Parisul în decembrie

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Jurnal parizian



La Paris si în nordul Frantei ninge. Sorbona este acoperita de zapada, portile Grãdinei Luxemburg înca nu au fost deschise. Este înca prea devreme. Cartierul Latin  se anima rapid, curiosii vin sa se aseze pe terasele cafenelelor pentru a admira un peisaj neobisnuit care se instaleaza treptat-treptat în oras. Pe Bulevardul  Saint-Germain-des-Prés sau pe Boul. Mich’ cum spun tinerii, din lene lingvistica, faimosului bulevard  studentesc Saint Michel, forfota mare. Turistii cauta mese libere pentru a lua micul dejun sau o cafea. Cum este frig, unii se rasfata si cu un pahar de vodca, de gin, de rom, de coniac sau de tequila. Absint, ca pe vremea lui Toulouse-Lautrec, nu se mai vinde. Încerc sa gasesc un loc la terasa cafenelei „La Flore“. În zadar. Mi-ar fi placut sa întârzii putin în ambianta preferata de Cioran care se întâlnea aici cu Camus si cu alti prieteni. Nu am mai mult noroc nici alaturi la „Les Deux Magots“. Masa din colt preferata de Sartre si Simone de Beauvoir tocmai se ocupase. Cea mica la care se aseza Picasso este în atentia unui cuplu. Trebuie sa ma multumesc cu memoria locului si îmi propun sa-mi imaginez cum arata aceasta cafenea când o frecventau, cândva, Verlaine, Rimbaud si Mallarmé, ceva mai târziu, floarea existentialismului, Elsa Triolet, André Gide, Jean Giraudoux, Fernand  Léger, Prévert, Hemingway si multi altii. Nu stiu daca celebrul scriitor american, care a trait aproape trei decenii în Cuba, patria romului, nu este nasul preferatului rom „Canarias“, servit aici din vremea când colinda prin cafenelele pariziene. Tot în acest cartier, prin subsolurile unor bistro-uri, se adunau galagiosii suprarealisti ademeniti de autoritatea teoreticianul lor cu oarece geniu, André Breton.

Franta de atunci este acum una romantica. Dar astazi? Încerc sa (re)vad sau sa (re)descopar Franta prin prisma declaratiilor si a actelor politice ale extrem de dinamicului presedinte Nicolas Sarkozy. Un personaj care iese din tiparul clasic al predecesorilor lui mai ales prin ambitie si prin vanitate. Ideea mi-a venit de la lectura cartii pe care Christine Clarc i-o consacra: „Carnets intimes de Nicolas Sarkozy“ publicata la Editura „NiL“. Nu este un jurnal, cu atât mai putin un carnet intim, cum se pretinde. Unele dintre detalii sunt  devastatoare, iar un om politic, oricât ar brava, nu accepta sa-i fie scoase în public intimitatile si reactiile prea personale, scapate de sub control. Cartea este redactata ca un jurnal de zi pentru anii 2007-2009, primii ani ai primului mandat prezidential al lui Sarkozy. Nu stiu care îi este contributia personala – oricum, a vazut manuscrisul înainte de a fi trimis la editura, si care este „partea romantata“ pe care si-o revendica autoarea. Rezultatul socheaza si  Sarkozy apare si în aceasta carte cu un chip neobisnuit pentru un sef de stat. Între altele, frapeaza un teribilism mai degraba potrivit unui adolescent care îsi noteaza ambitiile sau ispravile ignorând aproape complet pudoarea; se poate vorbi chiar despre o pornire disproportionata spre cinism juvenil; si, în orice caz, despre vanitate vazuta ca virtute, ceea ce ridica probleme când e vorba de un om politic. Si, totusi, cartea lui Christine Clarc este oarecum „dreapta“. Atât de dreapta încât întelegem ca i-a placut si presedintelui: „Elementele de viata publica si privata ale Domnului Nicolas Sarkozy retranscrise în aceasta carte sunt extrase din viata reala cunoscute de public si rezulta din lucrari de investigatie ale Doamnei Christine Clarc, jurnalista. Totusi, reconstituirea lor a fost în mod voluntar romantata de catre autor care împrumuta protagonistilor sentimente si vorbe, rod al includerii lor aici“. O masura de precautie absolut necesara, daca ne gândim ca noul presedinte al Frantei arunca spre principalii lui colaboratori sau spre oameni politici cu reputatie vorbe grele. „Philippe Séguin m’emmerde“; primul lui ministru, alti ministri si multi apropiati nu sunt scutiti de vorbe colocviale, ceva mai tari. În schimb, Carla, sotia lui, „a facut de o mie de ori mai bine decât Obama, cu scurta ei alocutiune „Happy Birthday, Mister Mandela“ (se refera la o aniversare a presedintelui sud-african). Iar despre sine? „Asupra Europei eu câstig succes dupa succes“; „Îmi petrec ultimul week-end la telefon. Medvedev, Merkel, presedintele polonez, cei ai Tarilor Baltice, Barroso, din nou Medvedev. Cu el am grija. Când l-am cunoscut la G-8, mi s-a parut mai tânar decât mine (are 41 de ani) si modern. Vorbeste engleza si este ahtiat dupa ordinator. Nu este un produs al KGB ca Putin ci avocat, ca mine. Are nevoie de a se afirma în fata adevaratilor stapâni ai Kremlinului, de aceea joaca dur. De nenumarate ori, la telefon, mi-a spus „ca-l spânzura de testicule pe Saakachvili“. Si multe, multe altele. Nu aceste verdicte sau vorbe ma intereseaza acum, ci piedestalul de pe care Sarkozy le pronunta: „De acum, eu voi fi stapânul jocului. Nimic si nimeni nu va putea sa-mi impuna ceva, orice anume. Îi voi ridica pe cei care au cazut, îi voi împinge la fund pe cei care s-au ridicat. Un puternic vânt de modernizare trebuie sa bata peste aceasta tara. Trebuie început cu stilul. Ludovic al XIV-lea si Napoleon au înteles aceasta. Eu voi schimba stilul vestimentar, stilul Consiliului de Ministri, al calatoriilor oficiale, al receptiilor, al guvernarii. Si voi merge mai departe: voi schimba Franta. Si Europa“. Aceste fraze, dispersate în doua-trei locuri, sunt reproduse pe coperta a IV-a într-un citat compact, fara indicarea ortografica a aglutinarii, tocmai pentru a da si mai multa forta cuvintelor. Ca un muschetar, el striga: „A nous deux, La France!“
Rasfoiesc ziarele. „Le Figaro“ deschide o noua serie de dezbateri pe teme de interes: „Perspectivele lui 2011“. Primul care se pronunta, Joseph Stiglitz, premiul Nobel pentru economie în 2001, nu menajeaza pe nimeni: „tendintele sunt aproape îngrijoratoare, posibilitatea de reluare a cresterii economice este mica, în multe tari declinul va continua“. Planurile de economii au ajuns la moda în lume. Dar pâna ca acestea sa dea roade, unii dintre bogatii americani, Bill Gates sau Warren Buffett, de exemplu, fac acte de filantropie renuntând la câteva miliarde din multele pe care le-au dobândit. Cum sta Franta, recunoscuta pentru preferinta ei în materii de politici sociale, la acest capitol? „Les Echos“ anunta ca unii dintre bancherii francezi au început, dupa moda americana, sa faca acte de caritate oferind sume importante în cercetarea stiintifica pentru sustinerea domeniilor de interes public. „La Libération“, ziar de stânga, a facut un sondaj propriu si sustine ca miliardarilor francezi nu le pasa de suferintele altora. Redau titlul generic – „Français, riches et radins“, ceea ce se traduce prin „Francezi bogati si zgârciti“ – si, pentru ca este oarecum vulgar, renunt la subtitlu, cel care sintetizeaza ideea articolului. Pentru politicieni, o tema mai aprinsa o declanseaza avatarurile prin care trece Europa. Este un subiect care merita sa nu fie expediat aici.
Înainte de sarbatori, Parisul pare calm. O toamna întreaga demonstratiile de strada se tinusera lant. Este adevarat, ceva mai putin violente decât miscarile studentesti de la Londra sau de la Roma. Reformele, altfel imperative, în privinta salariilor si a sistemului de sanatate nu au putut fi luate cu usurinta de catre guvernantii de la Paris. Cea a pensiilor, scoasa de guvern cu forcepsul, a iritat cel mai mult. „Le Figaro“ anunta ca francezii sunt, în general, multumiti de sistemul de sanatate. Putin pentru un popor de demonstranti si grevisti cu traditie! Imigratia clandestina,  inclusiv cea a tiganilor din România, a adus un plus de nervozitate iar masurile de expulzare, camuflate o vreme, asumate cu ceva curaj mai târziu, au atras Frantei destule critici. Cele venite din birourile functionarilor de la Bruxelles si Strasbourg au fost cele mai ambarasante. De acolo, lumea se vede prin prisma aburita a principiilor si criteriilor. Lumea aceea de tehnocrati nu are un nume bun la Paris. Totusi, guvernul francez  a simtit ca ceva trebuie sa schimbe. O prima remaniere  guvernamentala a condus la reducerea numarului de ministere. Între altele,  Ministerul identitatii, înfiintat de Sarkozy pentru a urmari mai bine osmoza nationala a Frantei de azi, a fost sacrificat. Experienta de aproape doi ani a fost, probabil, edificatoare. Ministrul de stat însarcinat cu problemele europene a fost si el înlocuit. Franta are problemele ei. Peste toate, înca se mai simte vântul rece al dezastrului financiar care a scuturat Europa în ultimii doi ani. Grecia si Irlanda au determinat luarea unor masuri care pot salva cele doua tari si care pareau sa aduca un plus de  autoritate nucleului germano-francez. De acum, nu mai este nici o îndoiala, spun francezii, Uniunea Europeana va arãta asa cum o vor impune Berlinul si Parisul. Opinie pe care nu o împartaseste toata lumea.
O ziarista germana de la „Allgemeine Zeitung“, Michaela Weigel, este de parere ca ambitiosul presedinte francez a facut câteva erori, mai ales cu doi ani în urma, când sustinea grabit reformarea sistemului financiar international. Ei bine, scrie jurnalista din Frankfurt, criza din zona euro a adus brusc Franta la rangul de a doua putere europeana. „Sarkozy nu mai poate astazi sa se sustraga caietului de sarcini al Berlinului. De asemenea, contrar a ceea ce a promis în campania electorala, el a reformat în graba sistemul de pensii, a pus bazele unui buget de austeritate si a anuntat alte reforme cu intentia de a se ajunge la o armonizare a fiscalitatii europene. Nu trebuie subestimat acest tur de forta politica; dar el ar putea sa-l coste la alegerile prezidentiale din 2012. Sa citam, din memorie, continua ziarista germana, ideea diminuarii impozitelor, din 2007, la care Berlinul a ridicat nedumerit din sprâncene, sau marele împrumut de stat pe care l-a cerut Sarkozy, ceea ce însemna ca Franta sa-si asigure viabilitatea prin credite…. Influentat de Angela Merkel, Sarkozy a renuntat la aceste experiente catastrofale pentru finantele Frantei“. Poate este prea severa judecata ziaristei germane. Sa amintesc, în acest punct, teza lui Sarkozy, sustinuta de multe publicatii franceze, potrivit careia este confirmata relansarea economiei franceze. Iar Europa nu o duce prea bine. Exista voci care cred ca nu pot fi excluse reculuri ale Uniunii Europene. Cineva a avut ideea sa lanseze scenariul abandonarii monedei unice, euro. Pentru Franta ar însemna o mare complicatie, costurile la revenirea la francul francez ar fi uriase. Expertii considera ca într-o astfel de situatie, în trei ani, productia franceza ar scadea cu 10% iar somajul ar ajunge la 13,8%. Presedintele francez a replicat dur si a calificat scenariul abandonarii euro drept „iresponsabil, catastrofal pentru tara noastra“.

Totusi, cartezieni, adica dubitativi si iscoditori în acelasi timp, francezii se întreaba tot mai des care va fi viitorul lor în Europa, eclectica în aspiratii si din ce în ce mai nesigura în idei. Framântarea nu este neaparat o surpriza. Sa ne aducem aminte ca mai mult de jumatate dintre francezi nu au votat proiectul primei Constitutii europene pe care l-au considerat prea îndatorat neo-liberalismului. Idealurile Revolutiei de la 1789 îi strângeau pe francezi în jurul fraternitatii, egalitatii si libertatii. Acum, urmasii lor resimt chingile politicilor concurentiale. În vremuri de criza, Europa le da bataie de cap. Unii simt ca patria lor nu poate fi un conglomerat de popoare sau de natiuni. Sentimentul este greu de definit.

Daca lui Sarkozy îi reuseste sa schimbe Franta, si Europa s-ar putea ca în viitor sa arate altfel. Deocamdata, Parisul are multe griji. Sarbatorile de la sfârsit de an îi pun pe francezi la cheltuieli mari iar iarna grea  le epuizeaza vertiginos rezervele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper