Sotron cu legionari

Un articol de MIHAI IOVANEL

În „Convorbiri literare“, nr. 11/ 2010, Sorin Lavric aduce un emotionant omagiu legionarului Mircea Nicolau, a carui cunostinta i-a inspirat nu putine pagini din cartea despre „Noica si Miscarea Legionara“ – influenta care l-a determinat pe Nicador Zelea-Codreanu, nepot de frate al „Capitanului“, sa constate cu tristete prezenta unui deviationism „simist“ în cartea d-lui Lavric
(v. „Cuvântul legionar“, 2008).

Dar iata cum evoca Sorin Lavric întâlnirea cu Mircea Nicolau: „Îmi amintesc cum, intrându-i pentru prima oara în casa, Mircea Nicolau m-a poftit în sufragerie. Intrând, am înghetat: pe pereti erau atârnate portretele unor oameni despre care învatasem la scoala ca erau niste criminali odiosi care facusera de rusine generatia interbelica. M-am uitat îngrozit la ei si apoi m-am întors repede catre Mircea Nicolau: îmi era frica sa nu ma omoare. În locul amenintarii, o privire de ardoare mistica se uita la mine cu o nedisimulata compatimire: stia ce-mi trece prin cap; stia dimensiunile masluirii istorice.
Au urmat apoi sutele de ore de întrebari si raspunsuri în care, hartuindu-l cu cele mai absurde amanunte, am încercat sa înteleg ce s-a întâmplat cu generatia interbelica. Când am înteles, am intuit doua lucruri: proportiile minciunii în care traiam si, în al doilea rând, tragedia unui om ca Mircea Nicolau. Tragedia unui om inimitabil în privinta glasului, a privirii si a tinutei. Un timbru taios de brici ascutit, vibrând sub asprimea unei trairi paroxistice, cu detaliul bizar ca raceala vocii contrasta cu caldura privirii, care se uita la tine direct, încarcata de o dogoare de patetism ideal, de aceea, când te privea, licarul ochilor lui Mircea Nicolau îti sugerau prezenta unui alt plan de existenta, contaminându-te cu un tonus optimist care crestea sub presiunea unei senzatii de voluptuoasa protectie sufleteasca. Nu stiu de ce, dar în preajma lui Mircea Nicolau simteam cum, înconjurat de un nevazut zid de protectie, nimic rau nu mi putea întâmpla. De aici valurile de fiori placuti pe care îi resimteam în prezenta acestui om.“

Cine se întreaba care sunt revelatiile primite de Sorin Lavric de la Mircea Nicolau privind „masluirea istorica“ de mari proportii ce ar fi impietat asupra memoriei Miscarii Legionare poate gasi mai multe date în cartea lui Gabriel Stanescu „Convorbiri cu Mircea Nicolau. Curajul de a sfida Moartea“ (Criterion Publishing, Bucuresti 2007).
Iata ce spune Mircea Nicolau despre asasinarea lui Nicolae Iorga: „Iorga a fost asasinat de NKVD. Miscarea Legionara, reprezentata, evident, prin Horia Sima, nici nu se gândea sa se atinga de Iorga“ (op. cit., p. 57).
Iata ce spune Mircea Nicolau în legatura cu „mitul“ evreilor agatati în cârlige la Abator în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941: „nu evrei, ci legionari au fost agatati în cârlige“ (op. cit., p. 103).
Iata ce spune Mircea Nicolau despre pogromul din 1941 de la Iasi, stimulat de întrebarea lui Gabriel Stanescu („Apropo, la Iasi a existat cu adevarat în anii ‘41 un pogrom îndreptat împotriva populatiei evreiesti despre care vorbeste Elie Wiesel?“):
„Informatiile mele în legatura cu pogromul de la Iasi – si mentionez ca ma aflam în închisoare – sunt urmatoarele: pe când trupele germane traversau orasul, elemente comuniste, ascunse în podurile caselor de pe Strada Stefan cel Mare au tras focuri de arma asupra lor. Facându-se cercetari asupra locurilor de unde erau atacati, trupele germane au trecut la represalii, ucigând oamenii gasiti acolo. (…) Pentru ca elementele comuniste erau solidare cu o parte din populatia evreiasca, aceasta a fost eliminata. (…) Precizez ca nu legionarii au fost implicati în acest pogrom“ (op. cit., p. 75, subl. autorului).

Sorin Lavric semneaza un exercitiu de admiratie si în nr. 49-50/ 2010 din „România literara“, revista al carei colaborator saptamânal este, de data aceasta în cadrul unei anchete numite chiar „Exercitiu de admiratie“. Dl Lavric îsi exprimã admiratia (si) pentru Gabriel Liiceanu: „Omul sub fascinatia caruia mi-am petrecut tineretea a fost Gabriel Liiceanu. Prima oara când l-am întâlnit (pe culoarul Facultatii de Drept, în 1990), am fost atât de emotionat, încât, întinzându-i o carte pentru autograf, am simtit cum mâinile îmi tremurau la propriu. Pentru generatia celor care au facut filozofie imediat dupa ‘89, Gabriel Liiceanu a fost simbolul initierii în arcanele speculatiei“.
În acelasi numar din „România literara“ dl Liiceanu se bucura si de atentia lui Nicolae Manolescu, care îl cearta ca s-a solidarizat cu Eugenia Voda, în a carei emisiune TV Ion Cristoiu a laudat puritatea morala a lui Zelea-Codreanu. „Ma asteptam la mai multa logica din partea prietenului meu Gabriel Liiceanu“, marturiseste dl Manolescu, care crede totusi ca filozoful care a ratat ocazia de a tacea nu a vazut emisiunea cu pricina (în Bucuresti receptia postului TVR1 fiind ceva mai precara decât la Paris). „Gabriel, te rog, recunoaste ca n-ai vazut-o!“, se roaga Nicolae Manolescu.
Cu un numar înainte, adica în numarul 48 din „România literara“, autorul trilogiei „Arca lui Noe“ declarase, pe acelasi subiect,  ca Ion Cristoiu „nu e  scriitor“ (desi, conform unor revelari publicate prompt de Stefan Agopian în „Academia Catavencu“, Ion Cristoiu fusese primit  relativ recent în Uniunea Scriitorilor, peste rând, la recomandarea expresa a presedintelui acestei institutii, nimeni altul decât dl Manolescu).
Este cu totul ciudat însa de ce dl Manolescu nu-i permite dlui Liiceanu sa ia apararea Eugeniei Voda, în virtutea aceleiasi libertati de opinie invocate de dl Manolescu în 1998, când i-a luat apararea negationistului Roger Garaudy (isprava consemnata si în „Raportul Final“ al Comisiei Wiesel, la pag. 368 si 382-383 – am în vedere, fireste, editia de la Polirom).

Tot în legatura cu Elie Wiesel si cu afirmatiile sale absurde se pronunta Alex Stefanescu, care, în cadrul acelorasi „exercitii de admiratie“ din „România literara“ pomenite mai înainte, povesteste o întâmplare cu tâlc având-o ca personaj pe Domnita Stefanescu, sotia distinsului critic literar si obiectul exercitiului de admiratie rezolvat de acesta:
„Un moment de maxima admiratie fata de ea sDomnitat l-am trait în urma cu câtiva ani, la lansarea unui nou volum din «Dictionarul victimelor comunismului», editat cu sacrificii de Domnita. Cu o zi înainte, Elie Wiesel, care tocmai facuse impolitetea ca, aflat la Sighet, sa refuze sa viziteze Memorialul Victimelor Comunismului si al rezistentei, i-a culpabilizat înca o data pe români (omitând sa deplânga si tragedia pe care au trait-o ei însisi, în timpul comunismului): «Românii sa nu uite: au ucis, au ucis, au ucis».

În fata a sute de oameni veniti la lansare, Domnita a spus în replica:
– Elie Wiesel sa nu uite: românii au fost ucisi, au fost ucisi, au fost ucisi!“.

Într-adevar; e suficient sa ne gândim la legionarii agatati în cârlige, la Abator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper