Pagubasul… memorialist

Un articol de ION CRETU

Înca de la primul volum din „Arta de a fi pagubas“, „Târgul Mosilor“, Niculae Gheran anunta ca este pregatit sa-si ia revansa, de data asta ca prozator, pentru numerosii ani dedicati, ca editor, celui mai mare romancier al nostru. O clipa am fost tentat sa spun „ani irositi“, daca editia Rebreanu nu ar fi in sine un monument al istoriografiei literare românesti care impune respect. A ambitiona la mai mult – sa fii egalul celui caruia i-ai închinat, practic, viata – este un gest de superbie de care numai Niculae Gheran, îndraznesc sa afirm, era capabil. Nu voi merge pâna acolo încât sa sugerez ca o posibila obsesie – subliminala – de origine freudiana fata de „stapânul“ sau, Rebreanu, l-ar fi atras pe Nicolae Gheran în subtilele meandre triunghiulare ale dorintei de tipul celei analizate de René Girard. Este însa o idee tentanta, recunosc, cu singura conditie sa ignori ca, înca de tânar, mult înainte de a-l descoperi pe autorul lui „Ion“, Niculae Gheran cocheta deja cu proza originala.
Seria de articole publicate în „Adevarul literar si artistic“ lasau deja sa se ghiceasca un excelent mânuitor al limbii române, un ironist de temut si un umorist fermecator, calitati suficiente nu doar pentru un pamfletar cu ambitii, dar si pentru orice prozator cu pretentii. „Sertar“, volumul care aduna între copertele lui productia literara din periodice, a dat, la un moment dat, sentimentul ca ar rezuma cam tot ce-si propusese autorul lui sa aduca în plus la înaltarea propriei întreprinderi editoriale: la flèche, potrivit limbajului arhitectonic; cireasa de pe tort, spus într-un stil mai sugubat. Era, totodata, modul sau de a da lumii de stire ca are mai multe corzi la instrument.
Realitatea este ca cine-l cunoaste pe Niculae Gheran, ca om, îl regaseste mai degraba în autorul „Sertarului“ decât în editorul rebrenian. Acele calitati – simtul aparte al limbii, umorul, ironia (autoironia!!!), dar nu numai ele, fac posibila proza mare, daca sunt sprijinite de o imaginatie pe masura, nu sunt însa necesare în travaliul editorial, activitate în care precizia, stiinta limbii, acribia, anduranta asigura de facto reusita.
Daca primul volum din „Arta de a fi pagubas“ – titlu pe cât de bun, în sine, pe atât de înselator, fiindca Niculae Gheran numai pagubas nu se poate numi –, a produs rumoare în critica literara, al doilea, „Oameni si javre“ se anunta ca un veritabil seism. El va impune, sunt convins, o reevaluare a locului pe care-l ocupa Niculae Gheran în spatiul literar de la noi: la „frageda“ vârsta de 80 de ani, editorul rebrenian – „tinichea“ de care nu va scapa niciodata!!! – se afirma în creatia literara cu forta si autoritatea unui Saint-Simon. Asta cu atât mai mult cu cât sunt promise alte doua volume (care vor acoperi perioada Ceausescu si cea post-revolutionara, de o factura asemanatoare.) Festinul continua, asadar.
Memoriile, se cuvin facute aici aceste minime precizari, sunt un gen literar mai aproape de nonfiction decât de fiction. Ca atare, principalul lor element motric este mnemosul si nu imaginatia – ca în cazul romanului. Spre deosebire de roman – nuvela, schita etc. – care (re)creaza, uneori ab nihilo, memoriile evoca, sunt pliate pe realitate, nu sunt nici istorie pura, fiindca nu documentul original, faptul istoric asa cum este el consemnat în arhive – militare, diplomatice, corespondenta martorilor la diferite evenimente etc. – constituie punctul de plecare în constructia lor, ci, repetam, evenimentele însele, asa cum sunt retinute de autor. Bref, punctul de sprijin al istoricului se afla în exteriorul lui, al memorialistului în interior.
Având privilegiul de a ma afla la originea proiectului pe care îl discutam aci, pot sa asigur cititorul ca Niculae Gheran ambitiona, initial, sa scrie un roman – fireste! -, nicidecum o opera memorialistica. Asa doar, am eu sentimentul, ar fi dat o replica pe masura maestrului sau, Rebreanu. Dar, sa fim onesti, daca „Arta de a fi pagubas“ este un esec, el este doar si numai din perspectiva intentiilor originare ale autorului, fiindca, altfel, memorialistica este un gen cât se poate de onorabil, lista numelor celor care si-au pus scrisul în slujba lui este nu doar foarte lunga, ci si demna de tot respectul. Cât despre reusita întreprinderii de care ne ocupam acum, nu exista suficiente cuvinte pentru a o lauda. Niculae Gheran este, s-ar putea spune, o paradigma a ceea ce Beniuc mentiona cândva, si anume „Cazul Columb“: autorul, uneori, porneste într-o directie, asemenea celebrului calator care ridica pânzele pentru a gasi o noua cale spre Indiile de Est, dar descopera, spre norocul tuturor, ceva mult mai de pret – un nou continent!
Vorbeam despre Saint-Simon, memorialistul epocii lui Louis XIV – „cel mai mare pictor al vremii sale,“ dupa Sainte-Beuve -, îl mentionez si pe Gore Vidal cu „Palimpsest“ (despre care am scris la vremea potrivita în revista „Luceafarul“), contemporanul nostru etc., doua autoritati la care voi reveni mai la vale. Pe scurt, nu absenta imaginatiei l-a împiedicat (îl împiedica) pe Niculae Gheran sa fie romancier, ci dictatura absoluta a memoriei, o memorie care, asemenea unui copac viguros, nu lasa sa creasca nimic la umbra lui. Si totusi, „Arta de a fi pagubas“ cuprinde, potrivit tuturor preceptelor estetice si critice ale genului atât acele elemente, lente, cât si cele rapide, caracteristice memorialisticii; întâlnim, prin urmare, atât solilochii ale autorului, uneori pe pagini întregi, cum este cel dedicat discutarii socialismului, maresalul Antonescu, efectele nationalizarii asupra negustorimii Oborului etc., precum si (numeroase) elemente narative dinamice care dau cursivitate si nerv lecturii si, care, unele, ar putea foarte bine sa se constituie în romane.
Sainte-Beuve vorbeste, în cazul lui Saint-Simon despre o suma tablouri, si-l asemuie pe autor unui pictor. Nu altfel ne putem referi la Niculae Gheran: el este un admirabil colorist al mediilor prin care trece, atât cele din care provine – ale Oborului, în speta, de care, practic, nu se desparte niciodata (se pare ca poti scoate omul din Obor, dar Oborul din om mai greu, dovada, cel putin, limbajul viu, uneori argotic, smecheresc, metaforic pe alocuri, plin de savoare mai tot timpul) -, dar si al celui politic în care a trait toata viata. Întâlnim în paginile cartii lui Gheran o întreaga lume, zugravita atât pe verticala – Târgul Mosilor, acest pântec al Bucurestilor – cu negustorimea, borfasii, cârciumarii, pustimea, politistii si matrafuzele lui –, cercul încâlcit si agitat al politicului, precum si lumea literara, cu framântarile ei, cu dramoletele uneori fals estetice, pretins social-politice, preocupata mai ales de a-si gasi un loc mai în fata în vremurile care au rasarit dupa 1947. Este, în buna masura, lumea care strâmba din nas la auzul socialismului în timp ce se lafaia în saloanele Martei Bibescu. Viziunea autorului este una globala, de tip balzacian.
L-am mentionat pe Gore Vidal; volumul lui, „Palimpsest“, a facut sa curga, la aparitie, multa cerneala. Mare scriitor, autorul controversatului „Orasul si stâlpul“, dar si, printre multe altele, al exemplarului roman istoric „Lincoln“, nu doar ca nu s-a temut niciodata de spusele contemporanilor, dar le-a provocat cu buna stiinta. Potretele pe care le face lui Truman Capote, lui Williams, lui Nureev, dar nu numai lor, i-au atras mânia criticii. Limba nu doar ascutita, dar si afurisita, de multe ori, Vidal încânta deopotriva prin stilul impecabil al memoriilor sale cât si prin picanteriile pline de sarcasm pe care le ofera cu generozitate la fiecare pagina. La Nicolae Gheran, cel din „Arta de a fi pagubas“ – facem aceasta precizare, fiindca „Sertar“ putea foarte bine fi scris de Vidal!!! – nu întâlnim asemenea deversari de bila; el nu scrie pentru a plati polite, în scrisul lui se simte mai tot timpul grija istoricului de a nu gresi, de a fi cât mai conform cu realitatea, de a fi în limitele adevarului. Faptele înfatisate sunt vazute cel mai adesea cu umor, aproape niciodata cu ironie si, cu siguranta, fara rautate. El însusi se înfatiseaza cu o substantiala doza de autopersiflare, apropiindu-l de imaginea simpatica a unui picaro.
În cazul romanului – nuvela, schita etc. – judecatorul suprem este cititorul; în cazul memoriilor, un cuvânt greu de spus le revine actorilor evenimentelor relatate. Simpla lectura a „Artei de a fi pagubas“ încânta, fara doar si poate. Nu suntem siguri ca si cei care se regasesc zugraviti de pana lui Niculae Gheran vor încerca aceeasi placere estetica si, mai ales, daca vor fi de acord cu tabloul în mare pictat de memorialist. Iesirea lor în arena ar fi cum nu se poate mai benefica.
Nu intentionam sa intram în polemica, acum, cu viziunea despre socialism a lui Niculae Gheran, un capitol însemnat, prin forta împrejurarilor, în memorialistica lui. Este cert ca el se considera pagubas nu prin ceea ce a realizat în plan literar, cât prin ce a ratat în plan politic. Marea lui dezamagire este provocata nu atât de nereusitele sistemului socialist, ca sa nu spunem de esecul lui, cât, mai ales de mediocritatea celor care au pus umarul la cladirea unei noi lumi. Voi invoca doar o replica de bun-simt care mi se pare foarte à propos. Ea apartine personajului principal, Boris Yellnikoff, fost profesor eminent de fizica la Universitatea Columbia, din filmul lui Woody Allen – „Whatever works“: „Învataturile lui Isus, teoriile lui Marx, spune el (rezum), toate astea sunt foarte bune, dar sufera de o eroare fatala, ele se bazeaza pe o notiune gresita, si anume, ca oamenii sunt în mod fundamental cinstiti (decents).“ Si Niculae Gheran, ca multi altii, au cazut victime acestei erori. Pe aceasta linie se poate reprosa unui „filozof“ contemporan noua (anticomunist post-revolutionar!!!) cu profunde lecturi selective (Heidegger etc.), desi considerat un guru în materie, atunci când se minuneaza naiv retoric, asemenea unui avocat de provincie, la o recenta dezbatere pe marginea comunismului: „Vreti sa spuneti ca apartamentul meu este un furt?!“ Sa nu-l fi citit gânditorul în discutie pe Rousseau? Putin probabil. Ramâne explicatia cu lipsa de onestitate. Passons.
Încheiem aceste rânduri cu exprimarea a doua regrete majore: unul ca „Arta de a fi pagubas“ nu si-a gasit un editor cu un plus de vizibilitate si cu posibilitati financiare superioare, capabil sa-i asigure o difuzare pe masura acestui virtual bestseller si, doi, ca volumul nu beneficiaza de vocea înregistrata a autorului, al carui farmec de povestitor oral este de neîntrecut.
Gasim cu greu final mai potrivit pentru prezentarea pe care o facem volumului de memorialistica „Arta de a fi pagubas“ decât cuvintele lui Sainte-Beuve despre Saint-Simon: „…tot atâtia pictori si tablouri; tot atât de multe imaginatii, de oglinzi; dar esentialul este ca, într-o epoca, sa fie macar unul dintre acesti mari pictori, una dintre aceste mari oglinzi care reflecta…“ si Niculae Gheran este, dincolo de orice dubiu, un astfel de pictor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper