Taifunul WikiLeaks… Ce va urma?

Un articol de DUMITRU RADU POPA


Citind titlul, cineva neavertizat si-ar închipui ca 2010 a avut atâta amar de cicloane încît s-a ajuns cu numele lor pâna la litera W. Nu e asa defel, însa un singur ciclon politic si mediatic precum WikiLeaks este cu asupra de masura pentru mai bine de un an! Acum, când lucrurile se mai linistesc (probabil doar ca sa intre curând într-o vrie si mai mare, cum e rostul acestor cataclisme!), sa încercam sa deslusim pe scurt ce se întâmpla de fapt.
Un fenomen ca acesta ne face, în primul rând, sa reflectam la ce mai înseamna informatie, putere si democratie în era Internetului.

Internetul, ajuns în zilele noastre la forta sa maxima, este instrumentul folosit de WikiLeaks (o organizatie internationala non-profit pentru difuzarea stirilor) ca sa dinamiteze bunkerele bine pazite ale diplomatiei americane, în principal dar nu numai,  si sa disemineze public secrete ce privesc practic întreg mapamondul, de la Orientul Mijlociu la China, de la Europa la Coreea. E firesc sa ne întrebam, în acest context, cât de vulnerabile sunt secretele de stat? Aici e necesara o distinctie clara. În mod evident tarile democrate – si, între ele, mai cu seama Statele Unite ale Americii – sunt mult mai expuse la infiltrare decît cele închise, izolate si blocate cum sunt dictaturile. Si asta, pe de o parte, din pricina libertatii mediilor de informare, a libertatii si diversitatii opiniilor sociale, pe de alta parte, datorita unui întreg complex de reguli care cer comunicarea explicita si schimbul intern de date între aliati si competitori. În principiu, de statutul strict secret se bucura, în aceste state, doar informatiile legate de securitatea nationala care, în cele mai multe cazuri, implica si alte state, democrate sau nu. Dar esential aici mi se pare faptul ca democratiile se îndreapta tot mai mult spre un principiu al transparentei si informatiei publice (în unele tari chiar legiferat ca atare). Aceasta produce un efect-domino de partea publicului. Cetateanul, informat cu rapiditate maxima de media moderna, adesea nu mai vrea sa fie doar un simplu spectator sau comentator al situatiilor, ci un participant activ la luarea deciziilor care privesc societatea. Putem spune ca, în ultimii ani, politica e tot mai expusa public si diferenta între scena si culise adesea dispare total. Constatam astfel ca aceasta media ubicua, rapida, pluriforma si invaziva produce o fundamentala schimbare a însesi conceptelor de secret si transparenta. Ce mai înseamna protestul ofuscat al unui ambasador sau al altui înalt functionar oficial ca i s-au dat pe fata opiniile intime într-o problema sau alta, despre un sef de stat sau altul, când întreaga banca de date senzitive, protejate ale unei supraputeri poate aparea, mâine-poimâine pe Internet? Iar transparenta, alteori atît de invocata, e practic aneantizata de accesul direct al cetateanului la secrete prezente, trecute – atîtea arhive au fost date la iveala! – dar, vai, si viitoare!
Pe de alta parte, cetateanul, care e tot mai informat si s-a învatat cu toate aceste canale, vrea sa stie si mai mult. El nu se mai multumeste cu ceea ce îi da televizorul, el vrea ca fluxul de informatie sa fie total si continuu, în asa fel încît sa participe parca în direct la felul în care se face istoria. Însa capacitatea de întelegere umana nu poate tine pasul cu ritmul nebun al acestui flux de news. 250 de mii de file-uri înseamna probabil peste 250 de milioane de cuvinte. Si aici intervine rolul presei, caci a auzi nu înseamna întotdeauna si a pricepe, dupa cum a privi nu înseamna cu necesitate a vedea. Nu e întâmplator ca Julian Assange a apelat la ziaristi si la jurnalism, încredintându-le toata masa de informatie sustrasa puterii numai el stie cum, si cerându-le sa o faca inteligibila, coerenta, semnificativa. Dar presa îsi foloseste puterea doar între anumite limite, si asa a procedat si de data asta. Dreptul cetateanului de a cunoaste si a fi informat este unul fundamental, însa el nu poate si nu trebuie sa fie aplicat orbeste. WikiLeaks a postat pe websitul sau doar 960 din cele 251.297 mesaje diplomatice pe care le are în posesie. Aproape fiecare dintre aceste mesaje a fost mai întâi publicat într-un cotidian de autoritate („The Guardian“, „The New York Times“, „El Pais“, „Le Monde“, „Der Spiegel“). Mai mult decât atât, publicarea s-a facut adesea numai dupa editare, cu omiterea unor împrejurari sau nume de persoane care ar fi putut pune în pericol oameni nevinovati. De asemenea, atât Casa Alba, Departamentul de Stat american cât si guvernul britanic au fost consultate asupra unor pasaje dubioase, sau ori de câte ori presa avea suspiciunea ca anume informatii ar putea produce violenta si conflicte. Cel mai recent e cazul publicatiei engleze „The Guardian“, care a decis unilateral sa nu publice lista de infrastructuri occidentale pe care USA le considera ca posibile tinte ale atacurilor teroriste.
Asadar, presa ca mediator si procesor al informatiei, si-a facut în mod echilibrat datoria. Dupa cum afirma Bill Keller, directorul lui „The New York Times“, „a pune în lumina obiectivele, succesele, dar si compromisurile si frustrarile diplomatiei unei tari este un lucru de interes public“. În fond, tot acest Cablegate nu a produs, slava Domnului, pâna acum decît o mare stânjeneala în lumea diplomatica, dar nimic mai mult. Si, pâna la urma, nici la Tripoli nu s-a facut prea mare vâlva pentru ca Gaddafi e considerat un egomaniac ipohondru care îsi ia infirmiera peste tot, nici la Berlin pentru ca Angela Merkel e numita în mediile diplomatice americane Madam Teflon (rezistenta si respingatoare), ori la Paris fiindca Nicolas Sarkozy ar fi un monarh impulsiv pe care nu-l asculta nimeni, iar Madridul nu s-a clatinat doar pentru ca Zapatero ar fi siret ca o felina… Singurul scandal politic de proportii s-a declansat în Italia lui Berlusconi – dar acolo mediul e foarte obisnuit cu scandalurile!
Taifunul, atât de temut la început, a fost, cel putin pâna acum, o furtuna într-un pahar cu apa. Pericolul însa ramâne, caci nu sunt înca perfect cunoscute toate sursele si strategiile lui Julian Assange, acest personaj atât de controversat, pe care unii l-ar dori în spatele gratiilor pe câta vreme altii l-au propus la Premiul Nobel pentru pace! Si, se pare ca urmatoarea tinta sunt bancile, marea finanta. Unii deja tremura. Sa vedem ce urmeaza!

Un comentariu pentru “Taifunul WikiLeaks… Ce va urma?”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper