Povestea unui „poem pedagogic“ rasturnat

Un articol de FLORI BALANESCU

Nicolae Avram, Federeii, Casa de Editura Max Blecher, Bistrita, 2010.

Nicolae Avram este un poet despre care alti poeti întreaba: Cine este? Nu am auzit de el. Nici eu nu stiu (stiam) cine este, nici nu îi auzisem vreodata numele, pâna de curând, când, minune!, am primit prin posta ultimul sau volum – „Federeii“. Daca este sa dam crezare unei stiri din presa locala, poezia lui Avram nu are nicio sansa, pentru ca ar avea „un limbaj pornografic“. M-am întrebat, ca „simplu cititor“, de ce nu ar fi agreata o asemenea carte de catre juriile de specialitate (fie si de Societatea Scriitorilor din Bistrita-Nasaud). În nici un caz pentru ca este pornografica. Poate ca autorul are vreo buba în cap (nu „bube dulci“, asa cum au unele dintre personajele lui). Ma uit în scurta biografie de pe prima clapeta a cartii aparute anul trecut la Casa de Editura Max Blecher si vad ca poetul este licentiat în Drept. Este si membru al Societatii Scriitorilor din Bistrita-Nasaud. (O malitiozitate – când a fost acceptat în breasla probabil era mai binecrescut, a devenit „pornografic“ cu vremea!) Însa, citind cartea mi-am raspuns, întrebându-ma, daca nu cumva experienta de viata a unora îi complexeaza pe altii, chiar si atunci când aparentele spun cu totul altceva.

Avocatul diavolului ar întreba, la rândul lui: „Dar, ce, trebuie sa traim toate starile, evenimentele si împrejurarile despre care scriem sau citim pentru a întelege si gusta poezia?“. Cred ca da. Nu le putem trai pe toate direct, dar le putem simti daca suntem dispusi sa întelegem ce se întâmpla fara stiinta noastra, daca suntem gata sa acceptam ca lumea este mai complexa, mai colorata, mai abrupta, mai bolnava si chiar mai fericita decât o putem „cuprinde“ de la masa la care scriem sau din fotoliul în care citim. De multe ori fara sa (o) traim.

Treaba mea nu este sa vorbesc despre Poezie. Nu ma pricep si ma si obosesc textele prea tehnice. Am citit cartea lui Nicolae Avram, asa cum citesc memorialistica de închisoare. Comparatia mi-a venit firesc. Poate pentru ca nu m-a deranjat nimic din ce scrie între copertele ei. Nu am sesizat acea nota fortata, întâlnita deseori în multe carti, fie ca sunt de poezie, fie ca sunt romane sau volume de memorii. Am avut alte sentimente, dar nu pe acela ca omul suprasolicita limba. Asta poate pentru ca citind de douazeci de ani marturii despre puscaria comunista nu te mai socheaza nici „durerea, nici întristarea“, ci doar îngustimea pudibonzilor care citesc numai „poezia“ si habar n-au de poveste.

Povestea pusa în versuri de Nicolae Avram nu este doar verosimila, ci exprima adevarul necosmetizat din casele de copii ale comunismului românesc. Deseori, povestea da peste marginile orfelinatului, hasurând grotescul epocii. Ea debuteaza cu „grasul modi“, un personaj central al constructiei epice. Pentru a îndeparta orice suspiciune asupra locului si personajelor, poetul marcheaza dintru început terenul:

„grasul modi:

hai sus labagiilor

striga din toate puterile

treceti la culcare

ba handicapatilor

(…)

e stapân pe vietile noastre

suntem niste viermi de matase

(…)

fugim si ne ascundem

în crapatura

cimentului“

„Pornografia“ pusa pe seama poeziei lui Nicolae Avram este un eufemism. Expresiile pe care parintii si doamna învatatoare nu ne dau voie sa le rostim în public sunt foarte prezente în viata reala. Iar întâmplarile subsumate sunt atroce. De cine fugim, de poezia lui Avram sau de adevarul ei?

„nu multora le-a fost dat sa primeasca

bobârnace

peste craniile

chele

pâna ce pielea capului uscata

se facea

tandari“

Scurtele momente de ragaz dintre schimbarea „decorurilor“ sau pregatirea personajelor pentru urmatorul „act“ sunt de o luciditate izbitoare. Ele readuc cititorul cu picioarele pe pamânt. Acolo unde ne punem întrebari.

Una dintre acestea este: de ce ar fi pornografic adevarul poeziei, spre deosebire de roman sau de confesiune? Când Eugen Turcanu îl obliga pe studentul supus reeducarii: „Scrie ca te-ai culcat cu ma-ta!“ (desigur, el se exprima neaos!) era vulgar? Pornografic? Sigur ca era. Însa era mai mult de atât: criminal. Daca multi detinuti politici si-au înfrânt teama si demonii dupa zeci de ani de la experiment si ne-au lasat marturii, înseamna ca e bine sau rau?

Ce respingem mai mult când citim, cuvintele sau realitatea pe care ele o exprima? „Pedagogul Haxim“ îi bate pe ei. Iar ei se bat unii pe altii. Aceasta era pedagogia aplicata în centrele de reeducare pentru minori. Este a doua corelatie pe care am facut-o automat, citind versurile lui Avram. Acelasi model al pedagogiei sovietice – marca Anton Makarenko, folosit cu succes si în „experimentul Pitesti“. Copilul care urla în somn implorându-l pe „tovarasul educator“ sa nu mai dea… este batut în toiul noptii de colegii de camera, cu patura în cap, ca sa taca si ca ei sa poata dormi. Exact ca la puscarie. Nici un pic de compasiune, nici un strop de întelegere.

„vai nu mai dati tovarasul educator

va rog nu ma loviti

promit ca nu mai fac

ca am sa fiu cuminte

aiureaza

satui de urletele lui aruncam

o patura peste cap si-l lovim

cu sabotii de lemn pâna

amuteste“.

În reeducare, fiintele devin material de experimente. Cu timpul, ajung sa nu mai faca distinctia între cosmar si trezie. Este o lume infecta, plina de bube si murdarie – fizica, sufleteasca, morala. Nu are cum sa nu lase urme asupra celor ce reusesc sa îi treaca pragul afara.

Din când în când, „thrillerul“ este întrerupt de momente de o candoare stranie, cu atât mai impresionante cu cât se întâmpla acolo, în mijlocul mizeriei omenesti.

Margi este un baiat pe care mama lui „vruse sa-l taie cu sapa/ sa-si ascunda rusinea la radacina/ porumbului verde“. Scapat cu viata, copilul se dovedise inteligent si toti ceilalti copii „îi vroiau prietenia…// blondul fusese amuleta noastra/ de toate zilele…“. Ei toti cautau mijloace de a supravietui fumând chistoace de pe jos, mâncând cirese furate etc. Dar Margi, refuzat vietii de o mama abrutizata de prejudecatile curente, le salveaza si sufletul, împiedicându-i sa bage mâna în cutia milei: „ne citeste din niste foi/ îngalbenite/ rupte pe margini/ despre un om care umbla/ pe ape/ împarte pesti/ pâine/ multimilor“. O catehizare straina de simbolistica oficioasa a ritualului crestin… pe masura regimului ideologic lipsit de Dumnezeu.

Povestea lui Margi îmi pare cea mai dureroasa din acest volum. În cele din urma, ranit din dragoste, a fost „nerabdator sa paraseasca/ viata asta/ de rahat/“, desi „…mi-ar fi placut/ sa mor dintr-o rana de trandafiri/ ca si rilke“.

Scrise deseori la persoana întâi, „povestile“ din poveste sunt verosimile integral pentru ca fac parte din acelasi tablou. Poetul nu face decât sa vorbeasca în limbajul micilor „delincventi“ formati si reeducati de pedagogii scolii de tip Makarenko, asa cum detinutii politici împrumutasera în anii glorioasei democratii stalinist-dejiste argoul detinutilor de drept comun, cu care au avut deseori acelasi traseu penitenciar. Ca si bunele maniere, violenta (verbala, gestica) se învata. Mai abitir într-un peisaj concentrationar, asa cum au fost (chiar mai sunt) casele de copii si centrele de reeducare pentru minori. Violenta devine mod de viata.

Nu vreau sa intru în scenariul autobiografic. Nu am date despre poet si prefer sa ramâna asa. Tocmai pentru ca poezia lui Nicolae Avram este de o traumatizanta verosimilitate. O anume voluptate a descrierii fara plasa de siguranta (asa cum este, de exemplu, în „nu-i bine sa arunc cu pietre“) ar putea deranja, dar numai în cazul citarii poemului, decupat din povestea mare.

În orice caz, am citit volumul ca pe o poveste, ca pe o marturie (care poate fi si indirecta, nu de martor-marturisitor/ martir, ci si de martor-spectator), dar si ca pe derularea unei exorcizari de sub puterea demonilor copilariei si adolescentei în comunism.

Promiscuitatea, ilegalitatea, amoralitatea, vulgaritatea, furtul, coruptia la toate nivelele sunt termeni-cheie ai acestei carti, de o sensibilitate poetica nu doar reconfortanta, ci izbitoare prin realitatea pe care o tintuieste precum o buburuza în insectar.

La pagina 30 se afla chiar poemul ce da seama pentru alegerea titlului:

„noi suntem baietasii:

cu capetele rase pâna la

sânge

împreuna ne-am trait viata

împreuna am facut foamea

am plâns am râs am iubit

dupa ce se da stingerea

în dormitor se face liniste

sunetul pasilor pedagogului

haxim

sunt singurii

care se aud pe culoarul rosu

cu miros de benzina

uneori câte unul începe sa-si

spuna povestea în auzul

tuturor“

Am spune noi, acela care traieste sau este macar partas la rememorarea ei, are datoria morala sa o lase si altora. Volumul de poezie al lui Nicolae Avram este povestea supravietuitorului care poate privi în urma cu o oarecare detasare, a martorului unui experiment-timp-regim-epoci-ideologii care, ne convine sau nu, a facut victime fizice si morale. Este un Poem pedagogic rasturnat.

Un comentariu pentru “Povestea unui „poem pedagogic“ rasturnat”

  1. iunie 13, 2011 la 8:12 pm

    e3xact ce spunea si a. makarenko dupa ce s-a intalnit cu obama,osama,moubarack intr-o sedinta unde crin ,vanghelie ,ponta boc ai basismul s-au balbait timp de o jumatate de ora,adica bil ,bal,,dweoarece s-a pus problema dizolvarii udmr,prm,pnl,pdl,pnl,psd ,care n-au nici un rost

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper