Privirea care spune

Un articol de ANGELA MARTIN

Trebuie sa fii tare imprudent, daca nu chiar naiv, sa deschizi astazi – când la noi oamenii au ajuns sa-si puna capat zilelor din cauza saraciei –, o discutie despre politete. Subiectul este cel putin la fel de inoportun ca aspiratia la un trai decent sau la siguranta zilei de mâine. Cu toate acestea, cred  ca, atât cât (mai) exista ca fenomen psihosociologic,  politetea trebuie sa ne preocupe. Si nu atât ea cât mai ales contrariul ei, impolitetea. De ea ne lovim in fiecare zi, ne provoaca si ne calca pe nervi la tot pasul. Ne revolta, o blamam, vituperam impotriva ei in mai toate imprejurarile vietii urbane si, totusi, finalmente, ne resemnam. Adica o suportam.

Oricine simte si intelege privirea Celuilalt ca pe un gest de politete. Ca pe intâiul gest – nu  doar in ordine cronologica, ci si in una a subtilitatii semnificatiei pe care el il poate avea, fie si intr-o simpla situatie conventionala. Pentru ca privirea „spune“  intotdeauna ceva, este semnalul ca ne intereseaza, ca participam la ce se intâmpla in jurul nostru  si vrem sa-i transmitem Celuilalt un mesaj. Când ne priveste, la rândul sau, in ochi, Celalalt ne raspunde, devine interlocutorul nostru, dispus sa schimbe tacit un gând cu noi. S-ar zice ca, in felul ei, aceasta scurta intrevedere da  glas bunelor intentii  care stabilesc de comun acord  tonul  conversatiei.
Dar cui nu i s-a intâmplat, si nu o data, sa se trezeasca implicat din senin intr-o neintelegere, intr-o stare conflictuala, intr-un diferend mut si echivoc? Sa fie intâmpinat cu raceala de Celalalt, cu rezerva sau chiar cu nedisimulata aversiune ori, invers, sa constate ca-l trece brusc, chiar daca aparent inexplicabil, un val de  antipatie pentru el? Pe care, la rându-i, si-l etaleaza  pâna la ostilitate, neputându-se controla, neputându-si-l reprima? Fara nicio  intentie de a vulgariza prin extensie o idee admirabila, imi amintesc cât de mult mi-a placut cu ani in urma, o carte a lui Jean Rousset – „Leurs yeux se rencontrèrent“ –,  in care criticul elvetian  demonstra pe texte literare, cu patos  de veritabil romancier, momentul de gratie al  primei si celei mai memorabile dintre  intâlnirile omenesti: cea a ochilor. Sigur, Rousset vorbea „despre scena primei priviri in roman“ care anticipeaza o intreaga istorie amoroasa. In ce ma priveste, nu-mi propun decât sa observ vidul pe care oamenii il casca intre ei atunci când intâlnirea ochilor se petrece in van, nu intinde nicio punte si nu pastreaza nicio amintire.
Modul in care obisnuim sa ne intersectam, bunaoara pe strada,  spune multe despre noi: despre caracterul nostru, despre sensibilitate, despre disponibilitatea de a comunica. De pilda, pe multi parca ne-ar retine ceva, parca am simti ca ne lipseste franchetea pentru a da ochi cu cei care vin pe acelasi trotuar din sensul opus. Altfel, de ce am trece unii pe lânga altii ca si cum nu ne-am vedea: cu privirea atintita in gol sau cu capul in pamânt? Sunt acestea atitudini specifice incomunicarii, care pesupun abstragere voluntara din peisaj si, poate, mai adesea, o inraita indaratnicie in ignorarea aproapelui. Oricum, aceasta ferire a privirii, care, de cele mai multe ori nici nu ne dam bine seama daca porneste din dispret ori dintr-o mâhnire profunda ori din vreun prea tulbure, spre a fi cunoscut, sentiment de vinovatie, nu e de natura sa deschida o relatie, ci mai curând sa curme sansa unei apropieri. In analiza fenomenologica pe care o facea privirii, Sartre insista asupra importantei vederii Celuilalt, considerând-o intr-o obligatorie corelatie: „legatura mea fundamentala cu Celalalt-ca-subiect trebuie sa poata fi legata de permanenta mea posibilitate de a fi vazut de catre Celalalt“.
Dar sa incercam,  totusi, sa intelegem de ce l-ar indispune sau,  si mai rau, de ce l-ar rani pe un concitadin privirea noastra binevoitoare? Cu ce-i greseste ea? Motivul cel mai la indemâna si, totodata plauzibil, cred, ar fi tocmai acela ca, pentru a fi corect,  respectivul concitadin s-ar cuveni sa ne intoarca politetea: sa ne raspunda cu privirea, schitând un zâmbet, cât de mic. Dar ca sa ne raspunda, ar trebui, probabil, sa-si calce pe inima. Sa dea curs  schimbului de simpatie, consolidarii simbolice a relatiei, când el, in sinea sa, e pregatit sa le ignore. Tactica evitarii face parte din strategia lui de aparare. Pâna la urma, insa, pentru ce anume si de raul cui este el nevoit sa se apere? Intâi – iar ipoteza este valabila mai cu seama in cazul tinerilor –, pentru ca este foarte posibil ca el sa ne suspecteze de nesinceritate, socotind in genere amabilitatea,  o detestabila infatuare. Apoi, pentru ca genul acesta de respect pe care i-l aratam, il contrariaza, il irita. N-are nevoie de el. Nu vrea sa ne fie obligat: prefera, poate, libertatea de a ne  dispretui. De altfel, oricine va fi remarcat, probabil, urmatorul paradox: uneori, cu cât manifestam mai multa deferenta fata de o persoana, cu atât aceasta se simte mai indreptatita sa ne retraga respectul pe care credem ca l-am merita, macar in reciprocitate.
In orice caz, un individ politicos este  tot mai mult perceput la noi ca un steril in sânul societatii: nici nu strica, nici nu ajuta, ci mai mult incurca. Trebuie ocolit. Intr-un cuvânt, un personaj incert. Un fandosit si un neajutorat pe care nu poti pune nicio baza. Un caraghios cu idei invechite despre un anume tip de comportament social care nu se mai potriveste cu lumea in care traim. Politetea? Un moft. O fandacsie. Astazi trebuie sa te lupti sa ai bani. Si ca sa faci vreo isprava trebuie sa fii cu picioarele pe pamânt: sa ai tupeu, sa stii sa dai din coate, sa nu zabovesti in convingeri, sa nu te impleticesti in atasamente, sa-ti vezi de treaba ta si sa-ti urmaresti  interesul cu strasnicie, sa fii gata oricând sa te dezlegi de tot si de toate.
Si, totusi, daca  vom admite ca politetea este o forma de buna-cuviinta,  un stabilizator al tensiunilor si, prin aceasta, un indulcitor al relatiilor dintre noi, vom intelege câte foloase ne-ar aduce ea, cât de mult s-ar schimba climatul românesc si cât de gentila si functionala ar putea deveni societatea noastra. Dând filmul inapoi, am vedea ca multe dintre  intâmplarile din ultimii ani ar fi fost mai putin dramatice, mai putin tragice  sau, pur si simplu,  n-ar fi fost posibile:  de la sacrificiile umane, de la exodul fara precedent al fortei de munca. de la coruptie  pâna la compromiterea ideii de democratie, de natiune si de stat de drept, de justitie, de societate civila si de intelectual angajat.  Fara indoiala ca saracia si disperarea nu au inspirat niciodata corectitudine, bunã-credinta, solidaritate. Ca,  mai ales acum, in vremurile noastre, de criza, nu sta nimeni sa se gândeasca la ele.  La politeturi cu atât mai putin. Cred, insa, ca nu atât vremurile „sunt grele“ – cum incercase, intr-un moment intr-adevar dureros, sa ne consoleze  primul ministru –, cât suntem noi,  prea multi dintre noi, indolenti si dezbinati.
Se poate sustine, la rigoare, ca nu exista lucruri care nu ne privesc. Exista insa mult prea multe pe care, voit sau nu, le trecem cu vederea. Aceasta incapacitate de atentie, dublata de fuga de responsabilitate, de individualismul tot mai pronuntat sunt semne ale unei societati in deriva. Suntem cu viitorul mort in fasa, la modul cel mai concret: România inregistreaza cea mai mare rata a deceselor la copii cu vârsta de pâna la cinci ani. Avem un guvern neputincios si un presedinte, mai nou,  ilariant. Iar multi dintre noi plecam ochii in pamânt, rusinându-ne ca suntem români. Ne continuam dialogul surzilor, ca niste democrati abulici –  fara sa clipim, fara sa crâcnim. Suntem, cum s-ar zice, „politicosi“ când si unde nu trebuie.

Un comentariu pentru “Privirea care spune”

  1. ianuarie 21, 2011 la 3:00 pm

    Trist si foarte adevarat! ,,routine du soupir et
    de l`infortune devant la bestialite des grands!
    Et n`avons-nous pas,face au dilettantisme universel,la consolation de posseder,en matiere
    de douleurs,une competance d`ecorches et d`erudits? EMIL CIORAN – LA TENTATION
    D`EXISTER

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper