Teologia perversa a lui Zizek (II)

Un articol de Vlad Muresan

6. Caderea nu rezulta dintr-o strategie perversa divina
„Daca este interzis sa manânci din Pomul cunoasterii din Paradis, de ce l-a pus Dumnezeu acolo, în primul rând? Nu pentru ca era o parte a strategiei lui de a-i seduce pe Adam si Eva sa cada, pentru ca apoi sa-i salveze? Nu ar trebui sa aplicam viziunea lui Pavel despre cum legea prohibitiva creeaza pacatul prin chiar aceasta prohibitie?1“, scrie Slavoj Zizek în „The Puppet and the Dwarf“.

***
De ce a asezat Dumnezeu Pomul cunoasterii binelui si raului în Paradis? Pentru a da un raspuns, trebuie sa întelegem înainte care este scopul creatiei ca atare. Crestinismul afirma ca scopul creatiei se afla în bunatatea si iubirea lui Dumnezeu. Este natura iubirii sa fie împartasita. Prin urmare, finitul este chemat la existenta din neant. Dar omul nu primeste doar o fiinta, pur si simplu. Doar o creatura dotata cu libertate poate exprima fiinta, persoana si vointa divina, în calitate de imago Dei. Bunatatea supraabundenta a lui Dumnezeu trebuie deci sa se reflecte într-o fiinta libera. Dar acesta este si marele risc al creatiei. Dumnezeu nu creeaza un Matrix, el nu este autorul unui Marionettenspiel. Din acest lucru deriva bivalenta libertatii elective.
Asa cum am aratat în prima parte a acestui eseu, cunoasterea bivalenta corespunde testarii (examenului) acestei libertati. Desi bivalenta este din principiu necesara, ca materie disponibila exercitarii oricarei libertati elective, continutul alegerii nu este predeterminat. Altfel spus, omul putea alege orice – respectarea sau nerespectarea interdictiei –, însa interdictia (limita care închide si deschide posibilitatile) trebuia formulata. Aici se vede clar, de asemenea, ca Legea preceda forma actuala, efectiva, a pacatului în lume, însa nu îl genereaza pur si simplu, asa cum sugereaza filosoful sloven. Se invoca mereu faptul ca prin Lege a intrat pacatul în lume, însa se pierd din vedere citatele care spun:  „usque ad legem enim peccatum erat in mundo peccatum autem non imputatur cum lex non est“ (Romani, 5:13); „nam peccatum occasione accepta per mandatum seduxit me et per illud occidit“ (Romani 7:11); Legea este cel mult causa occasionalis, nu causa efficiens a pacatului. Putem accepta si nuanta psihanalitica: legea incita la pacat, în maniera unui fruct interzis, pentru ca scopul ei este testarea, actualizarea si valorificarea regimului pozitiv al libertatii. Însa tot nu putem spune ca ea îl genereaza pur si simplu. Din contra, e vorba de un regim potential al pacatului în starea de inocenta (Unschuldigkeit), care se actualizeaza în fata Legii, dar nu fara o raportare a libertatii la Lege (deci prin vointa, nu prin forta legii). Cred ca aceste consideratii sunt de ajuns pentru a elimina mitul acesta recent al anarhismului paulin, prezent la Agamben, Badiou sau Zizek.
Mai trebuie precizat, fundamental, ca nu interdictia, ci ispita sarpelui a incitat omul la alegere. Nu Legea, ci hermeneutica serpentina a legii. Zizek camufleaza complet sarpele insidios din referatul genezic. Este aceasta hermeneutica scurt-circuitului sau a purei refulari? Omul nu a ales Pomul cunoasterii datorita interdictiei divine, ci datorita faptului ca sarpele a spus ca Dumnezeu minte.
De asemenea, comandamentul nu trebuie citit în cheie psihanalitica. Legea edenica nu este totuna cu Legea revelata. Legea edenica era o lege data unei fiinte în care pacatul nu exista decât virtual, pe când Legea revelata pe Sinai era o lege data unor fiinte în care pacatul era actualizat. Ea era un fel de oglinda, un realism specular care scindeaza sensibilitatea omului corupt, ridicând pacatul din carne la constiinta de sine obiectivata în vinovatie. În primul caz Dumnezeu deschide omului o libertate uriasa: i se ofera orice, mai putin Pomul cunoasterii binelui si raului. Asta înseamna ca omul este chemat la o libertate uriasa, paradisiaca, iar singura interdictie nu are sensul unei privatii parentale geloase. Interdictia are omul în vedere, mai precis libertatea omului. Omului i se cere doar sa nu îsi piarda libertatea. Poti avea orice pom, mai putin pomul liberticid al binelui si raului. Caderea este deci o cadere a libertatii. Prin cadere omul pierde libertatea edenica multivalenta (poti avea orice pom) pentru o libertate istorica bivalenta (un singur pom). Caderea echivaleaza deci cu o implozie transcendentala, cu o compresie mutilanta a libertatii edenice originare.
În fine, si mai important: când spunem Pomul cunoasterii binelui si a raului, ce spunem de fapt? Ce este Binele? Binele este tocmai Dumnezeu. Raul este deci anti-divinul (sa repetam: în crestinism raul nu este pur si simplu privatio boni, ci este inversio boni; raul nu este nefiinta, ca în neoplatonism, ci este inversiunea volitiva anti-divina a unei fiinte create). Astfel, Dumnezeu nu face decât sa ofere libertatii extremele ei maxime: sau Dumnezeu sau anti-divinul. El indica alternativele, interzice alternativa malefica si arata ca alegerea Binelui (precizat de Lege) duce la Pomul Vietii, pe când alegerea Pomului cunoasterii binelui si raului duce la moarte. Daca Dumnezeu este viata, evident ca anti-divinul este moarte. Nimic pervers aici, Dumnezeu pune totul la lumina, aratând prin Lege limita de fiinta a omului. Pervers este tocmai sarpele, a carui limba bifurcata simbolizeaza duplicitatea: el spune „Veti fi ca El“, adica veti cunoaste binele si raul, divinul si anti-divinul. Diferenta ontologica ocultata de sarpe este tocmai aceasta: Dumnezeu poate rezista acestei opozitii, El fiind infinit, superior în fiinta fiintei create care i se opune. Omul însa nu poate rezista acestei opozitii, deoarece finitudinea lui nu ramâne neafectata de cunoasterea si de contactul cu aceasta latura nocturna, contaminanta si criminala a anti-divinului. Veracitatea divinului trebuie deci opusa adevaratei perversiuni a dialecticii ofidiene.
7. Christos nu este Supraomul
„Christos este (…) «mai mult decât om» – si de ce sa nu riscam sa ne referim la Nietzsche: el este supraomul? – exact în masura în care se poate spune despre el: Ecce homo, în masura în care el este un om  kat’ exochen, ca atare, un om fara distinctii sau trasaturi particulare. Asta înseamna ca Christos este un singular universal (…) doua perspective asupra aceleiasi entitati; este diferenta unei entitati cu sine. Christos este om si supraom: supraom în masura în care el este un om sans phrase, adica ceea ce le separa este doar o schimbare de perspectiva. Cu alte cuvinte, Christos este diferenta minimala între «om» si «supraom»2“.

***
Asimilarea lui Christos cu Supraomul este complet deplasata, având în vedere atributele acestei asteptari nietzscheene. Supraomul este depasire a omului, însa înspre un om fara transcendenta, culme a evolutiei, ca sens al pamântului (Sinn der Erde), ca fidelitate fata de pamânt (fara „iluzii“ celeste etc.). Deci, nici o legatura.
Iar Christos este singularitatea absoluta a Persoanei divine care asuma, pe lânga natura ei infinita, si natura finita a umanitatii. In acest sens El este simultan, unit si nedespartit, Persoana divina a Treimii, deci lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si om transcendental, Macroanthropos, în care el recapituleaza întreaga umanitate. În acest sens el este si Noul Adam, fara a înceta sa fie Persoana divina. Zizek umanizeaza figura lui Christos, si, desi diferentiaza între singularitatea individuala si universalitatea adamica, el pierde complet latura divina. Astfel Zizek vorbeste despre altceva decât despre crestinism. Consecinta acestei christologii pur transcendentale (decapitata de latura transcendenta) va fi imposibilitatea de a explica alte trasaturi dificile ale crestinismului.
Prin urmare, exista trei dimensiuni în Christos : 1. natura transcendenta (Fiul lui Dumnezeu, Persoana infinita din Treime, cu fiinta infinita); 2. natura transcendentala (Fiul Omului, natura umana recapitulata). Acestea se intersecteaza cu 3. timpul istoric, în singularitatea lui Iisus. Pentru Zizek nu exista decât dimensiunea a doua si a treia, si în plus filosoful identifica eronat natura transcendentala a Fiului Omului (ca Nou Adam, ce recapituleaza întreaga umanitate) cu un overman foarte vag determinat, „omul ca atare“. De asemenea, Christos nu este, în mod alternativ, când om, când supraom, în functie de perspectiva. Ci El este simultan Dumnezeu si om, natura divina si natura umana, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, cu precizarea ca în calitate de individ uman El concentreaza în sine si toata umanitatea, fiind deci si individual si universal (si empiric si transcendental) – fara sa uitam niciodata dimensiunea transcendenta, eterna.
8. Dumnezeu nu este subversiv
„Daca ateii ar fi sa-si aleaga un zeu, ei vor gasi o singura divinitate care le-a rostit izolarea, o singura religie în care Dumnezeu a parut pentru un moment sa fie un ateu (…) crestinismul este teribil de revolutionar. Ca un om bun poate fi pus cu spatele la zid, stiam. Dar ca Dumnezeu poate fi pus cu spatele la zid, este un semn pentru toti insurgentii pentru totdeauna. Crestinismul este singura religie care a simtit ca omnipotenta îl face pe Dumnezeu incomplet. Crestinismul singur a simtit ca Dumnezeu, pentru a fi complet Dumnezeu, trebuie sa fie si rebel si rege.“3.

***
Omnipotenta nu îl face pe Dumnezeu incomplet. Faptul ca Dumnezeu este crucificat nu are loc datorita unei fracturi în omnipotenta divinitatii. Deoarece si Întruparea, si Patimile au loc prin vointa, nu prin fiinta (prin libertate, nu prin necesitate). Christos nu este un rebel, nu este un revolutionar. Oricâte omologii formale pot fi invocate aici, ramâne o „diferenta ontologica“ insurmontabila. Christos nu este Barabas, împaratia Lui nu este din lumea aceasta. Christos nu moare pentru a schimba ordinea sociala. El nu moare nici macar pentru a schimba/suprima pur si simplu, în sens anarhic, Legea metafizica.
Din contra: sacrificiul christic are tocmai sensul ca pretul Legii este platit, justitia divina este respectata, nu sfidata sau abrogata. Daca Legea ar fi fost doar suprimata, abrogata, atunci sacrificiul nu ar mai fi avut sens. Pavel spune tocmai asta: crucificarea este platirea pretului – jertfa este substitutionara. Dumnezeu nu este deci anarhic pentru ca el este tocmai Principiul Legii. Daca Christos ajunge sub forta legii este doar pentru ca a vrut sa plateasca pretul pentru noi, pret pe care umanitate nu putea sa îl plateasca. Altfel spus: pedeapsa pacatului a fost moartea, asa cum am vazut. Moartea a derivat din alegerea Pomului cunoasterii binelui si raului, adica a cunoasterii bivalente. Christos moare nu pentru ca Dumnezeu nu este omnipotent, ci pentru ca Dumnezeu a iubit atât de mult libertatea omului încât a dat pe Fiul sau ca pret de rascumparare pentru catastrofa trascendentala produsa de uzul eronat al acestei libertati. Christos nu este deci rebel si rege: el nu moare pentru ca a încalcat legea. El este doar rege, oamenii sunt rebelii. El este regele care moare pentru ca rebelii sa fie salvati.
9. Iuda nu este un erou
„O ambiguitate la fel de obscura înconjoara rolul lui Iuda în moartea lui Christos:  devreme ce tradarea lui era necesara misiunii sale (sa salveze umanitatea prin moartea pe cruce), nu avea Christos nevoie de ea? Nu sunt cuvintele sale din timpul Cinei de Taina o porunca secreta catre Iuda ca sa-l tradeze? Nu este Iuda atunci adevaratul erou al Noului Testament, cel care a fost gata sa îsi piarda sufletul si sa accepte damnatia eterna pentru ca planul divin sa fie împlinit? În toate celelalte religii Dumnezeu cere discipolilor sa-i ramâna credinciosi – doar Christos le cere discipolilor sa îl tradeze pentru ca sa-si împlineasca misiunea (…) Christos dadea, printre rânduri, porunca lui Iuda sa-l tradeze, cerându-i supremul sacrificiu – sacrificarea nu doar a vietii sale, ci si a celei de-a doua vieti, a reputatiei sale postume. Nodul etic negru al acestei afaceri  nu este deci Iuda, ci Christos: pentru a-si împlini misiunea, a fost obligat sa recurga la astfel de manipulare obscura, arhi-stalinista“4.
***
În primul rând, aceasta viziune conspirationista nu rezulta de nicaieri: ca Christos ar fi „comandat“ lui Iuda sa-l tradeze. Christos pre-stia ca va fi tradat, datorita omniscientei sale, însa de aici nu deriva ca el ar fi pre-determinat vointa lui Iuda. De asemenea, putem sa presupunem ca tradarea lui Iuda nu are legatura cu un interes meschin, si anume cei 30 de arginti (desi poate despre asta a fost vorba), independent de momentul ulterior al regretului. Nu putem, altfel, sa presupunem ca Iuda avea în vedere planul divin al mântuirii si stia ca împlinirea acestui plan tine de el anume. La limita putem presupune multe. Christos nu cere discipolilor sai sa îl tradeze (nu am reusit sa descopar nicaieri aceasta cerinta, nu l-am psihanalizat pe Isus). Aceasta nu este deci decât o fictiune suspicioasa: aceasta „secret injunction“ este atât de secreta încât a o accepta macar în discutia filosofica ar echivala cu a-l pune într-un dialog pe Toma d’Aquino sau pe Hegel cu… Dan Brown. Prin urmare, lectura perversa a acestui episod nu se impune, pur si simplu, q.e.d.
10. Caderea nu coincide
cu mântuirea

„Aceasta înseamna ca, propriu zis, mântuirea crestina nu este pur si simplu desfacerea Caderii, ci stricto sensu repetitia ei. Cheia la teologia paulina este repetitia: Christos ca si repetitie redemptiva a lui Adam. Adam a cazut, Christos a înviat. Christos este, deci‚ „ultimul Adam“ (1 Corinteni, 15: 45-49). Dar caderea lui Adam (si instaurarea ulterioara a Legii) a fost o simpla contingenta – adica, daca Adam ar fi ales sa se supuna lui Dumnezeu, nu ar mai fi existat pacat si lege: dar nici iubire. Prima alegere a lui Adam a fost astfel fortata: prima alegere  trebuie sa fie cea a pacatului“5.
„Caderea în sine este deja propria ei auto-depasire (si conservare), rana în sine este propria ei vindecare, astfel ca perceptia ca avem de-a face cu o cadere este de fapt eronata, un efect al perspectivei noastre distorsionate– tot ce trebuie sa facem este sa împlinim miscarea de la în-sine la pentru-sine, adica sa schimbam perspectiva si sa recunoastem cum mult asteptata rasturnare era deja operativa în ceea ce se întâmpla de multa vreme. (…) Ne ridicam din cadere nu prin desfacerea efectelor ei, ci prin recunoasterea asteptatei eliberari în caderea însasi. (…) pentru crestinism, caderea nu e cu adevarat o cadere, ci, în sine, tocmai opusul, geneza libertatii (…) Problema cu Caderea este ca nu este în sine o cadere, ci, tocmai, ca, în sine, este tocmai o Salvare pe care o recunoastem eronat ca pe o Cadere. În consecinta, Salvarea consta nu în reîntoarcerea directiei caderii, ci în recunoasterea Salvarii în Caderea însasi. Lucrurile nu sunt asa: ca au mers rau cu Adam, dar au fost restaurate cu Christos. Ci: Adam si Christos ar fi unul si acelasi (Christos este Adam – poate aceasta e judecata speculativa suprema) (…) Adam este Christos în sine, iar Redemptia lui Christos nu este negarea Caderii, ci împlinirea ei“6.
***
Un munte de torsiuni mentale anti-teologice si anti-coerente ne asteapta la ultimul punct, probabil cel mai halucinant si mai creativ în termeni de perversiuni hermeneutice,  atât prin „suspiciunea“ formulata, cât si prin „solutia“ data.
a) Redemptia nu ar fi negarea Caderii, ci repetitia ei… Asta e absurd, pentru ca ar însemna ca Întruparea echivaleaza cu o noua cadere adamica (= o noua alegere transgresiva, o noua izgonire din Paradis, un nou blestem).
b) Se spune Caderea adamica si instaurarea ulterioara a Legii: Zizek confunda aici Legea cu Blestemul. Legea a fost data deja înainte de cadere, sub forma interdictiei de a gusta din Pomul cunoasterii.
c) Chiar daca Adam nu ar fi cazut, Legea si pacatul nu ar fi existat, dar nici iubirea. Am aratat ca Legea exista si fara cadere, caderea nefiind altceva decât alegerea devianta în raport cu Legea din Paradis. Caderea nici macar nu poate fi definita în absenta unei legi care sa fie transgresate. Si cum nu ar fi existat iubirea fara pacat, de vreme ce Dumnezeu însusi este iubire (acesta este misterul Trinitatii, si de aceea un monoteism pur nu explica iubirea)? Iubirea este mai adânca decât Legea, deoarece Dumnezeu este iubire cu sau fara lume, dar Legea apare doar ca structura a lumii.
d) Caderea nu ar fi fost contingenta, ci fortata: prima alegere trebuia sa fie pacatul. De ce ? Nu putem face pentru o clipa exercitiul mental de a ne închipui cum ar fi aratat o istorie alternativa (adica o devenire a lui Adam universal) fara izgonirea din paradis, fara blestem si fara pacat? Am fi avut o alta Fenomenologie a Spiritului infinit mai glorioasa, si neafectata de contrapunct malefic, fara orbire contemplativa,  slabiciune volitiva, moarte si blestem (fara munca, deci fara marxism).
Sunt interpretari teologice care spun ca Christos s-ar fi întrupat chiar si fara caderea omului, deoarece Întruparea presupune doua aspecte: restaurativ si transfigurativ. Daca omul nu ar fi cazut, el tot nu ar fi fost înca transfigurat, printr-o participare la umanitatea transfigurata prin intrarea lui Dumnezeu în firea umana însasi, când oamenii devin frati cu Christos.
e) în fine, pretentia unei identitati a Caderii cu Mântuirea este cu totul absurda. În caderea însasi ar lucra deja, automat si imanent, mântuirea. Desi se vorbeste despre blestem, Zizek vrea sa vedem eliberarea ascunsa si operativa chiar în cadere. Caderea nu ar fi deci cadere, ci tocmai opusul ei, înaltare. Salvarea nu este restaurarea omului cazut, ci recunoasterea eliberarii în cadere, deci tocmai în blestem, izgonire, suferinta si moarte (?). Christos si Adam ar fi (horribile dictu!) unul si acelasi, iar mântuirea nu este restaurarea omului cazut, ci împlinirea caderii. Se ignora aici pe de-a-ntregul diferenta esentiala dintre Adam cel Vechi si Adam cel Nou, dintre Adam natural, care a cazut în robie, si Adam supranatural, transfigurat si recapitulat în Dumnezeu prin Christos. Aceste diferente sunt prea mici pentru Zizek, Infinitul si finitul, Dumnezeu si omul fiind probabil totuna.
Dar iata ce consecinte deriva din aceasta veritabila utopie transcendentala babilonica, din acest pelagianism ateologic: mântuirea omului prin el însusi, prin pacat. Omul se mântuie tocmai prin încalcarea legii! Anarhia este mântuirea, infractiunea este salvarea. Iata ca solutia propusa de Zizek la interpretare asa-zis perversa a crestinismului este ea însasi arhi-perversa. Omul nu se mântuie prin Dumnezeu si prin alegerea binelui, ci prin sine însusi si prin alegerea raului. Adam cazând s-a ridicat. Fiind blestemat, el a fost eliberat. Fiind izgonit din paradis el a intrat în paradis. Moartea este viata. Raul este binele. Albul este negrul, iar cercul este patrat, iar în acest delir al perversiunii pâna si Adam ajunge sa fie Christos.
Iata judecatile „speculative“ ale lui Zizek, sau mai degraba judecatile lui speculante, specula însemnând aici tocmai scoaterea frauduloasa a fiintei din neant, a infinitului din finit, auto-producerea omului de sine, auto-divinizarea titanica a omului.
Aceasta cascada de contradictii culmineaza cu urmatorul corolar, ce rezuma de fapt nu nucleul subversiv al crestinismului, ci nucleul subversiv al lui Zizek: de vreme ce sarpele este instigatorul al caderii, el este autorul din umbra al salvarii. Ingineria transcendentala demonica ar fi proiectat în culise arhitectura planetara a redemptiunii. Dumnezeu a disparut din diagrama ontologica. Sub asistenta luciferica de înalta calificare, omul a devenit propriul lui Christos. A fost doar o chestiune de schimbare a perspectivei pentru ca limitele lui obiective ontologice, suferinta, ignoranta si moartea sa dispara. Istoria este tocmai paradisul, totul este bine asa cum este, omului nu îi mai ramâne decât sa se închine consilierului sau transcendental demonic si sa-i ofere întreaga lui gratitudine pentru aceasta mântuire imanenta mincinoasa.

Un comentariu pentru “Teologia perversa a lui Zizek (II)”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper