Poetii mei – 2010 (I)

Un articol de NICOLAE COANDE

De data asta, în 2010, critica literara de poezie a (cam) nimerit-o: anul s-a dovedit a fi unul destul de bun (cu câteva grade „alcoolice“ peste 2009), cu destule (înca se numara) aparitii bune si foarte bune. Reusitele au apartinut, poate surprinzator, triadei optzeciste Muresan-Cartarescu-Stoiciu, careia eu i-as adauga si numele lui Ioan Moldovan cu o foarte buna placheta de poezie, „Mainimicul“.
Cârciuma&WikiLeaks
În „Tribuna“, Stefan Manasia ne anunta ca un alt poet de anduranta al generatiei, Viorel Muresan, nu a depus nici el armele, iar Adrian Alui Gheorghe, despre care am scris aici, a dat o carte plina în anul ce abia trecu. Traian T. Cosovei, poate cel mai prolific poet din generatia sa, a iesit din nou la rampa. Cu joben. Daca ne gândim ca anul trecut Bârsila si Musina au dat carti de tonus ridicat, putem afirma, cu formula lui D. C. Enache, ca asteptatul „come-back optezecist“ s-a produs. Se pare ca nimeni nu a dat capodopera înca, desi se banuieste ca Ion Muresan, redebutat dupa saptesprezece ani, ar fi putut s-o faca. I se pretindea, vezi bine…

Capodopera în poezie, din câte stiu si criticii profesionisti, vine cel mai adesea la tinerete, în Epoca de Aur, când poezia nu are habar ca e literatura, asa ca veteranii au scuza… trecerii timpului si a deprinderii cu cele lumesti. „Îngerul, purul si obscenul“ a napârlit si umbla la premiile literare.
Însa, orice am crede despre felul în care înaintam în arta, cei mai sus enumerati merita admiratia pentru forta de a continua, într-o vreme când a fi poet este egal cu rusinea de a fi rau-platnic la administratia blocului unde esti cazat în existenta. „Nu-i nimic – vorba altui poet – trece si asta…“.
Dintre cronicile empatic-critice pe care le-am citit pâna acum (Cernat, Goldis, Chivu, Ciotlos, C. Gheorghe, Soviany, Ulmeanu etc.) mi-am putut forma o parere despre „cartea Alcool“, dar cum nu am citit-o nu pot afirma nimic personal. Destule poeme, dintre cele care au circulat în presa literara si pe blogurile care postau chiar recitalurile savuroase ale poetului, sunt veritabile incantatii liturgice psalmodiate, ca la un convent major, de fanii numerosi ai poetului. Mit, ritual, cult si religie – iata formula whiteheadiana a devenirii religiei dupa care poate fi caracterizata si aparitia si receptarea poeziei lui Muresan în spatiul nostru literar, urmasul cel mai îndreptatit, în multe privinte, al lui Virgil Mazilescu. Partizanii, ca si detractorii sai, se recruteaza cel mai adesea dintre cititorii înraiti de poezie, inclusiv din blogosfera. Ceea ce nu e putin lucru: sa unesti Cârciuma cu WikiLeaks! Cine stie, poate un nou salt al constiintei, adormite „pe prag“, la „trecerea dintre milenii“, abia asa se va realiza, distilând alcoolurile stranii ale unei noi credinte.
Liviu Ioan Stoiciu – forme, sunete, duhori, miresme, atingeri
Ei bine, stranietatea însoteste nu numai poezia lui Muresan, dar si pe a lui Liviu Ioan Stoiciu, înca de la debut. Cu o topica adesea greoaie pentru gustul celor care vor neaparat poeme „memorabile“, sucind gâtul sintaxei ori de câte ori a fost nevoie (si a fost în plin marasm literar comunist si post-comunist), Stoiciu este unul dintre cele mai interesante cazuri de continuitate lirica si de credinta nestramutata în poezie de la noi. În privinta asta, el e un cruciat rarisim. Alaturi de T.T. Cosovei este cel mai prolific poet al generatiei, desi de multe ori a dat impresia ca iese din rândurile ordonate ale acesteia. Când altii au abandonat de mult poezia, afisând o sterilitate sumbra sau trecând la roman, memorii ori televiziuni, Stoiciu publica volum dupa volum, cu o forta de invidiat care-i face pe unii sa creada ca omul e… grafoman.
Nu-i mai putin adevarat ca poezia lui e dificila, solicita rabdare din partea temerarului, o încordare a auzului care poate duce la exasperare un cititor lenes. Nu, hotarât lucru, Stoiciu nu e Mircea Dinescu, un poet care scrie poeme ce se pot cânta pe scena si în locante, nici Emil Brumaru soptind obscen în urechea domnitei lenes tolanite pe canapea. Rostul poeziei sale este acela de necontenita autochestionare, dificila adesea, de necurmata introspectie, în variate, palimpsestice exercitii de luciditate si exorcizare a vremurilor în care si-a gasit sa scrie si sa existe.
Nu altfel se întâmpla si în „Pe prag (Vale-Deal)“, un nou volum de peste o suta de pagini, aparut la „Cartea Româneasca“, jurnal febril, angoasat al unui eu poetic care se pune necontenit în criza. Criza este, de altfel, elementul favorit al poeziei si al omului care o scrie. Senzatia mea este ca atunci când Stoiciu scrie sau „produce“ poemul nu are în vedere nici una dintre categoriile estetice la moda ale „facerii“ acestuia, ci urmareste, cu o premeditata lipsa de memorie si metoda, doar un drum al sau si al mintii sale, acele treceri imperceptibile peste praguri si niveluri ale limbajului pe care viata si scrisul i le scot neîncetat în cale.
Preocupat de cotidian, dar si de spiritualisme care merg de la gnozele trecute si prezente si pâna la relatari savante ale frontierelor cunoasterii umane (ca e stiinta, prospectiune de granita sau misticism New Age), Stoiciu este poetul care-si priveste viata sub o lupa în care se zareste un singur personaj major: el însusi. Desi dialogurile lui interioare sunt ruminate aparent dupa o retetea soresciana (ne-voita, desigur), Stoiciu este cel mai bun autor de poezie monologala din istoria poeziei românesti. Eu, eu si nimeni altul, spun poemele sale scrise ca pentru o scena de teatru, în care este el, actorul, este provocator si provocat, hulit si adulat. Cu toate astea, Stoiciu nu este de tot „egoist“, eul sau este în deplina scrutare a Celuilalt, un om, o himera sau un avatar al unei lumi care se descopera abia în scris, asa cum vedem în poemul „O lume de simple dâre“, unde mirosul de ars dintr-un cimitir îi evoca, fatalmente, clara posibilitate a unui epitaf imposibil de contrazis. Ce i s-ar putea uneori reprosa poetului este un anumit poncif al facerii poemului, care exagereaza ceea ce face adesea forta sa: oralitatea indusa, un manierism devenit proverbial. Unele dintre poeme par „vorbite“, nu „scrise“ si acest fapt nu este în favoarea tensiunii naturale din scenariul cartii.
Viata poetului e un experiment alchimic, straniu, de altcineva provocat de la un capat la altul, în care „forme, sunete, duhori, miresme, atingeri“ fac posibile respiratia, energia si misterul vietii autentice. Stoiciu traieste singuratatea suprema printre oameni, convins ca este ceva gresit în „chimia“ lui, desi poemele îl contrazic fervent. Poetul este un „paznic, adormit pe aratura, o vreme, pe canicula, / gol, înconjurat de tufe de bujori, / calare pe groapa de maracini a bunicului, trasa de boi, / … îmbracat cu forta în nuiele lipite / cu lut… rostogolit si apoi ars“, traitor de fapt în doua sau mai multe lumi, dar atent la ce s-a pastrat, imaginar, în vatra care este „adapost al sufletului celui de dinaintea / ta, care a murit…“.
Avem, cu câteva poeme puternice din carte în acest sens, exemplificarea acelei pozitii bloomiene din „Anxietatea influentei“, în care ni se spune cum poemele „puternice sunt mereu semnele unei învieri“. Si, cum nu exista istorie, ci doar biografie (Emmerson), pricepem cumva de ce Stoiciu propune mereu o biografie a unui subiect liric pentru întelegerea istoriei în care traim. În fond, poetii puternici confisca istoria în folosul lor – si chiar si al nostru, daca-i citim.
În versuri contorsionate precum borborigmele unui obsedat de plenitudinea sensului, descoperitor doar de fragmente si praguri, Stoiciu se autonumeste „un martor al acestei vremi“. Însa el se vede definit si de o femeie – se putea altfel? – drept „Un strain cu mirosul, forta, superioritatea si cruzimea“ pe care le manifesta imbatabil la adresa „poporului sau“. Un alienat, cu o retorica specifica a fisei clinice în care se observa pe sine, care iubeste pe furate o femeie (sau o aratare) în firele si beculetele colorate ale careia se curenteaza atunci când o pune în pat si o „recompune, la loc“. Iubirea pentru o femela-android nu ma mira la Stoiciu, un eremit care face penitenta la marginea existentei, dar care nu are curajul sa arunce la cos lumea asta de doi bani, întrucât are o participare, acum, ce face din el un martor zguduitor ale nemerniciei si incompletitudinii contemporane. Un poet care simte ca moartea sa „miroase a frumusete“ este cu adevarat unul important.
Ioan Moldovan – poetul
de deasupra platformei

Pâna sa aiba mai multe exemplare pe care sa le trimita prietenilor si poetilor, Ioan Moldovan mi-a trimis, via Internet, cel mai nou volum de poezie al sau, „Mainimicul“ (Cartea Româneasca). Uite-asa salveaza posta electronica receptarea poeziei românesti. Sunt putine volume de poezie citite de mine în ultimii ani care sa ma surprinda printr-o atât de buna concizie, o valabila literar si impresionanta uman ataraxie, quietudine, ca si ardenta participare la „platforma“ sub care se deruleaza vietile noastre.
Sub pretextul ca îmbatrâneste si vede lumea mai clar în amanuntele si încheieturile ei ruginite, Ioan Moldovan este un tânar si impresionant scriitor al celor umile, pierdute fara speranta în lumea în care doar Vitrina conteaza.
Cum o viata fara vitrina nu este posibila, poetul ne aduce în spatele ei (sau în subsolul ei, de va fi fiind vreunul) si ne arata o lume care colcaie cu sperantele, iluziile si dramele ei nestiute. La un fel de somnie, de n-o fi decât un somn provocat pentru o intrare mai decisa în zona inconstientului producator de imagini si viziuni fericite, ne invita Ioan Moldovan, cu un minimalism al expresiei care parca rupe din cuvânt si din propozitie doar ceea ce ar trebui sa fie demn de retinut pentru cititorii grabiti care suntem. Preocupat de „scrisori care nu se scriu, de vieti care nu vietuiesc“, ai zice ca poetul e înca un livresc care deplânge o lume scrisa pe un perete anost de mâini stângace. Când colo, poetul se „sterge din table“ si în tristetea carnii „plânge… o multime de oameni“, semn al participarii sale la drama sau vodevilul în care e actor si spectator fidel. Versurile sale au consistenta apei reci în dimineti adormite, mici palme de apa care trezesc o fata somnoroasa, în clipirea deasa a ochilor uimiti. Îmi plac extraordinar de mult poemele scurte si cu miez ale acestui volum în care poetul, pe post de întelept nerecunoscut ca atare de ceilalti, observa ironic, dupa un banchet cu prietenii, cum „Lumina slaba a becului de deasupra si lumina slaba a/ diminetii de toamna/ în amestec/ au dizolvat subtirele fir narativ“, semn ca poetul ia înca în deriziune facilele viziuni ale poetilor convinsi ca lumea e doar o copie a unui manuscris ascuns de initiati. Gândurile acestea savante îi vin în timp ce constata ca „Am mâncat am baut suntem satui si poate suntem vii“, expresie a unei luciditati care-l scuteste pe poet de a prezenta un raport sec al existentei, asa cum si-o închipuie cei siguri pe ei. Nu, poetul nu e sigur ca „e-n viata“, dar ceea ce se vede ca viata este un ospat banal din care Aventura a fugit si asteapta sa fie redescoperita de adolescentul din el.
Pe un portativ al non-implicarii aparente si al strictei observante, Ioan Moldovan este cel care se vede pe sine trecând cu detasarea unuia care poseda „trei stiluri si nici un chef“, sastisit de facturile fiscale care-i scriu, la rându-le, existenta. El cauta doar o „arta-n exces“ si o cale de eliberare în viata, gândind la trecerea timpului si la gesturile care îl fixeaza în memoria lumii, cum ar fi cel al poetului „înfipt în sine pâna-n prasele“. Nu ma intereseaza ca un eventual cititor de poezie nu stie cine este poetul care s-a crucificat astfel (desi este numit cu numele în vers), Ioan Moldovan reuseste aici sa ne tulbure într-atât încât gândul sau tine loc de nu stiu ce elogii funebre ori retorici critice ale celui dramatic plecat dintre noi. De fapt, îl readuce printre noi, cu o parere de rau pentru toti cei care sunt siliti sa se „scrie astfel în cronica vietii si a mortii“.
„Mainimicul“ poetului oradean este daimonul sau actual sau poate vechiul, cel prim, caci autorul acestor criptograme se prezinta ca un „trimis“ al unei lumi care cere din când în când raportul. Iata-l, în toata nuditatea splendida oferita de scrisul economic al unui poet de o forta si sensibilitate din ce în ce mai rare la noi: „Stricat de viata stricat de neviata/ de gât cu mainimicul care mi-s/ un aparat de fabricat toxine greata/ ma mai prezint doar ca trimis/ de Vechiul Tarâm/ de unde am venit ca sa darâm/ pe-aici ce e de darâmat/ dar nu mai e de lucru – pace/ iar îngerul mi s-a-ncruntat/ s-a pus în somn suspina doar si tace“. „Pogorârea“ e imposibila azi, Trimisul si-a pierdut menirea si tot ce poate face e sa observe vermina lumii în care a cazut, ca-n acest puternic poem, printre cele mai bine scrise din ultimii ani la noi (îmi aminteste, chiar daca propune alt topos, de poemul lui Grigurcu, „În cafenea“): „M-am întors în bucataria sferica/ de jur-împrejur bucovina necarbogazoasa (plata)/ nimic poetic mereu nimic poetic/ Am umblat mult prin râpe/ am dat de o înjghebare gospodareasca foarte/ complicata un fel de platforma/ Traiau de-a valma tot felul de vieti/ mâncând bând excretând într’una/ tot felul adica ce/ Îmi amintesc caprite soricei râme sobolani/ serpisori pisici poate gaini/ si sub platforma cadea rahatul tuturora/ Apoi s-a spart un perete de chirpici si-am/ vazut fundul unui porc vargat în portocaliu/ si mâl poate era tinut acolo la îngrasat/ Ocazie cu care a venit anuntata doamna/ stapâna e japoneza de vârsta a treia/ doamne ce am eu cu japonezele/ Nimic asta e un vis înca unul si acum stravechea/ baba spune oar’ce sa fie asta si/ nu stiu nu stiu n-are rost sa stiu/ ceva care nu-mi foloseste la nimic“ („M-am întors“)
Mainimic înseamna maimult uneori…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper