Repetitia e mama invataturii: You Will Meet A Tall Dark Stranger de Woody Allen

Un articol de CATALIN OLARU

Ca ultimul film al domnului Allen e tezist sau ca se deosebeste prea putin de comediile sale recente, lucrurile astea sunt din capul locului evidente pentru spectatorul cât de cât familiarizat cu opera cineastului newyorkez. Oricine va fi vazut vreuna dintre comediile lui romantice nu are cum sa nu ii recunoasca stilul si obsesiile in „Vei intâlni strainul din visele tale“, al patrulea film londonez al sau.

Fatalmente inferior raportat la ceea ce producea Allen când era in forma sa maxima si oricât de repetitiv ar fi, filmul tot e cu câteva clase peste ceea ce se poate vedea in aceasta perioada in cinematografe. Situarea undeva la mijlocul distantei dintre „Cum s-o dai sa fie bine“ si „Manhattan“ e principalul merit al filmelor lui Allen din ultima vreme, iar asta spune multe atât despre cinema-ul pe care el il practica acum, cât si despre starea in care cinematograful se afla.
Anagrame
Doua cupluri din doua generatii diferite se despart, unul in debutul filmului, celalalt un pic mai târziu. Motivele pentru care cuplurile se dezbina si noile reconfigurari ale relatiilor afective respecta o logica dramatica omniprezenta in comediile noi ale lui Allen, al carei postulat nu e entertainment-ul, ci inlesnirea procesului de predare. Din ce in ce mai pedant si cu o voce din ce in ce mai putin distincta ca cineast, invatatorul e Allen insusi.
Incapabil sa se confrunte cu batrânetea, Alfie (Anthony Hopkins) divorteaza de Helena si isi gaseste o sotie de vârsta fiicei sale. In precedentul „Whatever Works“, partenera protagonistului amurgit era o toanta ale carei capacitati cognitive limitate constituiau principala ei trasatura. In „You Will Meet A Tall Dark Stranger“, aleasa e in chip atât de vadit o prostituata incât explicatiile pe care le primim apoi prin intermediul voice over-ului sunt de prisos. Ca resursa de umor, ingrosarea data de machiajul strident si de imbracatul cu parcimonie e nula. Ca instrument in arsenalul prin care Allen ne impartaseste propriile sale credinte, dintre care nihilismul e cea mai puternica, aceste tuse sunt absolut necesare.
Voice over-ul patern si ironic in doze egale si jazz-ul douazecist pe care Allen il foloseste in aproape fiecare dintre comediile sale reprezinta, pentru aceste automatisme, zaharul unei doctorii amare al carei gust il cunoastem pe de rost. Doar ca nu sunt numai automatismele lui. Sunt de peste tot si in acelasi timp de nicaieri. Furtul unui roman dat in vileag dupa publicare ori incercarile unui barbat divortat de a-si gasi o noua partenera, pe amândoua le-am mai vazut de atâtea si atâtea ori, la Allen (barbatul care regreta divortul si vrea sa se intoarca la sotie il stim din „Celebrity“), dar mai ales la altii.
Aceasta lipsa de identitate se extinde si asupra cadrului. Daca nu ar fi taxiurile negre si condusul pe stânga, intre Londra acestui film si New York-ul din oricare din filmele pre-europene ale lui Allen n-ar fi nicio diferenta (arhitectonica, cel putin; spre deosebire de strazile „strainului din vise“, acel New York avea farmec). In sfârsit, numele mari din distributie aduc culoare mai mult pe afis. Ca un reality show cu celebritati, filmul lui Allen nu e automat mai bun pentru ca joaca in el Hopkins si Banderas. Devine doar o curiozitate.
Invatatorul nimicului
Viata nu are sens, nimic din ceea ce facem nu are sens, orice am face, acelasi hau ne inghite pe toti. De aproape 40 de ani, Allen inca nu a obosit s-o repete. In unele filme, o spune mai putin evident si aceasta concluzia deriva din intorsaturile scenariului, nu din replicile propriu-zise. Acelea sunt si cele mai bune filme ale lui. In altele, aceasta problema care il macina e formulata ca atare. In „Whatever Works“, ca si in acest ultim film al sau, protagonistii se trezesc in toiul noptii cu sudori reci, gândindu-se cu voce tare la raportul dintre eternitate si propria lor efemeritate. In drame, viata n-are niciun rost si atât. In comediile lui romantice mai recente, ni se spune direct, desi viata n-are rost, ea merita traita. Asa si in finalul acestui ultim film al sau, saruturile care preceda genericul sunt explicate prin voice over cu acelasi etern „life is utterly meaningless“, dar „whatever works“.
Din Allen-ul de altadata nu prea a mai ramas mare lucru. Ramân amaraciunea acestei instrainari si o intrebare – „Daca totusi are dreptate?“ – pe cât de nelinistitoare, pe atât de irelevanta.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper