Doua pariuri castigatoare: val chimic si Bogdan Lipcanu

Un articol de ALEX GOLDIS

val chimic, umilirea animalelor, Casa de Pariuri Literare, 2010


Bogdan Lipcanu, Fuck Tense, Casa de Pariuri Literare, 2010


Un aer proaspat a respirat anul trecut literatura tânara prin aparitia editurii Casa de Pariuri Literare a lui un cristian. O editura mica, fara resurse, dar care promite sa joace un rol de avangarda in noua poezie, asa cum o facuse Vinea la inceputurile ei. Pe lânga preocuparile scriitoricesti, un cristian e un prieten devotat al tinerei generatii, dar si un manager priceput si sensibil, preocupat sa-i inteleaga din interior cautarile. Contactul direct cu scriitorii – pierdut inevitabil de gestionarii marilor edituri – e un atu principal pentru identificarea zonelor experimentale si exotice ale literaturii recente. Prima garantie o reprezinta doua aparitii interesante ce surclaseaza la capitolul debut in poezie numele promovate anul trecut de Cartea Româneasca. „umilirea animalelor“ a lui val chimic si „Fuck Tense“ a lui Bogdan Lipcanu propun, fiecare, stiluri indeajuns de individualizate pentru a le recomanda drept cele mai consistente debuturi din 2010.

Silent party
La suprafata, volumul semnat „val chimic“ – pseudonimul „reificat“ al Valentinei Chirita – pare o critica, facuta cu mijloace specifice, la adresa masinismului sau a comodificarii (neplaceri capitaliste dintotdeauna), dar si a inegalitatii dintre sexe. A doua parte a cartii, intitulata ea insasi „umilirea animalelor“, e un mic manifest feminist care nu condamna fara drept de apel dominatia masculinitatii, ci ia forma unor mici scenete satirice si grotesti ale „domesticirii“ mai mult sau mai putin voluntare: „zice:/ am batut asa de tare ouale/ dupa tot tambalaul ala de azi/ ca parca imi vedeam mâna cum se transforma/ in mixer/ pai e normal sa ai asemenea emotii in bucatarie/ de parca ridicam elicopterul de la sol?/ si mai ales, ce m-a facut praf,/ e ca-n toata vremea am asteptat/ laba grea si uda a barbatului meu/ pe gât, la sfârsit,/ in semn de apreciere“.
In general, insa, val chimic scrie o poezie intelectualizat-abstracta, aproape ermetica, putin frecventata de cea mai recenta promotie de scriitori. Frapeaza de la inceput hiperspecializarea limbajului. Termeni chimici sau ingineresti – insirati intr-un stil alb si direct, deloc transpus metaforic – par sa compuna peisajul opac si straniu al unui SF. Doar ca nu despre o proiectie viitoare sau virtuala e vorba in poezia lui val chimic, ci despre realitatea cât se poate de concreta, descompusa in elemente putin vizibile cu ochiul liber. „Descrierile“ exterioare au, toate, aspectul unor fotografii doar pe jumatate developate, cu circuitul mecanic la vedere. Rezulta de aici o lume lipsita de carnatie si o umanitate complet obiectualizata. Cele mai originale fragmente din „umilirea animalelor“ descriu, de altfel, interioritatea ca pe un angrenaj tehnic: „pornesc si sting aparatele, pornesc si opresc aparatele/ vreau sa fiu lasat in pace./ pentru ca am intrat in productie, nu pot fi lasat in pace“. De fapt, scriitura neutra, rece si fara intensitate a lui val chimic (figurile clasice de stil sunt cu totul absente) are drept punct de referinta nu vreun model indepartat de parnasianism, ci ultimele curente din muzica electro minimalista. Aspectul ei dezumanizat, repetitiv si schematic ofera un suport perfect pentru surprinderea depresiei la persoana a III-a a masinismului: „motorul cel mare si-a incetat activitatea/ trebuie/ si de unde sa ma mai iau/ sa reactionez prompt sa actionez/ pasii se accelereaza pe holuri// el puternic motivat de apropiere/ o alarma ignorându-le pe cele reale// carcasa strânge/ pâna la identificare sau anulare“.
Cu o expresivitate neobisnuita pentru un debutant, val chimic poate descrie stari si senzatii cât se poate de umane fara a face rabat de la jargonul stiintific. Dramatismul interior al volumului – extrem de dinamic, in ciuda regimului monoton de suprafata – e de regasit, de altfel, in reprezentarea unei apocalipse a sentimentelor ca regres intr-un regn strict tehnologic. val chimic urmareste cu sadism ultimele zvâcniri ale afectelor inainte de abdicarea in fata reificarii totale: „muncitorii la sere si copiii lor se uita dupa tine/ plini de intelegere si acceptare, iar masinaria/ pe care ai invatat-o functioneaza fara tine// lasa-ma sa iti desprind, cu mâinile curate,/ creierul ca pe un trofeu din teasta oxidata“. Atât spaima, cât si atractia erotica pot fi explicate prin polarizari automate sau chimice: „ceva in crestere, dar mecanic (…) ajunge sa ma perverteasca (…) de data asta/ motorasul a transformat spaima in spaime mai mici“; „limbile incalzite ale celor din apropiere ling/ suportul alcalin, accelerând bataile inimii/ cine esti tu oare,/ spin electro-magnetic brusc excitat?“. Punctul cel mai tensionat al unei astfel de poezii e figurarea mortii insesi ca un shut-down al fiintei („motorul cel mare si-a incetat activitatea“) sau intrezarirea – doar pentru o clipa – a transcendentei sub forma unei revelatii mocnite: „poate nici nu sunt eu, ci doar am ajuns in tarie,/ violenta la care râvnesc este luminescenta, muta si alba“.
De altfel, conceptul de silent party, tip de socializare in care fiecare participant danseaza autist cu castile pe urechi ascultând propria muzica, mi se pare metafora absenta dar centrala a volumului, atât la nivel de imaginar (personajele nu numai ca nu se confeseaza, dar nici nu comunica niciodata), cât si la nivel de ton. Linistea „exterioara“ – mimata de retorica alba a volumului – e interfata perversa a dezastrului interior. Senzatiile si sentimentele se erodeaza nu prin supraexpunere publica, ci, dimpotriva, prin solipsism si autodevorare mecanica: „pofta de creier o stie numai prajitorul de creiere/ care lucreaza in noi./ el porneste teroarea,/ inlatura artera rosie de pe artera albastra de pe/ artera alba pâna la adapostul de unde se crede ca/ am emis seductia si dominarea“.
Comunismul pe intelesul copiilor
Desi intr-o tonalitate cu totul diferita, volumul de debut al lui Bogdan Lipcanu e la fel de personal. „Fuck Tense“ se recomanda, in primul rând, drept o carte-concept, nu foarte straina de celelalte volume despre copilarie si comunism aparute la noi in ultimii ani, de la „Nascut in URSS“ pâna la „Cartea roz a comunismului“. Aceeasi nostalgie topita pâna la indistictie in naivitate si umor negru traverseaza micile reflectii poetice ale lui Bogdan Lipcanu. Aceeasi legitimare a copilariei prin comunism si a comunismului prin copilarie va scandaliza pe colectionarii atrocitatilor totalitariste. Numai ca de data aceasta destinatarul acuzelor va fi mai greu de identificat. Caci discursul din „Fuck Tense“ apartine in intregime unei voci infantilizate, ce nu pare deloc interesata sa evalueze sau sa judece, ci sa-si asume nemijlocit valorile de zi cu zi ale regimului. Oricât de ciudat ar parea, lumea intens ideologizata a comunismului nu e decât universul „jocurilor si jucariilor pline de hazul si farmecul copilaresc“. In cele mai reusite poeme ale lui Bogdan Lipcanu, stereotipiile infricosatoare ale regimului sunt gadget-uri sau mascote care de care mai sofisticate si mai colorate: „Era alt joc mecanic, unde la sir la sonde luai 5 lei,/ la spice, 2 (la joc ii zicea Bogatiile patriei),/ la Tot inainte, 50 s.a.m.d./ Da? era si un flipper cu Secera si ciocanul pe el,/ cu multe metrouri desenate./ Ne bagam bani in el, ca o tanti cu funda ne dadea fise rosii,/ pe care scria Invatati, invatati, invatati./ Noi eram invatati./ Ne tratau cu respect la cantina si mâncam din farfurii./ Dupa ce lingeai sosu’, vedeai, pe fund, pe Ceausescu – cu Elena,/ inconjurati de flori si pionieri si soimi./ Eu am prins o farfurie/ unde sub mazare era Ceausescu cu un copil mic -/ cred ca era Anu’ nou, ca scria La multi ani./ Pe canile de ceai scria Canalul Dunare-Marea Neagra/ si pe furculite Traiasca si infloreasca./ Seara faceam vizionari tematice:/ filme cu constructii mari, baraje noi./ El tot taia panglica si facea cu mâna“.
Desene naive cu si despre comunisti, majoritatea notatiilor din volum au candoarea scrijeliturilor pe banca ale unui elev de gimnaziu. De extraordinar efect in acest mic manual al comunismului pe intelesul copiilor e fuziunea totala dintre fantasmele elevului si proiectiile absurde ale regimului. Fostul pionier nu numai ca manânca din farfurii ce reveleaza chipul Conducatorului, mesteca guma PACE sau isi incearca norocul la jocuri mecanice unde potul câstigator e „stema patriei“, ci are contact direct cu Primul Parinte al Tarii: „Ceausescu a promis ca ne face un palat/ si, in alta zi,/ ca ne da jucarii si tot ce vrem./ Venea printre noi si ne dadea bomboane“. Intr-atât e de popular cuplul prezidential in imaginarul copiilor, incât ridicarea la inaltul rang de personaje de desen animat survine firesc: „Un soim l-a intrebat odata/ ca de ce nu se da seara/ desene cu Ceausescu, Elena, Balanel si Miaunel/ El a zis ca o se se faca./ Si mai târziu l-am auzit cum il intreba pe un nene gras,/ care era cu el peste tot, ca:/ – Ma, Balanel si Miaunel a intrat in UTC?/ A doua zi, tot copilu’ ala zice:/ Vrem desene cu Ceausescu, Tom si Jerry./ – Taci ma, ca astia e capitalisti, a zis grasu’./ Si l-a pus la colt“.
Niciodata distanta dintre ironie si candoare vizavi de fostul regim n-a fost mai mare si in acelasi timp mai mica decât in schitele naive ale lui Bogdan Lipcanu. N-a fost mai mare pentru ca nicio umbra de resentiment sau de judecata vindicativa nu falsifica discursul copilului. In acelasi timp, insa, un comunism pe deplin infantilizat nu face decât sa puna in abis – intr-o specularitate nesfârsita – absurdul regimului adult. Pe aceasta ambiguitate stilistica, in care ironia decurge firesc din naivitate iar idilicul se transforma pe nesimtite in caricatural, sta constructia intregului volum. Doar in interiorul acestei ecuatii poate fi inteles „Discursul despre socata“, oda inchinata unuia dintre „obiectele“ ireductibile si sumative ale epocii: „Erau niste sucuri cu gust de socata. SOCATA. Ce mult ne placea socata./ Odata cu caderea comunismului toti au uitat de socata.// Nimeni nu a mai stiut de socata.// As da timpul inapoi pentru multe lucruri.// Eu l-am iubit mult pe Ceausescu si faptul ca-n acele vremi era socata mi se/ pare un argument imens pentru a mai trai in acel timp. Si e doar unul dintre/ multele argumente.// Ceausescu era un geniu pentru ca pe vremea lui era socata“.
Pacat doar ca pâna acum cele doua debuturi originale ale lui val chimic si Bogdan Lipcanu au fost, cu putine exceptii, trecute cu vederea la toate capitolele (comentarii critice, topuri de final de an) in favoarea unor volume mai subtiri atât in concept, cât si in realizare: „apasa“ a lui de Sorin Despot sau „Si toata bucuria acelor ani tristi“ de M. Dutescu. Eu unul prefer sa cred, de pilda, ca premierea recenta a ultimului la prestigiosul festival „Mihai Eminescu“ nu se datoreaza lipsei de receptivitate sau de gust a juriului, ci unei fatale erori de contabilizare a voturilor.

Un comentariu pentru “Doua pariuri castigatoare: val chimic si Bogdan Lipcanu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper