„Ideile sunt ultimele care mor“

Un articol de EUGEN SIMION

D. TEPENEAG in dialog cu  EUGEN SIMION

Eugen Simion: D. Tepeneag, nu-i prima oara când dialogam impreuna. Sper sa putem face si in viitor acest lucru, in ciuda faptului ca nici tu, nici eu nu suntem specialisti in acest tip de comunicare. Dar, ca si in alte situatii, placerea si priceperea apar pe masura ce convorbim, schimbam idei, ne contrazicem si, la nevoie, ne completam opiniile. Un gen, in fond, la indemâna marelui public. De ce n-am profita de facilitatile lui pentru a spune ceea ce vrem sa spunem despre literatura si lumea dinafara ei?
Asadar: ne-am revazut de curând la Bucuresti, erai – mi s-a parut – mai senin decât alta data, ti-a revenit am impresia spiritul polemic care, parca, atipise putin in ultimul timp… Ce te mai irita, azi, in literatura româna si europeana, cine te mai enerveaza, ce injustitie savârsita de contemporanii nostri agita spiritul tau oniric si eretic?… Ce impresie ti-a lasat lumea literara bucuresteana?… Pune tu, daca vrei, ordine in aceasta avalansa de intrebari si raspunde (te somez!) pentru ca dialogul nostru sa poata inainta…

D.Tepeneag: In iunie, când am fost la Bucuresti, mi-a cazut in mâna ultima carte a lui Eugen Negrici. Cum fac de obicei, mai intâi am rasfoit-o, sa vad daca merita o lectura mai atenta. M-am enervat dupa numai câteva pagini. Deci trebuie s-o citesc, mi-am zis, n-am incotro…
Ce-i reprosez? In primul rând ca-si schimba criteriile, când ti-e lumea mai draga trece de la estetic la etic si invers, dupa cum ii convine, ceea ce creeaza o stare de confuzie inadmisibila. Pâna la urma, cartea lui se transforma intr-un pamflet impotriva literaturii române, un fel de „cioraniada“ scrisa la batrânete, ceea ce e cam ridicol, Cioran si-a scris „Schimbarea la fata“ la 25 de ani… Negrici are vreo 68. Nu e totuna… In fond ce vrea sa spuna? Ca literatura româna e o literatura mica, provinciala, izolata. Asa e. Dar de ce nu ia in considerare zvâcnirile acestei literaturi de la Urmuz si pâna la grupul oniric? Acestea n-au scos-o din izolarea ei provinciala, dar ar fi meritat sa fie semnalate macar ca fenomene zadarnice. Din onirism, Negrici nu intelege nimic, ramâne intr-o confuzie mai veche (pentru el). Il confunda ca suprarealismul.
La un moment dat, Negrici imi placea pentru ca indraznea sa lupte impotriva canonului calinescian anti-modernist, invechit. Il critica pe G. Calinescu care izola, in scrierile lui, literatura româna considerând-o drept un univers de sine statator care nu avea decât niste relatii de analogie cu literatura europeana si acelea destul de vagi si de arbitrar enuntate (Conachi comparat cu Petrarca). Dar izolarea la el are consecinte complet deosebite de cele ale Istoriei calinesciene si mult mai grave. Calinescu incerca, prin autonomizare, sa omologheze valoarea literaturii române, pe când Negrici o neaga, o desfiinteaza.

Eugen Simion: Ma despart de tine câteva lucruri. De ce crezi ca numai „zvâcnirile“ de la Urmuz la grupul oniric constituie semnele de originalitate ale literaturii române? Dar I. L. Caragiale ce reprezinta? El nu are o nota de originalitate? Dar Arghezi si, in genere, marii lirici români din secolul al XX-lea n-au o valoare europeana, chiar daca nu sunt bine (sau deloc) cunoscuti? Nu cred ca pui bine, estetic vorbind, problema originalitatii in literatura. Izolarea nu inseamna, automat, lipsa de originalitate. Raspândirea (traducerea in alte limbi, recunoasterea de catre alti comentatori, citarea in dictionare, istorii ale literaturii etc.) constituie un criteriu important, dar nu-i un criteriu esential. G. Calinescu vede bine lucrurile, dând o judecata estetica, in genere, corecta fenomenului românesc. Canonul lui nu-i anti-modernist, cum zici, canonul lui numit generic clasicism nu exclude modernitatea, elimina doar excesele, radicalismele, incompatibilitatile ei. Am aratat alta data ca, in definirea conceptului de clasicism (un stil deasupra stilurilor, scolilor, curentelor literare), el pleaca de la ideile lui Paul Valéry. Admite, de pilda, balzacianismul din Proust si cere prozatorului român, inainte de a trece la formule moderne, sa faca portrete si sa studieze caractere, sa invete, adica, lectia Balzac. Nu avea dreptate in 1946? Si ce daca, facând analogii, compara pe Conachi cu Petrarca? Toti fac asemenea trimiteri care dau o sugestie despre problematica si stilul unei creatii.
De ce zici, apoi, ca G. Calinescu izoleaza literatura româna? O considera, adevarat, „un univers de sine statator“, pentru ca asa si este, dar n-o izoleaza de spiritul european. Dimpotriva, as zice, o studiaza in contextul culturii europene, urmarind circulatia modelelor si a temelor in spatiul românesc. Ce-mi place in critica lui G. Calinescu, in afara de calitatea creatiei critice, este faptul ca depaseste dichotomia (falsa estetic) dintre modern si antimodern. El judeca estetic, repet, opera, eludând ideologia din interiorul ei. Asa se face ca antimodernul Arghezi din „Belsug“ si „Plugule“ este, in viziunea lui, expresia majora a modernitatii românesti. In acelasi mod judeca pe Blaga, Barbu si, in genere, intreaga literatura moderna… Asta inseamna „inchiderea“, autonomizarea literaturii nationale? Canonul calinescian reprezinta, dupa opina mea, un mare progres in critica, la 1941. Este, azi, invechit, cum zici? Poate fi sau poate deveni pentru ca literatura, ca si critica, evolueaza, descopera ale cai de acces. Ramâne de vazut… Si inca ceva: de ce crezi ca literatura româna este „mica si provinciala“? Daca ar fi asa, cum iti explici ca a dat mari poeti (chiar daca poetii ei, repet, nu sunt inca recunoscuti ca atare)?…
Cât despre cei care se folosesc de inconsecventele morale si de erorile de judecata critica ale lui G. Calinescu pentru a nega literatura româna si pentru a-l nega si pe el, ca personalitate intelectuala, am spus opinia mea in alte ocazii. M-a mirat si ma mira inca faptul ca Eugen Negrici, un om cultivat si un bun exeget al literaturii române vechi, a scris ceea ce a scris in „Iluziile…“ sale, renuntând la opiniile mai vechi, radical diferite. Dupa ce a scris câteva volume despre literatura veche, vine acum si zice ca din toata aceasta literatura nu poti retine decât patru sau cinci texte „prizarite“…
D. Tepeneag: Nu vreau sa intru in polemica à propos de G. Calinescu. Si tu si Calinescu credeti in „adevarul estetic“. O mentalitate clasicizanta cu care nu sunt de acord, dar o respect. Ideile mele estetice sunt atât de opuse acestui clasicism incât am ajunge intr-o postura incomoda si pâna la urma inamicala: am sta cu spatele unul la celalalt.

Eugen Simion: „Adevarul estetic“ o mentalitate clasicizanta? De ce, ma rog?… Modernii si postmodernii nu cred si ei in adevarul estetic si, in fond, poate exista, te intreb, critica literara autentica in afara acestui concept sau ce-o fi?… Dar, cum observ ca nu-ti place subiectul in discutie abandonez intrebarile mele. Nu vreau nici eu sa ne certam din pricina unui concept… trec la altceva. Rasfoiesc cartea pe care mi-ai lasat-o („Frappes chirurgicales“) aparuta recent la P.O.L. si ochii imi cad pe fraza: „in critica, distanta conteaza; locul in care ne aflam de obiect; unghiul de atac; modalitatea; si lovitura“. Citezi, apoi, pe Walter Benjamin care spune ca impartialitatea este o minciuna, daca nu chiar „expresia unei incompetente plate“. N-am inteles daca accepti sau nu acest punct de vedere. Si, daca il accepti, poti sa-mi aduci dovezi din critica actuala? Asta, asa, ca sa provoc spiritul polemic de care vorbeam in deschiderea dialogului nostru…
D.Tepeneag: Dupa cum se stie, gândirea teoretica a lui Walter Benjamin e destul de contradictorie. A fost influentat de Gersom Solem, faimosul istoric al misticismului iudaic, dar si de Brecht, materialist radical, sau de Adorno din scoala de la Frankfurt. De aceea, autoritatea sa ideologica e, in ultimul timp, din ce in ce mai subrezita. El a fost admirat mai ales pentru formulele sale percutante, stralucitoare. De altfel,Walter Benjamin e un teoretician, nu un critic literar. Oricum, trebuie sa recunosti ca, pentru o scriere cu caracter polemic cum e „Frappes chirurgicales“, citatul pe care l-am ales e foarte potrivit.
Acum, daca e sa discutam pe indelete statutul criticii literare, ne-ar trebui spatiul unei carti. Iti atrag totusi atentia ca impartialitate inseamna a nu lua partea, a nu te angaja. E o pozitie, zic eu, imposibila. Orice critic literar s-a format calarind pe partis-pris-uri teoretice. Obiectivitatea e un orizont, un angajament in favoarea adevarului. Nu mai mult… In calitatea lui de judecator (cine i-a acordat aceasta calitate?), criticul promite sa fie just, sa nu nedreptateasca. Sa descopere valoarea, s-o exprime. Nu promite sa nu se insele, asta nu-i sta in putere. Ca sa nu mai spun ca valoarea literara, criteriile pentru a o determina, sunt relative si in continua schimbare. Nu exista un adevar estetic proclamat o data pentru totdeauna. Criticul literar e si el un scriitor, nu o instanta judecatoreasca absoluta. El trebuie sa accepte ca se poate insela. Dar ce inseamna a se insela? E o chestiune de conceptie si de criterii estetice, de aplicarea lor inadecvata. Nu aplici, ca sa iau un exemplu care se preteaza la discutii, aceleasi criterii la un „jurnal intim“ si la un roman. Apoi, intervin variante intermediare intre cele doua genuri literare (autobiografie, autofictiune, roman realist, fantastic, etc.) care cer atentie si suplete din partea criticului. Aici pot avea loc confuzii care sa declanseze discutii, polemici. Cine stie exact unde e adevarul literar? Si oare exista?

Eugen Simion: Sunt de acord cu tine la acest punct. Când e vorba de literatura, adevarul este, intr-adevar, totdeauna relativ. Nu exista un adevar absolut in critica literara si nici n-ar fi bine sa fie pentru ca, altminteri, critica ar disparea. Daca am spune adevarul definitiv, incontestabil despre poezia lui Eminescu, ce rost ar mai avea criticii literari de dupa noi?… Asta in ceea ce priveste interpretarea operei, dar nici opera ca atare nu-si dezvaluie deodata si definitiv toate subtilitatile… Umberto Eco a lamurit bine lucrurile, nu insist… Se poate insela criticul? Bineinteles. Se poate insela copios, ca bietul Sainte-Beuve asupra lui Balzac, Flaubert si Baudelaire sau ca E. Lovinescu asupra lui I.L. Caragiale ori G. Ibraileanu asupra simbolismului. Ce sa mai zic de marele Iorga care neaga modernitatea lirica româneasca in frunte cu Arghezi? Erori care intra, ca sa zicem astfel, in fisa profesionala a criticului. Tradarile gustului estetic, relativitatea criteriilor, erori voluntare? … Toate sunt posibile.
D. Tepeneag:
Remarc ca pe G. Calinescu nu-l pomenesti in aceasta lista a erorilor…

E. Simion: Nu-l pomenesc pentru ca se ocupa altii, cu obstinatie, de erorile lui de gust sau de erorile sale ideologice. Are si el, in mod evident, scapari, ezitari, chiar injustitii (pozitia fata de E. Lovinescu, de pilda, sau reticenta fata de avangarda). Ezitari, erori care nu desfigureaza, totusi, peisajul culturii române. Si, apoi, intuitiile si judecatile lui critice sunt infinit mai mari decât erorile sale de gust. Voiam sa spun, in fapt, ca ai dreptate in privinta faptului ca un critic se poate insela si ca el nu poate fi o instanta judecatoreasca absoluta. Criticul bun este si el un scriitor – din nou ai dreptate – si, daca este scriitor, este fatal subiectiv, are orgolii, ambiguitati, are idiosincrazii, este uneori un spirit ludic, alteori ajunge la metafizica si simte ca toate zidurile existentei se prabusesc in jurul lui (vezi cazul „Nu“)… Toate sunt de inteles, dupa mine, mai putin reaua credinta, prostia, cinismul si eterna zeflemea (de tipul „mai lasati-ma, nene, cu ciubucurile astea literare“).
D. Tepeneag:
Daca acum astepti sa spun ceva despre MANOLESCU poti sa astepti mult si bine.

Eugen Simion: Iti inteleg aluzia sau, cum ii placea sa zica Serban Cioculescu, te-am subinteles, dar nu te urmez. Ca sa schimbam tema, retin din aceleasi „Frappes chirurgicales“ remarca ta ca toata viata ai fost „plutôt politiquement incorrect“ (p. 116). Vreau explicatii, solicit cauzalitati… Si, apoi, ai putea sa-mi spui ceva despre abuzurile, complicitatile stilului „corectitudinii politice“ care, observi si tu, se poarta cu obstinatie azi?!… Chiar si in literatura.
D. Tepeneag:
Cei care au trait epoca de dictatura ideologica, stalinista, ceausista, etc. pot mai usor sa inteleaga ce inseamna „corectitudinea politica“. Desigur, nu se poate vorbi de aceeasi „corectitudine politica“, instantele care o impun precum si consecintele transgresarii ei sunt diferite. Fondul insa e acelasi: supunerea neconditionata la o serie de principii considerate juste. Pe vremuri asta se numea „linia partidului“. Acum e vorba de un consens, nu neaparat majoritar, care se poate exprima cu o forta mediatica in stare sa copleseasca parerile contrarii. Aceasta forta e prin ea insasi disuasiva, nu are nevoie de politie, de Securitate. Uneori, ce-i drept, e sprijinita legislativ, pentru a combate, de pilda in Franta, rasismul si antisemitismul.
Un exemplu, pentru mine elocvent, de „corectitudine“ politica a fost ce s-a intâmplat in Piata Universitatii in 1990. La un moment dat, vorbitorii de la balcon care se erijasera in purtatori ai corectitudinii politice au cerut ca toti cei care n-au fost membri ai Partidului Comunist sa ingenuncheze. Toata lumea a ingenuncheat. In fata unei supuneri atât de ipocrite si mincinoase, eu am ramas tantos in picioare. Nu insist, pentru ca acum toata lumea stie despre ce este vorba. Sa zicem ca in momentul acela abia avusese loc iesirea din dictatura ceausista, oamenii erau obisnuiti sa se supuna in masa unor principii trâmbitate de la balcon: sloganele erau diferite, mentalitatea insa ramasese aceeasi. Mai grav e ca aceasta stare de spirit a continuat si continua dupa atâtia ani chiar si astazi. Putini sunt cei care indraznesc sa se declare adepti ai unei ideologii comuniste. Ma rog, e de inteles: cine s-a fript cu supa, sufla si in iaurt…Uneori insa reactiile sunt ridicole, frica de termeni impiedica o analiza elementara a situatiei. Intr-un interviu la Timisoara, am afirmat ca in timpul ceausismului eu m-am simtit ca pestele in apa. Recunosc, era un pic de exagerare din partea mea, dar cei care m-au cunoscut atunci stiu ca nu e o laudarosenie. Formula i-a speriat pe ziaristii care ma interogau si n-au incercat s-o inteleaga.
Pe de alta parte, eu stiu foarte bine ca opozitia mea la ceausism, atâta cât a fost, a putut sa existe tocmai pentru ca faceam parte dintr-o infima minoritate care nu reprezenta un pericol real pentru sistemul politic in vigoare.

Eugen Simion: Revin la „corectitudinea politica“, un comportament care, asa cum zici, are ratiunile lui. Acela de a impiedica discriminarea, manifestarile xenofobe etc. Cu o conditie: sa nu obstructioneze drepturile democratice ale individului de a spune ceea ce gândeste si de a nu impune un nou limbaj de lemn in discursul public. A si inceput deja sa-l fabrice. Este suficient sa-i asculti intr-o seara pe oamenii politici si pe analistii nostri la televiziune si te saturi pentru multa vreme de limbajul corectitudinii politice. O noua ipocrizie, o noua forma fara fond in sfera politicii in fine, un nou cod de etica si echitate sub culorile globalismului? El justifica toate ipocriziile si acopera cam toate imoralitatile lumii politice in numele democratiei… O forma deja corupta…
D.Tepeneag:
Aici suntem perfect de acord. Si in Franta „corectitudinea politica“ duce, dupa parerea mea, la ipocrizie, daca nu chiar la o punere in chestiune a libertatii de expresie. Oare impiedica asta cu adevarat rasismul sau anti-semitismul? Ma indoiesc. S-a ajuns la situatii ridicole. De pilda, termenul „nègre“ a fost eliminat ca fiind pejorativ si a fost inlocuit de „noir“; de câtva timp incoace si termenul „noir“ e considerat jignitor, asa ca toti cei care tin sa se arate corecti din punct de vedere politic il evita. Si ce pun in loc? – Cuvântul englez „black“ (care inseamna… negru). In România, daca spui „tovaras„ esti privit cu suspiciune. Si ce facem cu versul lui Blaga: „Veniti dupa mine tovarasi…“ Exemplele sunt nenumarate.

Eugen Simion: Mi s-a parut mie sau este adevarat ca il iei peste picior pe Tvetan Todorov care in „Literatura in primejdie“ spune ca literatura actuala (sufocata de solipsim, nihilism si formalism) este pe cale sa piara si ca va pieri, sigur, daca nu va redeveni un discurs despre lume, renuntând sa mai fie – cum a fost câteva decenii – un discurs despre sine?!… Ma intereseaza punctul tau de vedere in aceasta chestiune care, remarc, preocupa pe multi sociologi, teoreticieni, antropologi ai culturii… Am examinat eu insumi intr-o carte („Fragmente critice“, V, 2008) aceasta chestiune si, in câteva puncte, ma intâlnesc cu el… Ce crezi: moare literatura (William Marx e de parere ca literatura se pregateste sa moara de trei secole!), traim un moment radical al incertitudinilor, cad toate conceptele cu care a operat pâna acum critica literara?…
D. Tepeneag: Todorov, dupa ce-a fost un formalist inrait – el i-a introdus in Franta pe structuralistii rusi – a devenit un crâncen adversar al formalismului. Grav nu e ca si-a schimbat (cam cu 180°) ideile, n-ar fi singurul; ce ma enerveaza e ca nu intelege despre ce e vorba in aceasta perspectiva a epuizarii literaturii, a disparitiei sale. Formalismul (ca si solipsismul) nu poate fi cauza decât daca acceptam ca publicul larg este cel ce decide ce este si ce nu este literatura. Desigur, daca literatura e ceea ce place publicului larg, aceasta nu va disparea niciodata, Todorov n-are de ce se teme…
Conceptul de „sfârsit al literaturii“ s-a format dupa acela, mai vechi, de „sfârsit al istoriei“. Formulat destul de vag si in treacat de Hegel, „sfârsitul istoriei“ a fost teoretizat de Kojève si, in zilele noastre, de Fukuyama. Ideea aceasta n-a fost inteleasa de toti asa cum trebuie. Nu istoria evenimentelor ia sfârsit, ci istoria ideilor cu privire la relatiile socio-politice. In esenta lor, aceste idei, credea Hegel, au fost deja enuntate, dezbatute si uneori puse in practica. Hegel se grabea sa opreasca Istoria in momentul Revolutiei Franceze. Mai putin grabit, Marx astepta disparitia statului si instaurarea unei societati egalitare, comuniste. Oricum, chiar si ideile astea au fost gândite, iar daca in practica au esuat poate ca inseamna ca sunt sortite sa ramâna utopice. Ce conteaza e ca au fost gândite si teoretizate.
Cam asa se intâmpla si cu „sfârsitul literaturii“. Totul a fost deja gândit si aproape totul deja experimentat. Nu se poate merge mai departe. Mult timp de acum inainte, vom continua sa scriem romane, poeme si teatru, dar nu vom face decât sa repetam la nesfârsit ceea ce a fost deja facut. Nu intâmplator, revolutia, sa-i zicem romantica, a pus capat clasicismului si a deschis era modernitatii, avea drept criteriu de omologare: noul, noutatea formala, nu de continut. In sensul asta se poate vorbi de „sfârsitul literaturii“, adica de sfârsitul istoriei literaturii, a ideilor literare.
Uita-te, ce s-a intâmplat in pictura… Publicul nu mai respinge pictura (suprarealista, cubista, abstracta, etc.) pe care pe vremuri refuza s-o accepte. Expozitiile sunt pline, Centrul Pompidou e un loc de pelerinaj. Pictorii insa au parasit sevaletul si se dedau la asa numitele „instalatii“ care sunt efemere prin definitie. Oare se mai poate vorbi de pictura?
Sfârsitul va fi indelung ca o agonie interminabila. Nu stiu daca cunosti acel desen animat care servea, cred, de publicitate: un omulet care fuge, fuge, urmarit sa zicem de un animal ori o primejdie de alta natura; ajunge la buza unei prapastii si continua sa fuga… prin aer. Nu cade decât in momentul constientizarii situatiei si a absurdului ei. Efectul e, bineinteles, comic.

Eugen Simion: S-ar putea sa ai dreptate: cât timp publicul este interesat de literatura, literatura nu dispare cu tot solipsismul, nihilismul si formalismul ei. Dar mai sunt citite cartile noastre? Asta-i problema. Raspuns: din ce in ce mai putin. Este cartea electronica o solutie pentru viitor? Va fi intrebarea pe care ti-o voi adresa altadata. Pâna atunci da-mi voie sa-ti spun ca, in principiu, ingrijorarea lui Todorov este indreptatita: marginalizarea literaturii in societatea cunoasterii se datoreaza, intre altele, chiar literaturii care a devenit in ultima jumatate de secol din ce in ce mai mult un discurs despre sine si din ce in ce mai putin un discurs despre om (sau despre lume)… Câta vreme nu va intelege acest fapt, scriitorul contemporan are de ce sa se teama…
Vorbesti si tu de posibilitatea „sfârsitului literaturii“, adica – adaogi – „sfârsitul istoriei“ literaturii, a ideilor literare. Nu-i prea clar. Dupa mine, daca este vorba sa sfârseasca ceva in acest domeniu, istoria literaturii va fi ultima, iar de sfârsitul ideilor literare nu cred ca poate fi, deocamdata, vorba chiar daca, Doamne fereste, literatura ar disparea. Ideile au viata lunga, sunt ultimele care mor. „Sfârsitul va fi indelungat ca o agonie interminabila“, mai zici tu, referindu-te la artele plastice… Altii zic ca literatura insasi isi pregateste un fastuos sfârsit, nu de azi, de ieri, ci de câteva sute de ani (cam din epoca luminilor)… Eu am alta reprezentare, si anume: dupa ce s-a cercetat câteva bune decenii pe sine, transformând, de pilda, scrierea romanului in tema esentiala a romanului; dupa ce a intrat si a traversat o lunga criza a umanismelor europene; dupa ce si-a asumat ideea de criza a omului postmodern si a pierdut imaginea totalitatii lui; dupa ce literatura a fost si este in continuare nevoita sa se confrunte cu industria mediatica (puternica, acaparanta, accesibila unei mari categorii de indivizi, chiar si celor care n-au niciun apetit pentru cultura si nici instructia necesara); dupa ce poezia aproape ca a disparut din atentia publicului, iar romanul si-a diminuat considerabil prestigiul si audienta; in fine, dupa toate aceste nenorociri care s-au abatut pe capul ei, literatura n-a pierdut, dupa mine, toate sansele. Sansa ei cea mare este sa-i spuna individului postmodern ceea ce televiziunea si internetul nu-i pot spune. Prevad renasterea poeziei, dupa ce nebuniile sexismelor si greata de existenta si chiar greata de poezie se vor retrage rusinate din poem, iar romanul – genul pilot, genul cu cea mai mare audienta sociala – va reveni, cu „lectia formalismelor“ invatata, la discursul lui despre omul care si-a pierdut traditiile si traieste intr-o eterna incertitudine.

D. Tepeneag: Când folosesc termenul de „agonie interminabila“ nu ma refer la artele plastice care si-au dat deja obstescul sfârsit. La fel si poezia: si-a trait traiul si-a mâncat malaiul. Imi cer iertare pentru formulele mele prea categorice. Riscul e, bineinteles, de partea mea… Optimismul tau se numeste post-modernism. Desi ma enerveaza termenul (suna ca si post-mortem), probabil ca si literatura mea intra in aceasta categorie foarte incapatoare. In „Hotel Europa“, relatia dintre autor, narator si personaje poate fi comparata cu aceea din romanul lui Diderot, „Jacques le fataliste“. Diderot nu se poate sa nu fi citit o scriere de geniu si anume Tristram Sandy a irlandezului Sterne. De altfel, „influenta“ asta e omologata de istoria literaturii. Tot asa cum e omologata influenta lui Cervantes asupra lui Sterne. Nimeni nu cade din cer…Istoria literaturii e un lung sir de inlantuiri, de influente si de eforturi de-a aduce mereu ceva nou. Si Diderot a adus ceva nou fata de Sterne. Poate ca si eu, fata de Diderot… Când ai scris despre acest roman, tu ai vorbit de pirandellism. Personajele isi cauta autorul. Dar inainte de Pirandello, Unamuno a scris romanul „Ceata“ (am vazut ca a fost tradus in româneste de Sorin Marculescu). Istoria literaturii poate fi comparata cu …un balet. Din pacate, miscarile s-au accelerat.
Incepând cu romantismul, „noul“ a devenit principalul criteriu estetic. Clasicismul cu regulile sale garantând valoarea a cedat pasul inca de la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Vorba e ca din momentul acela, evolutia literaturii – ca si a artelor plastice, a muzicii – a fost din ce in ce mai rapida. Odata cu modernismul incepe agonia poeziei. Suprarealismul ii da lovitura de gratie. Sentimentul poetic devine caduc. In zadar se opune Valéry. Scriitura automata se impune chiar si atunci când nu e recunoscuta teoretic. De altfel, poezia a fost dintotdeauna supusa cât de cât hazardului. Rima (vezi Valéry, Dimov) e producatoare. Iar metaforele sunt irepetabile. In poezie „noul“ a avut inca de la inceput un rol auto-devorator. „Hagi rupea din el…“(Ion Barbu)
Romanul devine genul de predilectie al secolului XX. Aici e inca loc pentru inovatii. Nu prea mult. Asa s-a nascut post-modernismul…Din constatarea epuizarii resurselor de innoire. Post-modernismul e o intoarcere la formule mai vechi cu speranta de a le revigora. E probabil necesar in conditiile globalizarii (mondializarii) generale. Incepând din secolul XIX, traducerile scot literatura din fagasul specific impus de limba. Se traduce din ce in ce mai mult. Probabil prea mult. Se vorbeste din ce in ce mai putin de specificul national. Moravurile se omogenizeaza, regimul politic tinde sa fie cam acelasi peste tot. La fel si ideologia. Americanizare? Deocamdata…Mai târziu vom vedea. China inca nu si-a spus ultimul cuvânt…

Eugen Simion: Spui: „odata cu modernismul incepe agonia poeziei“… Oare? As zice: agonia poetului ca simbol al artelor si print al spiritului si, in mod cert, agonia unui tip de poezie. Daca modernitatea incepe cu Baudelaire si cu Rimbaud, modernitatea europeana a creat, totusi, un mare lirism. Nici noi, românii, nu stam rau in modernitate cu lirismul. Acum apar, dupa explozia romantica a lui Eminescu, marea poezie româneasca, Suprarealismul da, intr-adevar, o lovitura stilurilor constituite ale poeziei, dar tot el provoaca, prin violenta, innoirea ei… Dar sa revin la roman. Richard Millet, unul dintre cei care anunta moartea literaturii, a publicat recent o carte („L’Enfer du roman. Réflexions sur la post-littérature“) in care vorbeste despre prostituarea romanului francez (chiar asa spune). Are doua puncte de reper: prostituarea limbii si servitutea fata de romanul american. Altfel zis: a) scriitorul francez nu mai stie sa scrie si nici nu face efortul sa invete, a saracit limba, o umileste mereu si b) romancierul francez de azi a parasit modelele care i-au adus altadata recunoasterea si gloria mondiala. N-ar face decât sa imite slugarnic modelul consumist al romanului american… Sa ne mai miram, atunci, zice Richard Millet, ca romanul francez a incaput pe mâna femeilor, a jurnalistilor, a veleitarilor si ca publicul francez il ignora?… Ce zici, D. Tepeneag, de aceasta apocalipsa? Traiesti la Paris, publici la P.O.L. si la editurile românesti, in fine, aflu ca esti tradus in Statele Unite si se scrie bine despre tine in tara consumismului… Cum te plasezi in apocalipsa pe care o anunta Richard Millet? Am intrat deja in era postliteraturii?
D. Tepeneag: Bineinteles. De altfel ce spune Millet (care a publicat si el mult timp la POL), am spus-o si eu inca din anii 80. Au mai spus-o si altii…Numai ca Millet e un scriitor care se vaita si vocifereaza de pe pozitia unui scriitor care crede in specificul national, in limba. E mai aproape de tine decât de mine. I-ai citit vreun roman? A fost tradus in româneste? El crede in „scrisul frumos“, in eleganta limbii franceze. Pe mine ma plictiseste.
Pentru Millet, postliteratura e dominatia gustului „marelui public“ care prefera lectura facila. Nu sunt numai americani autorii cu trecere la „marele public“. Nu e numai Dan Brown, mai e si Coelho. Din ce in ce mai multi scriitori francezi scriu o asemenea literatura. Ei sunt cei mai tradusi. Nu numai pentru ca sunt mai usor de tradus, dar in primul rând pentru ca sunt usor de citit, pe gustul publicului. Ei se vând…Am vazut ca in România e foarte tradus Beigbeder. Ba chiar am auzit ca ministerul culturii francez subventioneaza partial aceste traduceri.

Eugen Simion: In asteptarea raspunsului tau, ti-am citit romanul care tocmai a aparut, „Camionul bulgar“, subintitulat „Santier sub cerul liber“. O naratiune mai acut si mai programatic autoreferentiala decât celelalte. Impresia mea este ca, pe masura ce scrii romanul ca atare, consulti, in acelasi timp, personajele (Marianne, Milena) si definesti o teorie a romanului experimental sau, cel putin, faci un scenariu in acest sens. Faci acest lucru cu o anumita obstinatie, scuzându-te mereu (scuza intra, bineinteles, in scenariu!) ca n-ai idee ce sa spui si, evident, ce sa scrii, ca vrei sa-ti innoiesti stilul etc. Mai mult, naratorul (sub care marturisesti ca se ascunde autorul) este totalmente sceptic in privinta viitorului literaturii: la ce bun sa mai scriu?, cine ma citeste?, si daca scriu, in ce limba sa scriu? Si cum personajele sunt bulgari (Tvetan) cehi sau slovaci (Milena), români, francezi, naratorul se intreaba (sau, mai exact, isi intreaba personajele) in ce limba sa vorbeasca in roman… Pe scurt, in „Camionul bulgar“ pui toate cartile pe masa si faci din roman ceea ce Jean Ricardou, de nu ma insel, cerea sa fie noul roman: „o aventura a scriiturii“ nu „o scriitura a aventurii“, cum este romanul traditional. Intrebarea pe care ti-o pun este de ce te-ai decis, tocmai acum (dupa 30-40 de ani de când noul nou roman preconizat de Ricardou nu mai este la putere), sa scrii un roman aproape programatic in acel stil? Cum zici: sa prezinti romanul ca un santier sub cerul liber, cu gropile, sârmele, materiale de constructii, cu scene disparute, paralele, rezervând naratorului rolul de a aduna aceste bucati risipite in iarba precum face Isis cu fragmentele din trupul lui Osiris transat de fratele asasin gelos (Set). Crezi ca un roman de tip experimental mai poate avea, azi, succes de public in Franta sau in alte spatii culturale?
D. Tepeneag: Bineinteles ca nu. Dar eu n-am cautat niciodata succesul de public. Intrebarea ta e un fel de interogatie retorica… In ce priveste influenta „noului roman“, eventual se poate vorbi de o asemenea influenta in scrierile mele din anii 70. Desi articolele recent publicate in presa americana in jurul „Nuntilor necesare“ sau „Zadarnica e arta fugii“ se refera mai degraba la Kafka, nicidecum la „noul roman“.

Eugen Simion: Revin la mitul Osiris-Isis. In roman, vorbind de metoda epica pe care vrei s-o aplici acum, amintesti de teoria lui Ricardou despre „dispozitivul osiriac“, adica: „sa disimulez o singura persoana sub chipul mai multor personaje; il tai in bucati pe Osiris si-l risipesc in naratiune; Isis, cititoarea avizata, sora si sotia lui Osiris, cea care cauta sensul in diversitatea cuvintelor, se va stradui sa-l reintregeasca“… Inteleg, este o idee care circula in teoria si critica occidentala din anii ‚’60-’70. Nu-i numai ideea turbulentului, inclementului Jean Ricardou, teroristul colocviilor pariziene. Multi credeau, atunci, si mai cred probabil si azi, ca cititorul postmodern este personajul cel mai important al romanului pentru ca el este acela care, ca Isis, trebuie sa strânga ramasitele lui Osiris, raspândite peste tot, pentru a-i reconstitui corpul si a da, astfel, un sens, o semnificatie partilor. Dar, cum spune mitul, ea nu reuseste sa gaseasca toate fragmentele. Unul fusese devorat de pestii din Nil, unde trupul lui Osiris fusese aruncat de fratele Set, ucigasul concupiscent. Te intreb, inca o data, mai este dispus cititorul post-modern sa faca aceasta operatie, mai are timp, mai are chef, nu cumva aceasta misie recuperatoare si ordonatoare l-a obosit? Si, apoi, ramâne vorba intre noi, romancierii postmoderni n-au abuzat, cum mi se pare mie, de acest procedeu complicat? Prozatorii români din Scoala de la Târgoviste, oricum, au cam intrecut masura. Consecinta este ca se repeta la infinit… Cum vezi acest fenomen si, din nou, ce te-a decis sa prezinti cu atâta minutie santierul romanului si sa faci din el chiar materia romanului, nu pe ocolite (cum faci in scrierile de mai inainte), ci pe fata, cu oarecare iritare, cu pricepere si, as zice, cu o ironie intelectuala usor crispata?!

D. Tepeneag: Scriitorii „târgovisteni“ nu sunt influentati de „noul roman“. Daca e sa le cautam influente, se poate mai degraba spune ca Radu Petrescu il avea drept maestru pe Gide, iar Simionescu pe Borges. Dar poti sa-mi spui si mie un scriitor român perfect original, „deschizator de drum“ cum se zice?
In ce priveste „Camionul bulgar“, ai luat de buna referinta la „complexul osiriac“ al lui Ricardou. Dar n-ai observat ca de fapt Osiris cel taiat in bucati, la mine, nu e intelesul romanului, subiectul care, dupa Ricardou, e risipit in roman si trebuie reconstituit cu perspicacitate de catre cititor. Citezi chiar tu fraza: „sa disimulez o singura persoana sub chipul mai multor personaje; il tai in bucati pe Osiris si-l risipesc in naratiune; Isis, cititoarea avizata, sora si sotia lui Osiris, cea care cauta sensul in diversitatea cuvintelor, se va stradui sa-l reintregeasca“… si nu observi ca ea rastoarna ironic „teoria“ lui Ricardou si introduce ideea de auto-fictiune. Autorul (care nu e, cel putin la inceput, acelasi cu naratorul) isi propune sa scrie un roman fara sa aiba deja in minte nici subiect, nici personaje ( cam ca in „Pigeon vole“, daca l-ai citit, un text scris inainte de 89, direct in franceza). Cautând subiectul si personajele, autorul isi traieste viata, se indragosteste, are prieteni, unii dintre ei mor, altii il parasesc, si constata in sfârsit (era si timpul!) ca incepe sa imbatrâneasca de-a binelea. E un roman despre batrânete, despre asteptarea mortii…

Eugen Simion: E adevarat, „Camionul bulgar“ este, pentru cine te cunoaste, si un roman autobiografic. Vorbesti de prietenii tai (Paul, Alain, Dimov), de romanele tale („Nuntile necesare“ etc.), de trecerea ta de la româna la franceza si din nou la româna, de articolele din „Les frappes chirurgicales“, de filmele pe care le-ai vazut si care te-au inspirat (un film dupa M. Duras) etc. Parca ai amestecat, in chip deliberat, fantasmele existentiale (sentimentul batrânetii si ideea de moarte) cu cele epice (scenele onirice, de pilda). Meditatia despre batrânete este surprinzatoare la un prozator care, de regula, fuge de discursul existential. Remarc, aici, o nota aproape lirica, inca o data, neasteptata in discursul tau epic… Ai calculat acest scenariu sau, cum se zice, asa a iesit?…
D. Tepeneag: Tu ce crezi?
Si trebuie sa-ti atrag atentia ca te-ai grabit sa spui „roman auto biografic“. Ti-a scapat… Eu am vrut sa construiesc („cu cartile pe masa“, cum spui tu) sub ochii cititorului o auto fictiune. Deosebirea intre auto biografie si auto fictiune e destul de simpla: intr-o auto fictiune, elementele auto-biografice sunt fictionalizate, romantate (daca preferi…)

Eugen Simion: Zic autobiografic in masura in care, la lectura, regasesc date din biografia celui care scrie si se intâmpla sa-l cunosc. Pentru cititorul obisnuit, acestea n-au nicio relevanta… Nu-ti spun inca ce-mi place si ce nu-mi place in „Camionul bulgar“, nu-ti spun pentru ca vreau sa scriu despre el si sa-l analizez cum trebuie; ce pot sa-ti spun, acum, este ca-mi place personajul Marianne, prezent si in scrierile anterioare, sotia (sau iubita) artagoasa, isteata, martorul si complicele naratorului, in fine, lectorul interior care-l tine in scurt pe romancierul postmodern care o ia mereu razna. Remarc ca, spre finalul romanului, omori acest personaj simpatic. Parerea mea este ca rau ai facut… Mai aveai nevoie de el. Putea ramâne, in continuare, narataire-ul tau de serviciu… O Isis rationalista, educata de romanul traditional, iubitoare si necrutatoare.
D. Tepeneag: Asa e.. Mi-a parut si mie rau, dar era prea târziu! Ai dreptate. Era o cititoare avizata, o femeie cu picioarele pe pamânt care punea ordine pe santierul scrierilor mele. Cu ea se incheie un ciclu… Voi fi nevoit de-acum inainte sa nu ma mai rasfat, sa devin serios, sa renunt la persoana I, sa ma gândesc la cititor, la cel adevarat care e necrutator: ia cartea de pe tejgheaua sau raftul librariei, se uita la coperta, citeste numele autorului, strâmba din nas sau ridica din umeri si-o pune la loc.

P.S.
Eugen Simion:
Ma pregatisem sa-i pun interlocutorului meu o ultima chestiune legata de conceptul de postliteratura pe care Richard Millet il introduce in „L’Enfer du roman. Reflectii asupra postliteraturii“, si care, dupa el, anunta un cosmar („ceea ce numesc postliteratura corespunde la ceea ce altii numesc „postumanism“, „era epilogului“, „spectacularul integrat“ (…) instrument al minciunii universale (…) in serviciul moralismului postetic american (…), in fine, o experienta a infernului“)… D. Tepeneag imi sugereaza, insa, sa abandonam subiectul pentru ca, imi scrie el, am da prea mare importanta lui Richard Millet, acest profet prapastios al postliteraturii. Accept indemnul sau, ceea ce nu inseamna ca, intr-o zi, nu voi reveni, singur sau impreuna cu D. Tepeneag la tema postliteraturii.

Bucuresti, 12 februarie 2011

Un comentariu pentru “„Ideile sunt ultimele care mor“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper