cât alearga un jucator din Champions League acum! Si lucram în acel interval de pregatire, minim 3 ore si jumatate pe zi, în 2 antrenamente. Ceea ce cred -de fapt sunt sigur – ca nu se prea întâmpla acum la toate echipele noastre din prima liga. Faceam chiar o cursa demna de antrenamentele trupelor speciale de comando. Dupa o saptamâna de lucru, când eram în cantonament la „Cumpatul“ de la Sinaia, urcam de la cota 1 400 pâna la 2 000 pe brânci. Ne cataram de fapt. Iar de acolo coboram pe pârtia schiorilor alunecând pe spate, ajutati de portanta de alunecare a fâsurilor îmbracate. Apoi, tot de la 1 400, o luam la fuga, într-o cursa nebuna, pâna la cabanele unde eram cazati. Era în asta ceva din „singuratatea alergatorului de cursa lunga“, pe care, de cele mai multe ori o câstigam. Iesea la sosire aburul din noi, de se închinau Fanus, nea Tudorica Mazilu si Baiesu, care ne priveau de pe terasa „Casei Scriitorilor“, în „dresul“ lor plin de farmec si vorbe de duh.

Când scriu aceste rânduri, mai trag cu ochiul si la jocului „Galatei“, cu necunoscuta „Silvaspor“. Chiar a intrat si „Motanul“ nostru, proaspat transferat, Bogdan Stancu, cu vreo 30 de minute înainte de final. Nu sunt mari schimbari de jucatori în aceasta perioada. Este si criza, iar echipele iau numai ce cred ca au nevoie. Dupa ce în vara, firesc, s-au facut mutari mai multe, acum s-au petrecut doar câteva operatiuni, unele cel putin ciudate. Cel mai bine a iesit Steaua. Financiar – si doar daca stam cu picioarele în apa rece si încercam sa nu ne miram. La Dinamo este clar. S-a trecut la o curatenie de primavara cu bataie mai lunga, în timp. Poate ca aceasta operatiune trebuia declansata mai de mult. Adica în noaptea aceea de la Cluj, când s-a pornit „criza microbuzului“. În fine, suntem – oarecum – curiosi sa vedem cum se va comporta Adrian Cristea – parasit acum si de ultima companioana de defilare. El, alintatul… „Print!“ Pai, dupa câte am vazut la el, daca asa se cheama niste lenesi fotbalistici, tare rau am ajuns. Dar cel putin a fost sincer, recunoscând ca acest renume i se trage doar de la faptul ca i-a facut curte unei domnisoare care, într-adevar, provenea dintr-o familie nobila.
Dar, marea dilema se propaga din compararea sumelor prin care Andrei Cristea (un atacant bun si bine-crescut, plus golgheterul sezonului trecut) a fost transferat în Liga a II-a, la Karlsruhe, ce lupta pentru evitarea retrogradarii, si aceea a lui Bogdan Stancu, ajuns pe malul Bosforului, la orgolioasa „Galata“. Ei bine, calculati si încercati sa întelegeti dumneavoastra. Eu nu pot! Andrei Cristea a adus în visteria lui Dinamo cam 500 000 de Euro, pe când Bogdan Stancu a fost cumparat cu 5 sau 6 milioane de aceeasi techini. Suma care se explica si prin abilitatea impresarilor, fratii Becali, dar si prin prezenta lui Gica Hagi la comanda bancii tehnice a echipei din Istanbul. Aceasta, în ciuda traditiei si a palmaresului, a fost mai mult pe post de martora. Halal bacsis!
Imediat îmi revine în minte felul în care a gândit jocul echipei nationale, în preliminariile pentru Campionatul Mondial din 2002, acest geniu fotbalistic al nostru. Câstigase la Budapesta cu 2-0! Ma gândesc si ce a însemnat aceasta victorie în „dragostea“ ce leaga, si fotbalistic, popoarele noastre… Facuse bine echipa si chiar i-am spus, dupa joc: „Las-o asa ca te va duce la victorie“! Gica m-a aprobat, dar apoi am pierdut cu 1-0 în Slovenia: schimbase trei piese, suficient la acest nivel, si totul s-a dat peste cap. A aparut cu Iencsi fundas dreapta!, l-a adus pe Sabau, din banda, mijlocas central!, si l-a postat pe Ghionea (obisnuit numai mijlocas central!) în marginea unde evoluase pâna atunci numai Sabau. Si s-a ales praful! Ca si la Bucuresti, unde a fortat finalul cu 6 atacanti. Era imposibil sa întelegi ceva.
Si acum mi-e teamã ca nu cumva sa-l gâdile Aghiuta pe acest fost mare jucator al nostru. Ar fi pacat sa se repete istoria. Plus ca turcii, ca urmasi ai unui mare imperiu, nu stiu ce-i aceea iertare când încerci sa te joci cu ei pagâneste. Aferim!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper